Curajul rememorării

Provocarea amintirii

O privire critică a autorului grec Nikos Themelis în traducerea Elenei Lazăr.

Marea idee despre o Europă înţeleasă ca unitate democratică ce-şi păstrează polimorfia identităţilor culturale în contextul unei vecinătăţi paşnice, viabile la nivel cotidian, să fie oare o himeră sau constituie totuşi un vis realizabil, cel puţin pentru generaţiile viitoare?

Voi încerca să răspund la câteva întrebări:

Ce ar putea oare să unească popoarele Europei de Sud-Est în realitatea de azi a integrării europene şi a mondializării?

Mai concret: Care trecut, care prezent, care viitor?

Ce valori, principii şi concepţii despre lume ar putea concura la configurarea unei conştiinţe comune, care să unifice, nu să dezbine, care să îmbrăţişeze cultura democraţiei? Şi prin intermediul căror evoluţii şi proceduri s-ar putea realiza acest lucru? O cultură care să respecte diversitatea şi să instituie multiculturalitatea nu ca un rău necesar, ci ca o sursă de creativitate, solidaritate şi progres.

Care ar fi rolul literaturii?

Să apelăm la trecutul nostru. Cel care a existat cu adevărat, dar, în acelaşi timp, şi cel care ne-a fost predat de către învăţământul oficial de stat.

Trecutul care configurează conştiinţa istorică în cadrul societăţilor este modelat de academicieni şi istorici servind diacronic nu numai căutării adevărului istoric, dar şi cristalizării a tot felul de idealuri naţionale, politice, religioase şi educative. Astfel, ceea ce învăţăm că s-a întâmplat în relaţiile dintre popoarele Europei de Sud-Est de la mijlocul secolului al XIX-lea sunt adversitatea, războaiele, violenţa, revendicări de teritorii neeliberate şi contestări de graniţe, rivalităţi religioase în cadrul aceleiaşi biserici ortodoxe, discriminări rasiale, prigoniri ale minorităţilor, epurări etnice. Iar în perioadele de pace, o suspiciune extremă şi o stare de veghe înaintea următoarei confruntări. Pentru prezentatorii unei asemenea naraţiuni istorice este de la sine înţeles că de fenomenele de mai sus întotdeauna erau responsabili „ceilalţi”, fie că e vorba de vecini, fie că e vorba de „Marile Puteri”, adesea diferite, ale Europei, care influenţau evoluţiile istorice şi în sud-estul european. În ceea ce priveşte eventualele responsabilităţi proprii, fenomenele, chiar dacă regretabile, sunt justificate şi legitimate a priori sau a posteriori pentru a sluji două valori supreme: forjarea conştiinţei naţionale şi suveranitatea naţională.

Trecutul acesta continuă să fie şi astăzi, pentru covârşitoarea majoritate a popoarelor noastre, actual şi viu ca memorie traumatică a părinţilor şi bunicilor noştri. Mulţi nu pot încă să-l depăşească, îndeosebi când trăiesc şi astăzi consecinţele lui. Un astfel de trecut care se transferă din ieri spre azi având ca vehicul tradiţia, educaţia, ideologia naţională, împiedică apropierea popoarelor, înăbuşă orice efort de promovare a oricărui element unificator viabil.

Să examinăm acum şi prezentul nostru.

Delimitarea între trecut şi prezent este un proces dificil cu ale cărui concluzii s-ar putea să nu fim de acord. Care epocă este înglobată în conştiinţa colectivă ca trecut şi de unde începe graniţa prezentului în Europa? Câte conştiinţe colective parţiale există, desigur mult mai puternice decât aceea care ar putea fi caracterizată drept conştiinţa colectivă a Europei? Când are loc cezura decisivă între ieri şi azi? Odată cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial sau odată cu evoluţii mai recente, cum ar fi prăbuşirea totalitarismului, escaladarea mondializării şi pătrunderea noilor tehnologii?

În societăţile occidentale ale Europei cele două mari războaie, holocaustul, maturizarea vastă şi profundă a gândirii raţionaliste şi a valorilor democraţiei au pus, după cel de-al Doilea Război Mondial, capăt şi concepţiilor conflictuale, expansionismelor, tendinţelor revanşarde, încălcării drepturilor omului. Cu toate acestea, cred că nu e greu să fim de acord că probleme, situaţii, concepte, încărcături psihologice ale trecutului sunt prezente şi astăzi în relaţiile dintre popoarele Europei de Sud-Est şi că într-un fel sau altul le marchează. Rădăcini ale unor astfel de situaţii pot fi întâlnite o mulţime în trecut. De exemplu, în trecutul recent, crearea statelor naţionale din Balcani pe teritoriile fostului Imperiu Otoman şi ale Imperiului Austro-Ungar, problemele diacronice existente în relaţiile dintre Grecia şi Turcia, împărţirea Europei de Sud-Est în state care au trecut în blocul occidental – Grecia, Turcia, Cipru – şi celelalte care au cunoscut sistemul comunist, ocupaţia turcească a Ciprului de Nord, recenta fărâmiţare a fostei Iugoslavii, chestiunile legate de minorităţi, sentimentul profund al diferenţierii dintre creştini şi musulmani.

Totodată, aparţin prezentului şi ritmurile diferenţiate de dezvoltare între diversele naţiuni, performanţele diferite în depăşirea diverselor decalaje şi deficienţe în raport cu cele înregistrate în Europa Occidentală după cel de-al Doilea Război Mondial. În esenţă, în zona configurării regimurilor democratice şi, prin extensie, a unei mai largi culturi a democraţiei, dar şi în organizarea socială, în dezvoltarea economică, în răspândirea prosperităţii în rândul păturilor largi sociale, în ţinerea lor, până nu demult, departe de procesul de edificare a Uniunii Europene. Discrepanţa evoluţiilor influenţează decisiv agenda priorităţilor naţionale. Adâncirea democraţiei, promovarea valorilor coexistenţei paşnice, a respectului diversităţii, a colaborării reciproc avantajoase, a osmozei lumii ideilor nu se află pe primele locuri.

Graniţele joacă adesea roluri contradictorii.

În aceeaşi perioadă de timp, ca în nici o altă regiune a Europei, graniţe de tot felul – politice, naţionale, economice, religioase, de comunicare şi psihologice – se înalţă inexorabil spre lumea exterioară şi înconjoară cu tranşee societăţile locale. Pun stavile în calea înţelegerii între ele, în configurarea unei conştiinţe comune şi, deşi nu aparţin încă unei colectivităţi mai largi, unei unităţi în constituire, pot măcar să urmeze în comun un drum cu ţeluri asemănătoare. Reprezentanţi ai unei concepţii de înţelegere şi abordare constructivă pentru relaţiile interne dintre societăţile Europei de Sud-Est există, pot fi întâlniţi în elitele politice şi sociale, în rândul academicienilor, al intelectualilor în general, însă continuă să rămână minorităţi. În majoritatea lor societăţile înaintează individual, chiar şi atunci când au scopuri comune majore, cum ar fi, de pildă, orientarea lor europeană.

Diminuarea importanţei graniţelor să nu fie oare o speranţă? E posibil, dacă privim în viitorul îndepărtat. Însă ce vedem până acum? Pentru largi majorităţi din interiorul graniţelor naţionale, slăbirea graniţelor de orice fel, fie în cadrul Uniunii Europene, fie ca rezultat al mondializării, fie, în anumite cazuri, şi prin violenţă, naşte nesiguranţă şi teamă pentru identitatea lor colectivă sau individuală. Regrupările violente la nivel internaţional, caracterul tranzitoriu al epocii în care trăim, mobilitatea societăţilor, curentele de emigraţie, măsurile ineficiente, sentimentul de neputinţă al cetăţenilor în a influenţa evoluţiile, absenţa unei contraponderi convingătoare şi generatoare de speranţă în faţa incertitudinilor de tot felul agravează îngrijorările. De semnalat aici şi incapacitatea Uniunii Europene, pe de o parte, de a depăşi caracterul ei interstatal şi de a trece la paşi esenţiali spre unificarea politică, pe de altă parte, de a opune politici eficiente consecinţelor negative ale mondializării, situaţii care instigă la naţionalism sau îl cultivă. Astfel, tot mai mulţi simt că sunt în pericol să-şi piardă nucleul personalităţii lor, identitatea lor culturală. Ca reacţie, aceasta se manifestă cu intensitate, cu înverşunare, ca ultimul bastion de apărare în faţa ameninţărilor şi a angoasei alimentate de evoluţiile care ar putea duce la uniformizarea şi omogenizarea lumii. O identitate culturală alcătuită din materialele ei etnocentrice tradiţionale. Diversitatea, problemele cu vecinii sunt întâmpinate în mare măsură cu aceeaşi suspiciune, dacă nu duşmănie, cu care erau întâmpinate mai ieri.

Concluzia este că trecutul şi prezentul subminează acţiunea îndrăzneaţă a unei mari idei pentru o Europă înţeleasă ca unitate democratică ce-şi păstrează polimorfia identităţilor culturale în cadrul unei vecinătăţi paşnice, viabile la nivel cotidian.

Cum să procedăm în faţa acestei situaţii?

Voi stărui asupra a trei aspecte.

Ce putem face cu trecutul nostru? Trecutul nu poate fi schimbat. Scrierea istoriei operează însă de fiecare dată propriile selecţii şi ierarhizări. Alege ce va promova, ce va pune în lumină, cum va interpreta cauze, mobiluri, decizii, consecinţe. Cum va aborda în ansamblu conjunctura şi trecutul ei. De exemplu, istoriografia greacă modernă de la geneza ei, la mijlocul secolului al XIX-lea, până astăzi are drept ax central conflictul grecilor cu Imperiul Otoman şi, în continuare, cu Turcia. Sunt trecute sub tăcere sau, în cel mai bun caz, sunt menţionate ca o informaţie secundară alte evoluţii şi situaţii importante. De exemplu, că în acest Imperiu Otoman multicultural au avut posibilitatea să se dezvolte şi să înflorească comunităţi naţionale, în special de greci, la Smyrna, la Constantinopol, pe ţărmul Mării Negre şi al Egeei, în centrele urbane de-a lungul Dunării, la Salonic, dar şi în inima Asiei Mici. Alături de greci şi comunităţile de evrei şi armeni. Constatări similare sunt valabile şi în cazul Austro-Ungariei sau al Rusiei ţariste. Că în aceste centre s-au configurat în secolul al XIXlea condiţiile pentru crearea burgheziei greceşti, o evoluţie de importanţă vitală a societăţii greceşti pentru naţiunea-stat modernă, pentru identitatea şi conştiinţa ei naţională. Că aceste centre au receptat ideile Iluminismului şi ale umanismului din Europa Occidentală, şi-au promovat propriii exponenţi, chiar dacă până la urmă n-au reuşit să se impună. Că în unele cazuri s-au dezvoltat puternice legături în spaţiul intelectualităţii şi al educaţiei între reprezentanţii diferitelor naţionalităţi, ca, de exemplu, între greci şi români, în opoziţie cu disputele care au izbucnit în sânul bisericii creştin-ortodoxe între Patriarhia de la Constantinopol, exarhia bulgară şi Biserica Ortodoxă Sârbă.

Alături de abordarea conflictuală a istoriei există şi aceea a coexistenţei paşnice şi colaborării, a progresului şi prosperităţii. Cred că exemple similare de istorie trecută sub tăcere se găsesc în întreg spaţiul sud-est european. Istoricii ar trebui odată să le promoveze. Totodată, să cultive necesitatea de abordare cumpătată în interpretarea evoluţiilor, o atitudine critică în ce priveşte atribuirea unilaterală a responsabilităţilor pentru paginile întunecate ale istoriei. Nu e posibil ca întotdeauna să fie de vină „ceilalţi”.

Să ne regândim trecutul ar fi un pas important pentru configurarea unei culturi care ar ajuta la depăşirea amintirilor traumatizante ale trecutului şi ar deschide căi pentru înţelegere, toleranţă şi construirea de relaţii cu vecinii pe baza unor principii şi valori neglijate până astăzi.

Ce facem cu prezentul nostru? Prezentul nostru poate fi schimbat. Îl configurează popoarele noastre şi conducerile lor politice. Este configurat de patru ţări ale Europei de Sud-Est în interiorul Uniunii Europene şi de altele cu orientare statornică spre integrare. Pentru toate ţările– integrate sau nu – trebuie să existe însă aceeaşi problematizare. Nu este de-ajuns ca integrarea în Uniunea Europeană să fie dictată exclusiv de scopul întăririi statului membru şi de posibilitatea de a influenţa evoluţii mai largi, de consolidare a regimului democratic, de pompare de fonduri comunitare sau alte accesări şi foloase, de securitate, de progres economic. Integrarea trebuie să fie dictată şi de voinţa celor integraţi de a aparţine unei comunităţi de valori şi principii, care constituie baza pe care să se sprijine întregul edificiu al Europei unite. Pericolul nu priveşte numai valoarea păcii în relaţiile dintre vecini, dar şi toate principiile ce derivă de aici, ale unei culturi a democraţiei, precum libertatea, dreptatea, respectarea drepturilor omului şi a diversităţii, spiritul de bună vecinătate, răspunderea faţă de ceilalţi parteneri, în special pentru hotărâri adoptate în diverse organisme potrivit procedurilor existente, solidaritatea reală, respectarea normelor dreptului internaţional.

Aceste valori şi principii vor trebui să constituie nucleul pe care să se construiască sau să se consolideze concepţii despre lume naţionale, identităţi şi valori naţionale, identitatea culturală şi specificitatea fiecărei societăţi locale.

Ideea de mai sus nu trebuie luată numai ca o condiţie pentru intrarea în Uniunea Europeană a ţărilor care nu sunt membre. Este, independent de orientarea lor europeană, necesară fiindcă astfel pot să obţină pentru scopurile lor naţionale sprijinul comunităţii europene şi mondiale a naţiunilor, dată fiind importanta lor poziţie geopolitică. Fiindcă, totodată, după 60 de ani de testare în Europa Occidentală s-a dovedit mai degrabă benefică pentru progresul societăţilor faţă de deficienţele înregistrate în cursul aplicării ei, chiar dacă, în unele state membre, societatea reclamă necesitatea reexaminării dimensiunilor reale ale integrării.

Încercarea curajoasă de promovare a integrării europene ca o comunitate de valori şi principii în asociere cu respectul pentru diversitate, în special pentru polimorfia culturală a identităţilor noastre, nu este, desigur, uşoară.. De altfel, evoluţia Uniunii Europene nu este prestabilită. Unele forţe politice şi sociale vor continua să pună accentul pe procedurile şi perspectivele de unificare, altele, iarăşi, pe păstrarea diversităţii societăţilor şi culturilor pe care le reprezintă. Este nevoie de o altă abordare decât aceea care consideră cele două tendinţe ca opuse una alteia, o abordare care să caute coexistenţa creatoare şi sinteza lor. Guvernele vor trebui să identifice fenomenele dezbinatoare ale ansamblului cultural al societăţii şi să iniţieze politici corespunzătoare menite să cultive deschiderea şi îmbogăţirea identităţilor. Însă concluziile acestei căutări şi rezultatele strădaniei trebuie să fie produs al efervescenţei din societate, nu produs al unei concepţii impuse de sus de anumite organe ale puterii. Legitimarea lor democratică este o condiţie pentru viabilitatea lor.

Cum ar putea să contribuie literatura?

Din fericire, literatura creatorilor din Europa de Sud-Est este îndreptată în direcţia corectă. În zona romanului istoric, ea evidenţiază coexistenţa paşnică, chiar solidaritatea eroilor care aparţin unor naţionalităţi sau dogme religioase diferite şi trăiesc în societăţile multiculturale mai vechi ale Imperiului Otoman. Când se referă la situaţii din trecut sau contemporaneitate marcate de neînţelegeri, de adversitate şi violenţă, le condamnă, direct sau indirect.

În ce mă priveşte, în toate romanele mele apare şi reapare problematica identităţii individuale şi colective, ca şi efortul de încorporare a elementelor expuse mai sus în intriga naraţiunii, în caracterele eroilor, într-o nouă optică asupra istoriei, aşa cum se întâmplă, de pildă, în cel mai recent roman al meu, Adevărurile celorlalţi.

Romanul porneşte de la simpla acceptare că oamenii, pe baza concepţiilor despre lume şi a ceea ce cred despre ei înşişi, îşi plăsmuiesc propriul adevăr. Diversitatea adevărurilor stârneşte până şi astăzi tensiuni. Întrebarea care se ridică este cum ne situăm faţă de adevărurile celorlalţi şi, totodată, cum se situează ceilalţi, „cei diferiţi”, faţă de adevărurile noastre? Încerc, în naraţiunea mea, să trec de la un nivel de confruntare la altul şi să demonstrez că diversitatea poate să nască eventual şi conflicte. Intriga romanului implică identităţi naţionale, credinţă religioasă, conştiinţă istorică, convingeri politice, identitate culturală, chiar şi identitatea sexuală a eroilor.

Conţine dependenţe cauzale şi asocieri de interese. Dialoghează cu principii şi valori. Arată, în sfârşit, cum sunt abordate conflictele de eroii principali ai romanului şi de microcosmosul lor. Este vorba de un spectru larg de comportamente umane alternative, cum ar fi, de pildă, fraternitatea, înţelegerea, toleranţa, distanţarea, ura, violenţa. Până şi posibilitatea unei simple comunicări şi înţelegeri este adesea contestată.

Fructific în cartea mea un material istoric neglijat sau voit trecut sub tăcere şi-l prezint alături de versiunea oficială a trecutului, aşa cum a fost ea formulată de istoricii academici. Încerc, din mulţimea materialului istoric existent, să selectez necesarul care serveşte intrigii şi să-l asociez cu secţiunea ficţională a romanului, astfel încât să se contopească într-un tot. Încerc, cu o altă privire asupra trecutului, să-l aduc în prezent şi în prezent să-i confer o nouă semnificaţie istorică, eventual diferită de cea existentă în conştiinţa noastră colectivă. Încerc, pe lângă scopul central al structurării unui roman cu mijloace obişnuite, să reînviez o lume trecută care continuă să fie actuală, dar să ofer totodată şi delectarea pe care o urmăreşte orice naraţiune, fie că este vorba de roman istoric sau de Bildungsroman sau de o saga familială burgheză, să determin cititorul să regândească anumite probleme.

Trei constatări de mare importanţă.

Creaţia literară contemporană nu este atrasă de regulă de ideologii şi luări de poziţii valorificatoare, le consideră depăşite, nu-i exclus să le întâmpine cu o ironie reţinută. Nu se ştie dacă e valabil acelaşi lucru şi în cazul cititorilor. Totuşi la manifestările literare publice şi în discuţii nici aceştia nu par să fie prea interesaţi.

Cititorii, în marea lor majoritate, sunt atraşi în primul rând de literatura continentului american şi de literatura naţională şi abia în al doilea rând de literatura vecinilor europeni. Cititorii din ţările Europei de Sud-Est sunt interesaţi de literatura propriilor vecini încă şi mai puţin.

Aşa cum arată sondajele, interesul pentru literatură scade statornic la aşa-zişii cititori ocazionali. Scade de asemenea la vârstele tinere care-şi orientează timpul liber, recreerea, hrana culturală, spre alte direcţii.

O temă mai largă priveşte rolul, problemele şi perspectivele literaturii europene în Europa contemporană şi în ce măsură pot fi ele identificate în elementul unificator al culturii ei.

Dar să revenim la problema concretă care ne preocupă aici şi constituie parte a celei anterioare: Problema literaturilor naţionale ale ţărilor din Europa de Sud-Est nu priveşte, cred, atât conţinutul operelor, cât mai ales măsura în care pot să influenţeze o societate. Cât de larg este publicul lor în raport cu majoritatea care nu le urmăreşte. Cât de uşor pot depăşi graniţele lor lingvistice ca să se insereze şi în societăţile vecinilor. Să comunice cu ceilalţi, cu străinii, cu cei asemeni lor sau cu alţii diferiţi. Cum pot să creeze canale de comunicare, de înţelegere a problemei care ne frământă. Cum să cultive la popoarele noastre un sentiment comun, o conştiinţă comună care să ne aducă mai aproape, să ne unească pe o bază unitară de cultură a democraţiei.

Mai multe iniţiative, mai multe traduceri, mai multe forumuri multiculturale, o mai mare mobilitate la scară internaţională a creatorilor, valorificarea internetului şi a noilor tehnologii, sprijinirea substanţială a culturii politice de către autorităţile publice naţionale, dar şi de către Uniunea Europeană ar fi un prim răspuns.

Însă problema nu se rezolvă, oricât de constructivă şi eficientă s-a dovedit o astfel de evoluţie care este oricum necesară. Problema priveşte în principal culturile de masă, majoritare, ale societăţilor noastre. Cele care sunt conservate sau conturate de conducerile politice sau sociale, de formatori de tot felul ai opiniei comune, de protagonişti ai mijloacelor de comunicare în masă, de societatea activă a cetăţenilor. Rolul acestora este important, aş spune decisiv pentru o cotitură esenţială de la situaţia de astăzi spre una plină de speranţă. E nevoie pentru asta – un lucru la care am făcut aluzie anterior – de configurarea şi lărgirea continuă a unui spaţiu public de căutare, de negociere şi de înţelegere care să nu se limiteze la proclamarea principiului toleranţei, al respectului faţă de vecini, faţă de „ceilalţi”, sau la nevoia trăirii unei vecinătăţi paşnice, ci să se confrunte cu chestiunea mai generală, şi anume cum se configurează o unitate democratică transeuropeană şi cum poate diversitatea să fie respectată în cadrul ei. Cum din racordarea a două cerinţe pot să rezulte noi forme de identitate colectivă şi individuală.

Trebuie să privim totodată această chestiune corelată cu o alta mai largă, la fel de actuală: Încotro se îndreaptă Uniunea Europeană, care este următorul, dacă nu ultimul, stadiu al integrării europene? Ce va rezulta din aplicarea Tratatului Revizuit de la Lisabona şi a politicilor prevăzute în el? Cum va influenţa criza economică concepţii şi decizii ale societăţilor şi ale conducerilor lor într-o realitate în care prezenţa emigranţilor economici face actuală chestiunea corelării democraţiei cu diversitatea?

Răspunsurile sunt în suspensie, persistă o incertitudine difuză iar în punctele decisive există importante dezacorduri. În pofida tuturor paşilor, deficitul democratic continuă să existe, în pofida crizei economice conducerile politice nu vor să accepte necesitatea a ceea ce este evident şi anume preluarea gestiunii economice de către organisme ale Uniunii; cât despre Europa Socială, marea majoritate a conducerilor de azi nu o doreşte.

O ultimă observaţie. Realizarea marii ideii pe care am abordat-o a devenit realitate în Europa Occidentală nu numai ca învăţătură după tragicele consecinţe ale istoriei europene din prima jumătate a secolului XX, ci fiindcă a fost posibil să fie cultivată într-un prezent postbelic de normalitate în funcţionarea instituţiilor democratice, de dezvoltare economică şi prosperitate socială în continuă creştere. Relaţiile germano-franceze constituie un strălucit exemplu. Poate este şi aceasta o condiţie prealabilă pentru consolidarea unei democraţii a culturii, pentru crearea unei Europe ca unitate democratică ce-şi păstrează polimorfia identităţilor culturale în cadrul unei vecinătăţi paşnice viabile la nivel cotidian.

În concluzie, nucleul problemei poate fi concentrat în întrebarea: „Cum pot fi schimbate mentalităţi, atitudini de viaţă şi comportamente, cum pot fi schimbate concepţiile despre lume?” Şi răspunsul este: printr-o educaţie zilnică polimorfă şi multilaterală într-o societate deschisă. Cu voinţa de a ne opune la situaţii şi mentalităţi care ne ţin prizonieri ai lui ieri într-o realitate contemporană care se îndreaptă în viteză în alte direcţii, cu alte riscuri şi noi provocări. Cu consecvenţă şi stăruinţă într-un efort colectiv care necesită însă timp pentru a da roade.

 

© Nikos Themelis
Nikos Themelis din Grecia
Nikos Themelis, născut în 1947 la Atena/Grecia, unde locuieşte şi astăzi; a studiat ştiinţe juridice la Universitatea din Salonic / Grecia, a absolvit doctoratul în drept european la Köln/Germania (1975); lucrează ca jurist în Ministerul Economiei din Grecia şi devine consilier al Uniunii Europene la Bruxelles, precum şi al fostului prim-ministru grec K. Simitis (1996-2004), scriitor independent (romane); publică numeroase cărţi, ultimele titluri fiind Οι αλήθειες των άλλων, roman (Atena 2008), Μια ζωή δυο ζωές, roman (Atena 2007), Για μια συντροφιά ανάμεσά μας, roman (Atena 2005), Η αναλαμπή, roman (Atena 2003), Η ανατροπή, roman (Atena 2000), Η αναζήτηση, roman (Atena 1998). Romanele sale au fost traduse în germană, engleză, italiană, română, turcă şi sârbă; în limba germană a fost tradus romanul Dincolo de Epir (München 2001); în 2000 Nikos Themelis a obţinut Premiul Naţional pentru Literatură şi Premiul revistei greceşti pentru literatură Diavazo pentru romanul său Η ανατροπή.

 

Eine Übersetzung von Birgit Hildebrand
Birgit Hildebrand, născută în 1944 la Regensburg/Bavaria, Germania; licenţiată în slavistică şi germanistică la München şi Tübingen. În perioada 1975−1983 lucrează ca docent la departamentul de germanistică a Universităţii Aristotel din Tesalonic, din 1989 este traducătoare liber profesionistă de literatură neoelenă în limba germană (traduce, printre alţii, autori precum Alki Zei, Mimika Cranaki, Pavlos Matessis, Amanda Michalopoulou, Soti Triantafillou, Nikos Panajotopoulos, Dimitris Dimitriadis, Angela Dimitrakaki). Pentru diverse seminarii şi workshop-uri scrie lucrări ştiinţifice pe tema didacticii traducerilor literare (de exemplu pentru Centrul European pentru traduceri literare EKEMEL de la Atena şi Paros); în 2001 a fost distinsă cu premiul de traducere germano-elen pentru traducerea romanului Fiica de Pavlos Matessis.