Curajul rememorării

CE ÎNSEAMNĂ „SLAVONIA” PENTRU EI?

Un eseu al jurnalistului croat Slobodan Snajder în traducerea Octaviei Nedelcu.

1.

Coşmarul tuturor celor care navigau pe Dunăre în sec. al XVIII-le, în aval de Ulm, îl reprezentau stâncile de la Düppstein (Düppsteiner Klippen - se aflau la vremea aceea la două zile depărtare de Engelhartzelle). Dacă ar fi existat pe atunci, prime de asigurare ar fi fost o afacere fantastică ; dar era mică probabilitatea ca vreo societate de asigurare să fi acceptat să-i asigure pe călători, precum şi averile acestora. Cu toate acestea, se naviga pentru că nu exista alternativă.

Sursele vremii au consemnat : « Vâslele se retrăgeau, iar echipajul îi ruga pe pasageri să rostească, fiecare în limba sa, rugăciunea Tatăl nostru ». Un vârtej cumplit trăgea în adâncuri platforma plutitoare, în palatul naiadelor, iar stâncile cenuşii deveneau o ameninţare iminentă. Călătorii rosteau rugăciunea : Pater noster în traducere simultană. Domnul nostru, al tuturor, le asculta. Sau poate nu?

Logica căpitanului consta în următoarele: Precis că unul dintre canale, într-una dintre limbi se va conecta cu divinitatea! Dumnezeu va auzi şi va înţelege! Învălmăşeala din turnul Babel nu-l deranja, întrucât pasagerii nu se adresau unul celuilalt, ci direct Lui. Chiar dacă le-a dat voie să se amestece între ei, Dumnezeu era cu siguranţă poliglot. În plus, pe aceste platforme plutitoare - în general fiind vorba de bacuri de mari dimensiuni, greu de manevrat şi în condiţii normale - nu mai rămânea nici urmă din vanitatea celor de la picioarele Turnului Babel, pregătiţi să se iscodească din poruncă divină şi apoi să se toarne unii pe alţii. Dimpotrivă, pe vas domnea o atmosferă de căinţă extremă şi fiecare se gândea că a sosit sfârşitul. Călătorii fuseseră informaţi dinainte despre riscurile la care se expuneau, cât despre echipaj ce să mai spunem. Deşi agenţii din Ulm îi linişteau, minimalizând riscurile, toată lumea ştia că fiecare al doilea vas se zdrobise şi că mulţi dintre cei care încercarseră să treacă de stâncile de la Düppstein îşi găsiseră sfârşitul. Dacă căpitanul descoperea printre clienţii săi şi câte un negustor evreu, cu siguranţă că îşi spunea că psalmul rostit în ebraică creştea într-un fel şansele de traversare norocoasă. Deşi era puţin probabil, nu era totuşi exclus ca pe vas să nimerească şi câte-un musulman. Războaiele baroce îi împinseseră pe turci în interiorul Peninsulei balcanice, dar culturile şi civilizaţiile care se confruntau în războaie făceau, de obicei, şi negoţ. Nu era deci exclus ca în această situaţie de înfruntare cu sfârşitul, căpitanul să fi ordonat să fie aruncat peste bord, în Dunăre, reprezentantul Semilunii; oricum, era aproape sigur că îl ruga să-şi întindă covorul de rugăciune şi să pună o vorbă bună pentru echipaj şi călători lui Allah. Această mică comunitate multiculturală naviga spre prăpastie sau salvare. De la un moment dat vasul nu mai putea fi manevrat. Acesta se afla, aşa cum se spune, în mâinile Domnului.

Pasagerii se ţineau strâns de balustradă, dacă exista aşa ceva, încercând să aprecieze câte secunde le mai rămăseseră până la ciocnirea finală: până în clipa când vasul începea să se rotească în mijlocul vârtejului şi, împins de curent, să se spargă de stânci. Fiecare călător se ruga fierbinte lui Dumneze cum se pricepea mai bine. Limbile slave se amestecau cu limba germană, mai exact cu dialectele sudice, hasidul cel cu cu barbă lungă îşi îngâna psalmul, femeile îşi strângeau la piept pruncii, rugându-se şi ele, musulmanul îngenunchia pe covorul de rugăciune...Şi, vasul a trecut.

2.

Vasul a trecut, pentru că dacă s-ar fi lovit de stânci, eu nu m-aş fi născut. Prin existenţa mea, eu, moştenitorul şi păstrătorul combinaţiei genetice care mi-a fost transmisă, depun mărturie că vasul a traversat fluviul. Nu este însă limpede care dintre rugăciuni a funcţionat. Ori, poate că nivelul Dunării de la ultima topire a zăpezii în acea primăvară a fost suficient de ridicat; sau poate a fost suficient de scăzut şi vârtejul s-a liniştit. Mai exact, nu cred că Dumnezeu din ceruri să fi avut vreu interes anume să mă nasc eu: el este, la o adică, tatăl multora dintre noi.

Multe vase, însă, nu au reuşit să treacă. Mulţi oameni au rămas pe fundul fluviului, pe unii i-au tras în adâncuri rusalcele, nimfele Dunării, pe alţii i-au devorat peştii, ca cega şi somnul. De pe fundul fluviului îi privesc acum pe cei care au fost mai norocoşi. Stâncile de la Düppstein au scufundat atâtea speranţe. La momentul respectiv, Dumnezeu n-a găsit din mulţimea de limbi care i se adresa cea pe care s-o fi înţeles. Poate că vârtejul era prea violent. Agenţii din Ulm insistau să-i îmbărbăteze pe pasageri şi pe clienţi, deşi riscurile erau binecunoscute. Şi căpitanul îşi asuma riscul ca unul dintre pasageri să fie atât de păcătos în ochii lui Dumnezeu, încât să nu poată fi mântuit. Căpitanul, care era în acelaşi timp şi patronul, respectiv proprietarul vasului, avea în faţa sa un grup pestriţ de oameni săraci care-şi vânduseră tot avutul ca să se poată îmbarca; ca să aibă şansa să rişte. Duceau cu ei ceea ce le mai rămăsese şi ceea ce puteau lua cu sine. În general erau familii tinere, cu alte cuvinte, în plină putere de perpetuare. Deseori însă, pe vas se afla şi câte un băieţandru, cu câţiva ani de ucenicie care spera să intre la stăpân şi să practice meseria învăţată. Pe vas călătoreau şi soldaţi, mercenari care, de asemenea, căutau pe cineva cărora să le ofere serviciile lor, ori, care se întorceau acasă, răniţi şi betegi. Putem presupune că erau şi femei care nu îngreunau prea mult vasul pentru că erau oricum considerate de toţi ceilalţi, femei uşoare. Cam asta era clientela, dar să nu uităm să adăugăm şi predicatorul care se hotărâse să-şi călăuzească mica sa turmă de enoriaşi, dacă aceştia porneau la drum.

Slujbaşii imperiului care, la vremea aceea încă nu era bicefal, călătoreau cu mijloace de transport mai puţin riscante. Anul pe care-l luăm de referinţă - 1769 – şi în care urmărim traversarea dramatică a acestui vas pe Dunăre, la stâncile de la Düppstein, dovedită a fi, însă, norocoasă, era anul când James Watt descoperise maşina cu aburi : era începutul revoluţiei industriale care a decis să se dezvolte în Anglia şi nu în Germania. Locomotiva nu se vedea încă la orizont şi în Europa se călătorea cu puterea cailor. Slujbaşii, reprezentanţii clasei superioare, aristocraţia, indiferent în ce limbă rosteau Tatăl nostru, nu călătoreau cu vasul pe Dunăre. Aristocraţia luterană nu călătorea în ţinuturile aflate sub sceptrul şi oblăduirea atotputernicei împărătese. Nobilimea habsburgică şi catolică nu era nevoită să călătorească decât pe timp de război. De fapt, niciun călător bogat din secolul al XVIII-lea nu şi-ar fi asumat riscul de bună voie, traversând Dunărea printre stâncile de la Düppstein.

Căpitanul avea deci în faţa sa oameni năpăstuiţi de soartă care încercau să scape de privaţiuni, dând de altele. Marx încă nu-şi formulase noţiunea de : imperiul necesităţii. Încă nu se născuse şi, în concluzie, nu putea formula nimic. Cei care pribegeau dintr-un loc într-altul să scape de sărăcie erau în general din landurile sudice ale Germaniei. Pe vasul care naviga cu preţul ori :ori se vorbea în general germana, deşi nu putem exclude că se aflau şi cehi, polonezi, ucraineni sau chiar ruşi. Nu este deci imposibilă nici prezenţa vreunui negustor sârb, ortodox, care să fi intrat mai târziu în romanele lui Miloš Crnjanski (de pildă în Migraţii). În ultimă instanţă, era de fat un amestec germano-slav, o litanie multiculturală având limba ebraică un fel de basso continuo, fiind în acelaşi timp o sursă permanentă de suspiciune şi invidie. Reformele lui Napoleon erau încă departe, deşi n-au fost, de fapt, niciodată bine primite la sud de Rhin.

3.

În limba aceea - un amestec de limbă croată «deformată» de trăsăturile dialectale slavone, combinată cu reminiscenţe palide din gramatica limbii germane (substantivele scrise cu majusculă, de pildă), era scrisă scrisoarea, care la începutul anilor nouăzeci din sec. al XX-lea, i-a parvenit tatălui meu, dintr-un sat de lângă Passau. Era semnată de un bărbat cu numele meu de familie, adică eu aveam numele lui într-o versiune fonetic croatizată. Se numea Johannes şi se prezentase ca fratele tatălui tatălui meu, adică, fratele bunicului meu. Până la acea scrisoare nu ştiam de existenţa lui. În scrisoare acesta îşi exprima regretul pentru faptul că «noi am fost obligaţi, din cauza războiului să părăsim Slavonia». Precum şi îngrijorarea, «în ceea ne privea», că la noi era din nou război. Şi dacă aveam nevoie de ceva.

Acea parte a familiei «fusese nevoită să părăsească Slavonia» în 1944, deci, înainte de izgonirea tuturor celor «de etnie germană», pentru faptul că li se ordonase de către conducătorul care nu mai era atât de iubit, să se retragă la graniţa de atunci a Reich-ului care se destrăma. Pentru cei care purtau numele meu din rândurile «acelei etnii» acea graniţă era tocmai Passau.

În 1769 strămoşii lor veniseră din acele ţinuturi în Slavonia, iar în 1944 o părăseau.

Singurul mijloc de transport accesibil lor era bacul de la Ulm în aval, cu trecerea inevitabilă, ori netrecerea printre stâncile de la Düppstein. Anul 1769 era în Germania un « an al foametei ». Poate că nu se murea în masă de foame, aşa cum se întâmplase în acelaşi an în golful Bengal când muriseră de foame 10.000.000 de oameni. Cea mai mare catastrofă naturală a tuturor timpurilor. Ca să nu mori de foame în Germania, erai nevoit să pleci. Direcţia foametei era taman opusă celei din anii şaizeci ai secolului trecut, când sute de mii de « gastarbeiteri » au pornit spre Germania, chiar din ţările care în sec. al XVIII-lea au fost populate de coloniştii germani, ca urmare a reformelor împărătesei Maria Tereza. Eu, însă, urmaşul destul de îndepărtat al acestora, nu sunt sfătuit acum să devin, la rândul meu « un gastarbeiter » : Criza financiară ! În sec. al XVIII-lea, domnea, însă, foametea, pur şi simplu. Şi foametea se conducea după o « roză a vânturilor » proprie, doar că aceasta se rotea pe parcursul unui secol nu al unei zile, reprezentând şi frecvenţa vânturilor : sinacco, bora, mistralul, câte-o vijelie pe ici pe colo.

Fratele bunicului meu semnase deja scrisoarea, când, într-un moment de inspiraţie neobişnuită, comparat de mine cu fiorii de cutremurare în faţa stâncilor de la Düppstein, a rămas cu privirea pierdută un timp şi a decis să lase pe un petec de hârtie de împachetat această informaţie preţioasă :

AI NOŞTRI AU VENIT LA NUŠTAR CU GROFII PE TIMPUL DOMNIEI ÎMPĂRĂTESEI MARIA TEREZA

Aceste gânduri le trecuseră prin minte şi celor de pe platforma plutitoare din buşteni prost legaţi care se îndrepta în derivă spre acele stânci: să lase mărturie urmaşilor, ori «celor dragi, de acasă», înainte de catastrofă, asemenea pasagerului care îşi scrie pe un bileţel ultimele gânduri în avionul Boeing care se prăbuşeşte.

4.

Urmaşii s-au născut, depun eu mărturie şi mesajul mi-a parvenit în timp, traversând torente printre stânci:

«AI NOŞTRI AU VENIT LA NUŠTAR...» Pe un petec de hârtie de împachetat, scris cu creion chimic cu majuscule, ca o anexă la sfârşit de pagină. Ca o instrucţiune deosebit de importantă care leagă diacronia («domnia luminăţiei sale, împărăteasa, neînţeleasă însă pe de-a-ntregul») cu sincronia, Nuštar, un târguşor din Slavonia pentru ocuparea căruia s-au purtat lupte crâncene în ultimul război balcanic, cel din anii nouăzeci ai secolului trecut. Cu sincronia, simultaneitatea, contemporaneitatea pentru că fratele bunicului meu a rămas in mente, în memorie la Nuštar şi n-a ajuns niciodată la Passau unde a avut o afacere de succes în „turismul rural”.

Ai noştri care sunt ai tăi. Fratele bunicului meu, singurul rămas în viaţă, punte spre următoarea generaţie, n-a scris însă de unde au venit. Se presupune că ar fi vorba de sudul Germaniei, dar ştiu cu certitudine că pe acea platformă plutitoare se rugaseră aşa cum o fac catolicii.

5.

Se subînţelegea că Dumnezeu este unul singur, dar că este poliglot. Mai presus de toate, însă, era foarte important să nimereşti canalul la care era conectat în timpul trversării: în amonte de stâncile de la Düppstein rămânea o lume pe care mulţimea pestriţă de pe vas o lăsase în urmă, de obicei pentru totdeauna. În aval, era o lume necunoscută care putea fi doar închipuită. Trebuia să te laşi amăgit de promisiunile slujbaşilor imperiului care îi îndemnau pe colonişti în toate felurile posibile să emigreze. Nu era simplă decizia să laşi totul în urma ta, chiar şi atunci când nu prea aveai ce lăsa. Slujbajul împărătesei putea să apară sub forma vânătorului de şobolani din basmul consemnat de fraţii Grimm; în paranteză fie spus, analizăm perioada când Herder începuse călătoria prin ţară, descoperind cu încântare „poporul”. Nu e vorba încă de anul cu pricina, 1769, când a pornit-o spre Nantes, iar apoi la Paris.

Dar şi aşa, călătoria era suficient de plină de peripeţii ca să-şi scrie jurnalul de călătorie. Poporul însă, das Volk, cel de curând descoperit, fugea de foamete spre Est, pe drumul bătătorit de minerii saşi care sfredeleau de câteva secole munţii din Balcani. Poporul care pleca în bejenie se îngrămădea spre Est: Drang nach Osten, la vremea aceea încă fără ajutorul tancurilor, va însoţi, după cum ştim, mult mai târziu asemenea mişcări. Poate că pe timp de noapte slujbaşii imperiului din basm îi ademeneau pe cei tineri, aflaţi „în perioada de fecundare” cu ajutorul cântecului unui fluier despre ţara unde curgea lapte şi miere, peste şapte mări şi şapte ţări (nu sunt chiar sigur, dar cred că Bavaria are şapte lacuri mai mari) de partea cealaltă a pădurilor întunecate, într-un ţinut numit Transilvania...

Slavonia nu era încă pomenită, nici Nuštar, târguşorul care încă nu exista, aşezat lângă o mănăstire. Coloniştii aflau cu exactitate despre destinaţia finală de abia când vasul începea să se depărteze de mal. Când şi ei se îndepărtau, adică ai noştri, adică ai mei.

Căpitanul era deci interesat să-şi formeze o întreagă reţea de limbi cu ajutorul cărora să capteze milostenia providenţei. Faptul că grupul de pasageri de pe vas era atât de pestriţ, considera drept un avantaj. Dacă s-ar fi îmbarcat pe bac vreun negustor chinez, ar fi considerat că era un semn bun. Nu-l deranja faptul că în anul 1769 se îmbarcase chiar şi un hasid. Evreii calculau anul în cauză plasându-l între 5529 şi 5530. Fiecare pasager număra şi măsura pe limba sa, toate rugăciunile lor urcau în stol spre Ceruri, iar stâncile erau din ce în ce mai aproape, vârtejul verzui tot mai furios şi mai puternic. Peştii erau în aşteptare, ca şi rusalcele Dunării, ca şi regele apelor din palatul de cleştar din adâncuri. Deasupra domnea autoritar împărăteasa; dedesubt, la intrarea în împărăţia adâncurilor, alţi vameşi.

6.

La intrarea în imperiul împărătesei Tereza vameşii confiscau Biblia luterană. Colonistul german putea să-şi aducă pisica, câinele sau vaca şi nimeni nu-l întreba de bani. Vameşii imperiali îl dotau cu documentele necesare, cu provizii şi o mică sumă de bani pentru drum, reglementată cu precizie de cancelaria imperiului. Vameşii ştiau că un colonist sărac nu va introduce o sumă mare de valută, încât să ameninţe trezoreria imperială. Vameşii ştiau că aceşti colonişti se aduceau pe sine în Imperiu, forţa lor de muncă şi putinţa lor de reproducere. Dar ceea ce era în mintea acestora trebuia cât de cât verificat şi atunci, după posibilităţi, se aerisea şi se făcea curăţenie. Traducerea Bibliei lui Luther, acest început al idiomului modern geman nu era tolerat în bagaje. Coloniştii o predau de bună voie, chiar dacă erau luterani, chiar şi atunci când erau strămutaţi forţat în ţinuturile împărătesei. Cine ştie câte biblii zac pe fundul Dunării.

Diferenţele, binevenite iniţial pe vasul care trebuia să facă faţă obstacolului de a-l depăşi sau nu, deveniseră acum suspecte. Uniţi în faţa pericolului morţii, călătorii au început să se roage separat, bănuitori şi suspicioşi. Acum descopereau că aveau destinaţii diferite, chiar dacă denumirile localităţilor nu le spuneau nimic. Transilvania însemna tot ceea ce se afla după pădurile germane. Descopereau, de asemenea, că scopul călătoriei lor era «diferit».

Negustorul evreu se făcea pierdut la Viena ca şi femeile uşoare. Grupul se împuţina deodată, deşi capătul călătoriei era încă departe.

Li se spunea că era prevăzător să-şi păzească vasul. Vulturii de toate naţiile îi dădeau deja roată, ciocănindu-i buştenii, măsurându-i în portul vienez de pe Dunăre. Voiau să-l cumpere, ori, dacă nu era de vânzare, să-l fure.

7.

Grupul care navigase pe Dunăre şi trecuse cu bine de stâncile mitice, de Scilla dunăreană care, asemenea celei greceşti avea gust de canibal, se împrăştia de cele mai multe ori, se revărsa deja la Viena. Era, deci foarte obişnuit faptul ca vasul să fie vândut achizitorilor de lemne. Se naviga, de altfel şi în amonte, traşi de caii care aparţineau celor mai năpăstuite şi mai exploatate animale de muncă din toate timpurile. Era însă total dezavantajos ca o asemenea platformă plutitoare, de o asemenea dimensiune să fie trasă în amonte, pentru ca apoi să fie purtată de curenţii fluviului cu calfe, prostituate şi evrei cu tot. Majoritatea coloniştilor se asociau cu căpitanul şi cu o mână de aventurieri în ceva ca joint venture. Aceştia cumpărau buşteni, încropeau la repezeală o plută, amplasau deasupra o cabină pentru cei care puteau plăti ca să se adăpostească de arşiţa soarelui, aşezau în faţă şi în spate o cârmă, legau vâslele şi îi dădeau drumul pe apă în sensul curentului, la Ulm, de pildă.

Vânzarea la Viena era un lucru deja stabilit.

Probabil că aceşti colonişti nu ştiau că acelaşi lucru îl făcuseră şi coloniştii greci care au pus bazele centrelor comerciale greceşti din Sicilia şi care, datorită dârzeniei acestora a fost proclamată ca Magna Graecia: şi coloniştii greci dădeau foc flotei proprii atunci când acostau la destinaţia care încă nu era port, dar avea potenţial.

La fel, probabil că nici coloniştii germani nu ştiau că vor face acelaşi lucru- au dat foc navei şi răzvrătiţii de pe Bounty atunci când au acostat pe insula Pitcairn , ceea ce se va întâmpla peste două decenii după povestirea cu bacul «nostru», în 1789, anul când se va ascuţi ghilotina. Pentru a construi o altă lume e nevoie, uneori, să fie arse punţile care fac legătura cu trecutul. Necesar şi înţelept. Astăzi se judecă diferit despre ghilotină, chiar opus.

Puţini colonişti germani de atunci s-au mai întors vreodată în «ţinutul natal». În mai puţin de un an de zile, «ţinutul natal» era numit altfel. Coloniştii aduseseră în pântece şi la piept o nouă generaţie care va numi altfel « ţinutul natal». Vechiul «ţinut natal» va dispărea pentru totdeauna în pântecele şi la pieptul coloniştilor şi colonistelor şi se va identifica, pentru totdeauna, cu noul «ţinut natal», cu excepţia celor care, asemenea bibliilor în traducere interzisă, rămăseseră pe fundul fluviului năvalnic. Puţini s-au întors vreodată în perioada dintre anii 1769-1945. În anul 1945, însă, au fost obligaţi să se întoarcă aproape toţi. Se închisese un ciclu.

8.

Excepţie făcea un bărbat neliniştit, sub arşiţa soarelui, în zdrenţe care de abia îl acopereau şi care trecuse o dată prin coşmarul mitic al Scillei dunărene. Tăcut din fire, acesta se angaja cu greu într-o conversaţie. Putea fi o sursă preţioasă de informaţii; putea completa golurile din ţesătura imaginară ţesută de majoritatea călătorilor referitor la Transilvania. El fusese acolo şi se întorsese în Germania, rugat insistent de către cei care călătoriseră cu el, cu doar trei luni în urmă. Era după o perioadă foarte scurtă de timp, dacă se ia în considerare faptul că o călătorie până la Viena pe Dunăre dura aproape două săptămâni. Colonistul cel tăcut era într-o misiune specială. Era trimis în Germania ca să aducă în Slavonia ori în altă parte de dincolo de păduri (Transilvania) un mesaj extrem de important din Germania: ceva ce coloniştii, în graba plecării lor definitive, nu prevăzuseră, dar fară de care nu puteau supravieţui.

În ce consta acel mesaj? Vreun cod secret? Descrierea vreunei proceduri, reţete, ori vreun descântec aducător de ploaie? Pentru a aduce ploaia era suficient ca vrăjitoarea satului, declarată sau nu, să se ude în hârdău. Medicina populară nu avea nevoie de reţete, se ştie că problemele de chirurgie erau rezolvate de bărbierul satului.

Călătorul misterios oferea cu reţinere excesivă orice informaţie privind regiunile, ori ţara, oraşele, ori oraşul menţionat în documentele coloniştilor ca destinaţie finală. Fie nu ştia nimic despre acestea, deşi trecuse pe acolo, fie nu voia să dezvăluie nimic din alte motive. Poate că era o iscoadă a imperiului? Poate că tăcea la ordinul superiorilor, de teamă să nu spună ceva, de care depindea soarta împărăţiei, ori chiar a lumii? Să nu fi fost, cumva, vreo iscoadă în serviciul Porţii otomane? Ţinuturile acelea erau oare ferite de turci? Oare feldmareşalul Eugeniu de Savoia i-a înfrânt definitiv? Populaţia locală vorbea germana? De ce religie erau? Aveau oare biserici? Ce mâncau ? Făceau copii? Oare era adevărat că musulmanii violau tot ce mişca? Femei bătrâne şi chiar iepe? Cel mai adesea întrebau: cum era pământul arabil? Era într-adevăr atât de negru şi de roditor precum le îndrugau cei care îi momiseră pe acest vas cu cântecul lor de fluier, destinat de fapt şobolanilor şi copiilor?

Călătorul ars de soare se retrăsese pe drept cuvânt în liniştea superioară a veteranului care oricum nu putea să le explice „ce îi aştepta pe ei toţi ACOLO”. Dacă au văzut că nu reuşesc să scoată de la el, cu niciun fel de şiretlicuri, ori cu zâmbetele femeilor, cea mai mică informaţie, ori măcar vreo aluzie, coloniştii au renunţat a treia zi. Pe călătorul taciturn nu l-a mai privit nimeni şi nici nu l-au mai întrebat ceva.

Acesta a profitat de situaţie. Noaptea, când dormeau cu toţii şi când luna îşi revărsa lumina lăptoasă pe cursul Dunării, străinul scotea din sân mesajul. Căpitanul care îl observa pe ascuns i-a descoperit secretul, dar a rămas indiferent faţă de această taină.

Atent, cu evlavia omului din popor care îşi venerează fetişul, călătorul taciturn apropia de lumina lunii, uitându-se la trei cartofi.

9.

Coloniştii aveau motive întemeiate să se intereseze ce îi aştepta.

Cunoştinţele lor despre acest lucru erau excesiv de difuze. Deşi, majoritatea dintre ei erau tineri, gata să facă orice nebunie a fiecărui început (asta pentru că nu începuseră, de fapt, încă nimic), erau suficient de experimentaţi să ştie că slujbaşii imperiului nu trebuiau crezuţi fără rezerve şi necondiţionat. Ştiau, de asemenea că aceşti agenţi erau plătiţi în funcţie de rezultatul obţinut, pe cap de colonist pe care reuşeau să-l convingă să emigreze. Unii colonişti plecaseră fără voia şi consimţământul stăpânilor lor feudali, erau deci, fugari şi oricum nu aveau unde să se mai întoarcă. Alţii, ca „ai noştri”, ca „ai mei” au plecat împreună cu „grofii”, fiind poate mai simplu, întrucât sute de ani plecaseră împreună cu grofii în războaie despre scopul cărora nu aveau cunoştinţă nici însuşi „grofii”. Mai mult sens şi noimă avea obişnuita vânătoare de vulpi decât majoritatea răzoaielor „baroce”. Călătoria aceea, avea însă, în ciuda aparenţei învăluite în ceaţă, un sens care se numea o viaţă mai bună, deşi era vorba pur şi simplu de supravieţuire. Oamenii fugeau de foamete, plecând noaptea nu doar de teama stăpânilor ci pentru că, învăluit în întuneric ţinutul natal, vatra strămoşească putea fi părăsită mult mai uşor. Ademeniţi de vânătorul de şobolani, copii şi suflete, alungaţi de foamete şi lipsuri de tot felul.

Şi totuşi, decizia de a pleca trebuie să fi fost foarte grea. De abia dacă ştiau câte ceva despre destinaţiile repartizate, chiar dacă nu erau analfabeţi. Trebuia să treacă încă o sută cincizeci de ani ca să se inventeze primele ghiduri turistice, cel al lui Baedeker. Slavonia, de pildă, de abia dacă era cartografiată. Ajungeau veşti excesiv de puţine despre faptul că era o ţară a lupilor (acest lucru nu le spusese, însă, străinul care ţinea la piept cei trei cartofi).

10.

În afară de cartofi, tinerii şi ţăranii din sudul Germaniei sufereau şi de un alt fel de privaţiune. În afară de cartofi, resimţeau o lipsă acută de femei.

Pe vasul care plutea acum, în derivă, fără voia cârmaciului, cu căpitanul care îşi înălţase mâinile şi se ruga împreună cu ceilalţi călători, nu erau multe femei.

Coloniştii constituiau, aproape de fiecare dată, avangarda: mergeau în fruntea coloanei ca să „cerceteze terenul”. Dar odată ajunşi pe teren, curăţat de turci (turcii erau aici subiectul şi obiectul epurării), constatau că şi aici erau puţine femei. Era greu fără femei, aşa cum era greu fără vite. Nu am cunoştinţă cum au rezolvat această chestiune coloniştii greci, dacă s-au combinat cu femeile autohtone şi/ori în acest lucru consta cheia explicaţiei materiale a genezei neamului centaurilor?

Pe vasul acela, pe care navigau „ai mei” în căutarea „unei vieţi mai bune”, ducând în boccelele lor pe un petec de hârtie numele târguşorului recent înfiinţat şi care se afla în Slavonia, Sclavonia, Slavonia turcească care se atribuia încă incert Croaţiei, doar pe hărţile generalilor imperiului, iar în imaginaţia erotică a ei, a Terezei, acea Slavonie se asocia cu baronul Trenk prea bine dotat, iar denumirea acelui târguşor era pur şi simplu Nuštar - pe vasul acela, aşadar, înfăşurate în pături până la bărbie, se aflau şi trei prostituate. Ele stăteau junduind, conform aritmeticii lipsurilor, la cei trei cartofi, dar, bineînţeles că una era mâncarea de gulaş cu cartofi şi cu totul altceva era perpetuarea speciei.

Ele nu se puneau la socoteală în ecuaţia privaţiunilor, unde exista o mare necunoscută: soţia şi mama. Iapa şi femela. Imaginaţia erotică din budoarul împărătesei şi realitatea nu aveau nicio legătură, erau două feluri de privaţiuni total diferite, dintre care prima o putem numi de plăcere, pe când cea de-a doua de tip existenţial. Cea de-a doua privaţiune era o problemă de supravieţuire a viitoarelor colonii şi a coloniştilor în special. De aceea, ţăranii, tinerii şi aproape toţi meseriaşii scriau acasă (acasă?) în Germania: „Trimiteţi-ne femei!”

Asta pentru că necunoscuta dintr-o ecuaţia trebuia rezolvată cu orice preţ. Aceasta trebuia rezolvată în acelaşi mod în care se rezolva necunoscuta foametei –prin aducerea celor trei cartofi ca jertfă pe altarul zeiţei Lunii. Luna este o zeitate feminină care a privit cu mai mare bunăvoinţă mulţimea pestriţă şi gălăcioasă de fete din landurile sudice germane care au acoperit aproape întreaga „punte” de deasupra buştenilor care alcătuiesc bacul, cu fustele lor multicolore.

Şi astfel, Germania a trimis un întreg contingent de fete de măritat, iar în Slavonia spre care se îndreptau li se va spune „codane”, chiar şi la a doua generaţie tot „codane” vor fi numite. Trebuie să fi fost o călătorie veselă pe bac, cu acorduri de acordeon însoţite de chicote de fete care descreţeau frunţile membrilor echipajului, dar şi a căpitanului, oameni unşi cu toate alifiile.

Stâncile de la Düppstein impuneau respect şi linişte, când cântecele amuţeau, acordeonul tăcea ; vâslele se retrăgeau ca de altfel şi tot ceea ce se umflase sub postavul greu şi ud al vâslaşilor şi al căpitanului. Şi fetele se rugau, aşa cum se înalţă rugăciuni fierbinţi fecioarei Maria în lăcaşurile catolice; se cântau psalmi ca într-o catedrală. În această călătorie nu erau prostituate pentru că cel care organizase acestă călătorie se îngrijise şi încă cum de moralitatea încărcăturii sale: exemplarele cu potenţial de molipsire trebuiau excluse. El, agentul care răspundea de transport, garanta că fetele vor fi debarcate în starea în care au fost la începutul călătoriei, deci, cu niciun chip în altă stare. Stâncile de la Düppstein erau relativ un pericol mic pe lângă pericolele care pândeau într-o asemenea călătorie la mijocul sec. al XVIII-lea, atentând la onoarea femeilor. De aceea, agenţia de transport naval plătise din banii coloniştilor ajunşi deja în Slavonia şi cheltuielile unor supraveghetori, trei flăcăi robuşti care juraseră, ca în schimbul unei anumite recompense, să păzească onoarea femeilor de orice băgăcios şi chiar de echipaj; urmarea era însă dificilă, având în vedere condiţiile de igienă şi de alt ordin de pe vas. Cu alte cuvinte, fetele de măritat aveau trei bodyguarzi care păzeau onoarea fecioriei lor, iar ele, la rândul lor, îi păzeau de farmecele rusalcelor de pe Dunăre, ale nimfelor care ademeniseră pe fundul fluviului pe mulţi fauni. Oamenii visează, Dumnezeu decide, mai cu seamă acel copil cu tolbă şi arc care ţinteşte cu ochii legaţi: toţi cei trei flăcăi şi-au găsit pe vas femeia vieţii lor, astfel încât toţi trei, fără să ştie încă acest lucru, călătoreau în aval pe Dunăre pentru prima şi ultima dată. Misiunea lor era, aşadar, de a garanta protecţia fetelor de câte un individ inoportun, dar nu şi de dragoste, ceea ce nu era stipulat în contractul lor încheiat cu agenţia. Putem considera acest fapt ca triumful forţei majore care i-a doborât, dar au păstrat vasul de atacul vulturilor vienezi care voiau să-l vândă.

După toate peripeţiile şi primejdiile, vasul cu fete de măritat urma să acosteze la Vukovar în „portul de referinţă”. – Vin, vin!, strigau copiii, evident copiii băştinaşilor care zăriseră vasul după prima cotitură, iar acum alergau chiuind în paralel cu acesta. Pe debarcader cânta muzica, copiii, ţăranii, meseriaşii şi-au pus cele mai bune straie pe ei. De pe înălţime preotul inspecta priveliştea. Împărăteasa în înţelepciunea Sa a decis printr-un ordin ca să fie repartizat câte un preot şi câte un doctor la trei sate.

Vasul a acostat, puntea îngustă a fost aruncată pe ţărm. Cineva a tras cu puşca de bucurie, muzica a răsunat în ritm de marş, fetele au început să treacă, să se apropie...

Flăcăii privesc de pe mal, unii au câte o lunetă, la mare preţ acum, dar care nu se împrumută.

Aici se află şi stră-stră-străbunicul meu, care venise „împreună cu grofii” şi care a zărit-o prin ocularele binoclului pe stră-stră-străbunica mea, cea cu obraji rumeni, într-o fustă largă care ar fi putut s-o înalţe ca un balon. Aceasta îşi menţinea cu greutate echilibrul pe puntea îngustă dintre ieri şi azi. Şi iat-o cum reuşeşte şi stră-stră-străbunica mea păşeşte pe pământ ca un nufăr alb din delta Dunării.

11.

Aşadar, „ai noştri” sunt în formaţie „completă”. Vor rămâne aşa aproape două secole, adică, pe puţin nouă generaţii. Suficient ca „originile” şi „rădăcinile” să se întindă în începuturile mitice.

Dacă au supravieţuit necazurilor şi primejdiilor în anul foametei- 1769-, dacă s-au descurcat într-un fel în contextul configurat de ordinele împărătesei totalitare din Viena („reformele Terezei”), acum se aflau la începutul „unei vieţi noi”. Locul acelui „nou început” l-au găsit cu greu, asemenea tatălui din romanul lui Kiš Grădină, cenuşă scris în stele. Dacă cerul se înnora, întindeau tabăra aşa cum făceau nomazii.

Erau însă şi ţărani, calfe, meseriaşi cu alte cuvinte. În sec. al XIX-lea aceştia reprezentau primele elemente de industrializare din cadrul monarhiei şi care au rămas loiali statului chiar şi în timpul regatului Jugoslaviei. Prostia nemărginită a noii stăpâniri i-a alungat din ţinuturile în care deveniseră deja „populaţie autohtonă”, alta aproape că nici nu exista. După înfrângerea turcilor în timpul „războaielor baroce” Slavonia aproape că se depopulase. Spun- prostie nemărginită – întrucât tocmai ei puteau fi factori decisivi pentru industrializarea ţării, atât de importantă pentru noua putere, ieşită din lupta, de altfel, eroică a partizanilor.

Rămân însă încă o clipă, ancorat în anul 1769.

La cimitirul din Pečuh, care nu este departe de Nuštar şi care în epoca respectivă reprezenta aceeaşi lume, este scrisă, în germană, următoarea inscripţie:

Primilor veniţi, moarte,

Următorilor, nevoie

Ultimilor, pâine.

Viaţa rima cu Tod, Not şi Brot.

Cei care supravieţuiseră primejdiei de traversare a stâncilor de la Düppstein ajunşi în noua patrie fuseseră nu decimaţi ci înjumătăţiţi. Ceea ce îşi imaginaseră ca fiind ţara de dincolo de păduri (Transilvania), ademeniţi de flautul destinat copiilor şi guzganilor, în realitate se dovedise a fi o mamă care era nevoită să-şi ucidă parte din descendenţi ca unii dintre ei să poată supravieţui.

12.

N-am sunat, din păcate, la numărul de telefon care era menţionat în scrisoarea trimisă de fratele bunicului meu dintr-un sat de lângă Passau, în anii nouăzeci când “la noi izbucnise cu furie, din nou, războiul ». Am făcut-o de abia doi ani mai târziu, în timpul unui sejur literar la München. Am judecat că Passau nu era departe, şi la o adică ce mai era atăzi departe?În 1769 ca să ajungi la Viena trebuia să navighezi două săptămâni în cel mai bun caz.

Mi-a răspuns vocea vărului meu. Bătrânul Johannes murise. Urmaşul său nu mai ştia croată. Am realizat în clipa aceea că nu eram în stare, sub nicio formă, să-i explic vărului meu îndepărtat, că eram rude. Ce grea problemă de identitate!

Ce însemna pentru el Slavonia? Dar, Croaţia?

Ceva ce trebuia să-şi imagineze, aşa cum o făcuseră pasagerii de pe bac. Dar de ce-ar fi trebuit? Şi totuşi, aproape treisprezece generaţii de proprietari ai codului nostru genetic trăiseră pentru că au urmat chemarea flautistului, furişându-se în zori din sărăcia proprie în Slavonia aceea de la capătul pădurilor, de partea cealaltă, peste şapte mări şi şapte ţări.

În ultimul război balcanic taberele beligerante s-au cinstit reciproc cu violenţă din ţevile de tunuri. Una din poziţiile de luptă şi evident devenită ţintă se afla în cimitirul vechi din Nuštar. Mormintele imigranţilor germani din sec. al XVIII-lea au fost transformate în tranşee la începutul anilor nouăzeci ai sec. al XX-lea, ca şi când ar fi fost din nou săpate. Nu era vreme, în război e întotdeauna grabă mare, să se adune osemintele.

Unii dintre „ai noştri”, şi-au găsit, însă, fericirea, aici, „la noi”. În două sute de ani poţi găsi multe, chiar şi fericirea.

Dar un ciclu se închisese: urmaşii bravilor călători de pe vas se nasc acum în aceleaşi locuri de unde aceştia fugiseră de mult. Acei urmaşi s-au reîntors nu numai în acele locuri, dar şi în limba lor, după un interludiu care acum se scufundă tot mai adânc în timp, ca în adâncul Dunării.

Cărei lumi îi aparţin astăzi cei două sute de ani? Există vreo deosebire între urmaşii celor care au rămas atunci şi aceştia care au venit? Ce înseamnă pentru ei « Slavonia »? E asemenea Hecubei, pomenită în Hamlet? Sau poate ceva mai mult decât o simulare a emoţiei?

Poate că, dacă există de fapt, acele deosebiri se exprimă cel mai bine în limbă, tocmai în lipsa de puritate de basm, în acea limbă în care a fost scrisă scrisoarea de către fratele bunicului meu. Dar şi această limbă a fost uitată, nimeni nu mai vorbeşte aşa. Slavonia e doar o amintire. Poate importantă, dar nefolositoare. O ţară imaginară, Yoknapatawpha County din romanul lui Faulkner? Nu este ea asemenea vasului de abia închegat purtat de curentul dunărean al constiinţei şi chiar mai mult al subconştientului? Yawapaha Village, aşa cum am văzut odată într-o rezervaţie a indienilor la Grand Canyon? Ceva realmente dislocat în imaginaţia care e în stare să instituie şi alte continuităţi, oricât ar fi acestea de întrerupte de « imperiul» unei « necesităţi » politice ori de alt fel.

 

© Tena Šnajder
Slobodan Šnajder din Croaţia
Slobodan Šnajder, născut în 1948 la Zagreb/Croația, locuiește în apropiere de Zagreb; a studiat filosofie și anglistică la Universitatea din Zagreb; redactor-șef și co-fondator al revistei de teatru „Prolog“; scrie editoriale pentru cotidianul „Glas Slavonije“ (1993) și din 1994 până în prezent este editorialist politic al cotidianului „Novi list“; în timpul regimului Tuđman emigrează în străinătate, printrele altele și în Germania; între 2001-2004 este director al Teatrului Nou din Zagreb; scriitor independent (eseuri, nuvele și piese de teatru); publică numeroase cărți, recent seria sa de Opere Culese: Faustova oklada, drame, (Zagreb 2007); Neka gospođica B., dramen (Zagreb 2007); San o mostu, eseuri (Zagreb 2007); Bosanske drame, drame (Zagreb 2006) și volumul de povestiri 505 sa crtom (Zagreb 2007); distincții: Premiul National al Croației pentru piese de teatru „Marin Držić“; în ianuarie 2010 Premiul Teatrului Regal al Muntenegrului „Cetinje“ pentru cel mai bun text de teatru nepublicat din fosta Iugoslavie; piesele lui Šnajder se numără în străinătate printre cele mai des jucate și publicate texte de teatru ale unui autor de limbă croată.

 

Eine Übersetzung von Klaus Detlef Olof
Klaus Detlef Olof, născut în 1939 la Lübeck, Germania, trăieşte în prezent la Zagreb şi Graz. A studiat slavistica la Hamburg şi Sarajevo; din 1973 predă cu precădere literaturi sud-slave la Universitatea Klagenfurt. Activează de mulţi ani în spaţiul german ca mediator şi traducător din limbile sud-slave, traducând preponderent lucrări din literatura croată şi slovenă, dar şi din literaturile sârbă, bosniacă, macedoneană şi bulgară în limba germană. A tradus, printre altele, opere de Dževad Karahasan, Miljenko Jergović, Zoran Ferić şi Igor Štiks. În anul 1991 a fost distins, pentru activatea sa remarcabilă, cu premiul de Stat al Austriei pentru traducere literară.