Curajul rememorării

Pianul din blocul 31

Foto: Nikola Mihov
  • Citit în limba bulgarǎ
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.
  • Pianul din blocul 31, Lea Cohen
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.

O povestire a autoarei bulgare Lea Cohen în traducerea Ancăi Irina Ionescu.

În blocul nostru, pianul acesta a ajuns pe neaşteptate. Locul lui acolo era la fel de neobişnuit ca al unei rochii de bal la un târg sătesc, al unui film american într-un cinematograf bulgar sau al unei reţete cu trufe în revista „Femeia de azi”. Dar astăzi, după treizeci de ani, lucrurile s-au schimbat considerabil şi vedem bărbaţi cu barba blondă care poartă rochii de bal la „prime time” la televizor, de filmele americane în cinematografele bulgăreşti nici n-ai cum să scapi, iar deputaţii noştri explică în mod public populaţiei fără bani particularităţile culinare ale unei ciuperci cu acelaşi preţ ca aurul.
Blocul 31 se află exact lângă Blocul 13! Nimeni nu a putut să-mi explice cui se datorează această încurcătură a numerotării. Înainte de el şi după el, în mod simetric, clădirile complexului nostru de locuinţe urmează succesiunea aritmetică firească: Nr. 11, Nr. 12, Nr. 13 şi, dintr-odată, pe peretele de nord al clădirii orientate parţial spre răsărit apare o cifră uriaşă, desenată cu o vopsea neagră unsuroasă: Blocul 31?!
„Complex” este un cuvânt care nu avea nimic de-a face cu imaginea mea despre intimitatea şi confortul familial. Pentru mine era echivalent cu „cazarmă”. Auzisem că se foloseşte şi ca definiţie a unei tulburări psihice, pe care mi-o închipuiam ca pe un fel de tic nervos. Nu că m-ar fi interesat prea tare ce însemna în mod foarte exact, dar îl asociam cu alte cuvinte nou intrate în viaţa mea: COMbinat (metalurgic, de prelucrare a cărnii), COMandant (de partizani) COMbină şi, respectiv, COMbiner (dar şi COMbineră, aşa cum am văzut eu într-un film sovietic), COMisar (politic, eroul preferat al tematicii revoluţionare sovietice şi al bancurilor despre Ceapaev ) KOMsomol (organizaţie din care am făcut parte şi eu până când am rămas însărcinată prima oară) şi, fireşte, KOMpartia (partidul comunist) şi KOMintern (a căror istorie a era materie obligatorie de învăţământ în clasa a IX-a).
În anii tinereţii mele naive, îmi imaginam că am să locuiesc pe o stradă cu un nume poetic, cum ar fi „Strada Salcâmilor” sau „Strada cu Nu-mă-uita” sau ceva asemănător, şi nu într-o clădire care este numerotată ca o puşcărie. Mai târziu, când am ajuns după câtva timp şi acolo, una din colegele mele de celulă mi-a povestit că şi la New York străzile au tot aşa, numai numere. Bulevardul 3, Bulevardul 5 etc. Ea fusese acolo şi susţinea că intersecţia dintre Bulevardul 5 şi nu ştie care stradă, cred că Strada 42, este unul dintre cele mai animate locuri din lume. Poate că aşa era, nu aveam cum să verific.
Câteodată îmi puneam întrebarea cât de diferită ar fi fost biografia mea, dacă nişte oameni cu pile nu ar fi reuşit să-şi înfigă blocul lor ilegal, Nr. 31, pe locul prevăzut iniţial pentru un mic scuar. Glumesc! Şi apoi, noi nici nu aveam biografii, iar când era nevoie completam „autobiografii”! Autobiografia începea în mod invariabil cu următorul text:
„Provin dintr-o familie …”
Şi apoi urma: „…de muncitori săraci” (numărul câştigător), „de ţărani muncitori” (şi aşa mergea destul de bine) şi apoi cazul meu – „de funcţionari”, care era fără speranţă! Nu aveam şanse prea mari nici cu părinţii mei divorţaţi, deoarece tatăl meu era arhitect iar mama mea profesoară de germană. O adevărată catastrofă „autobiografică”! Din fericire, Kosta avea o autobiografie „justă” şi datorită acesteia am primit repartiţie în blocul cu pricina. Respectiva COM-isie a evaluat dosarul cu autobiografia, l-a găsit „satisfăcător” şi a dispus repartizarea unui apartament la etajul al patrulea în Blocul 31. Şi aşa ne-am instalat acolo. Adio salcâmi, nu-mă-uita şi alte fantezii nesănătoase!
Cât despre locuitorii blocului, tunase şi îi adunase – după cum se spune. La ultimele trei etaje, apartamentele erau mari şi aveau terase spaţioase: acolo locuiau cei „cu pile”. Îi recunoşteai prin faptul că aproape nici nu vorbeau cu ceilalţi, treceau dezgustaţi pe lângă noi ca să ia liftul şi aveau locuri rezervate în parcare unde îşi lăsau maşinile lor nou-nouţe, marca „Lada”. La etajele de mai jos locuiau muncitorii de la marele COMbinat metalurgic, sosiţi din provincie sau, pur şi simplu oameni pe care nu-i ajutase nimeni să se ducă în altă parte, într-un loc mai primitor din centru sau din cartierele din sud, unde străzile purtau nume de flori, de poeţi progresişti sau de partizani căzuţi în luptă şi nu aşa, numai numere, scrise cu vopsea neagră unsuroasă pe tencuiala zgrunţuroasă, cum era blocul nostru Nr. 31!!!
Vecinii de pe etajul nostru se deosebeau de toţi ceilalţi din bloc.
Locuiam uşă în uşă cu o familie de muzicieni, ceea ce era neobişnuit pentru noi, ba chiar puţin derutant. Vedeam că suntem altfel decât ei şi asta mă făcea să mă simt stânjenită. În apartamentul nostru erau cinci persoane, aşa că mă obişnuisem cu ţipetele copiilor, cu râgâielile zgomotoase ale lui Kosta, la care adulţii se prăpădeau de râs, iar copiii începeau să plângă, cu mirosul de ceapă prăjită fără de care Kosta nu putea să trăiască. Din apartamentul lor nu veneau nici un fel de mirosuri, pe casa scării ajungeau numai gamele executate la pian, sunetele viorii sau liniştea… La noi era vacarm ca într-o cârciumă, la ei era linişte ca într-o bibliotecă. Numai că nici ei nu intrau în cârciumă şi nici noi nu citeam, aşa că nu aveam unde să ne întâlnim unii cu alţii decât pe scară sau în ascensor.
Căsătoria mea cu Kosta a fost o mare dezamăgire pentru mama mea, care era o doamnă foarte distinsă. Ea şi prietena ei tot divorţată m-au dus de câteva ori la concerte de cor şi de muzică simfonică ca să imprime o direcţie corectă educaţiei mele. Dar aceasta, adică educaţia mea, s-a prăbuşit definitiv în ochii lor, când m-au văzut aruncând cu cocoloaşe de hârtie în orator la o seară de poezie şi după ce am adormit profund în timpul spectacolului cu opera „Dama de pică”.
Nu aveam cum să-i explic mamei că locurile unde mă ducea Kosta, cel puţin la început, mi se păreau mai interesante decât concertele şi serile ei de lectură şi din cauza „Damei de pică” am detestat opera toată viaţa mea. Cu durata ei de patru ore, a fost cea mai lungă tortură culturalizatoare la care m-au suspus. Kosta era hocheist, era portar în echipa lui, astfel că locurile dubioase erau în special meciurile de hochei şi antrenamentele, precedate, acompaniate şi urmate de frecventarea barurilor şi a restaurantelor, precum şi a apartamentului lui, pe care îl primise de la club; aici obiectul interesului nostru principal era patul. Am rămas însărcinată cu el încă înainte să termin ultima clasă de liceu, aşa că nu prea am avut de ales: în loc de banca amfiteatrului unde visa să mă vadă mama mea, am fost nevoită să aleg căruciorul copilului, pe care l-am împins fără încetare în următorii şapte ani, deoarece sarcinile mele au urmat una după alta, cu aceeaşi ritmicitate ca sezoanele de hochei.
Şi aşa, când Kosta a încetat să mai joace hochei, am încetat şi eu să mai rămân însărcinată. Soţul meu a încercat la început să înlocuiască lipsa sportului de elită cu alcool, pe care nu mai putea să-l plătească cu valuta pe care o primea în mod generos pe vremea când avea meciuri în străinătate. Dar Kosta a găsit o rezolvare pentru această problemă. Au apărut prieteni noi pe care îi suspectam că au relaţii apropiate cu miliţia şi securitatea; aceştia au început să-i aducă acasă casete cu băuturi scumpe care au devenit curând obiectul unicului şi totalului său interes. Se îmbăta adesea şi cădea într-o stare melancolică, care îi dezgusta până şi pe copii. Cum câştiga această abundenţă de alcool şi teancurile de bancnote de care dispunea era o întrebare la care preferam să nu reflectez. Şi cam peste o jumătate de an, adusă de Kosta într-o stare de beţie alcoolică avansată, am decis să-mi caut de lucru, deşi nu duceam lipsă de bani în casă.
Era singura modalitate de a sta departe de Kosta cel puţin câteva ore pe zi. Şi m-am angajat ca telefonistă la poştă. Am ales acest loc de muncă datorită programului în schimburi care îmi acorda o oarecare libertate de mişcare şi pentru că îmi plăcea să stau de vorbă cu fel de fel de oameni, ceea ce evitam să fac cu Kosta, din cauza tânguielilor lui neîncetate şi a aluziilor porcoase pe care mi le adresa, considerate de el drept o manifestare a atenţiei faţă de mine sau a unui umor subtil.
Pe vecinii noştri îi vedeam foarte rar, dar modul lor de viaţă mă intriga şi, fireşte, nu numai pe mine.
– Oamenii ăştia oare nu se regulează niciodată? mă întrebă într-o zi cu delicateţea lui obişnuită Kosta.
– De ce? am replicat eu numai ca să spun ceva.
– Păi nu aud niciodată să se zgâlţâie patul şi nici să scârţâie arcurile.
Adevărul este că dormitorul nostru era despărţit de al lor numai printr-un perete construit după standardele socialiste, datorită cărora avea proprietatea să lase să treacă nu numai sunetele, ci şi anumite mirosuri, aşa că ar fi trebuit să-i ofere lui Kosta din când în când mult dorita informaţie.
– Vecinica este destul de drăguţică, a continuat Kosta cu reflecţiile lui.
L-am privit bănuitoare. Îmi cunoşteam bărbatul – considera că este de datoria lui de „bărbat” dacă nu să se culce cu orice femeie care îi oferea posibilitatea s-o facă, cel puţin s-o dorească, inclusiv cu voce tare, poate ca să-şi verifice reflexele greoaie. Nu aveam nici un motiv să fiu geloasă din cauza soţului meu şi a vecinei: era o doamnă fină şi cizelată, în urma ei pe casa scărilor şi în ascensor rămânea o dâră abia sesizabilă de parfum scump cu nuanţă florală. Mă întrebam ce mănâncă, căci prin pereţii lor prefabricaţi nu răzbătea niciodată mirosul de mâncare care stăpânea tot blocul. Eram convinsă că nu s-ar fi uitat niciodată la Kosta al meu, care, în pofida gloriei lui trecute de hocheist, avea deja un aspect puhav şi păşea crăcănat, ca şi când ar fi fost ceva care se sprijinea în pantalonii lui dinspre interior.
– Mamă, astăzi am cântat la pian, se lăudă într-o zi fiica mea, Iva. M-a invitat Nina la ei şi mi-a arătat cum să pun mâinile pe pian, pe clapele albe şi pe cele negre.
Abia atunci am aflat cum o cheamă.
– Şi ce altceva te-a mai învăţat tanti Nina? s-a interesat curios Kosta.
– Să nu-i spun „tanti”, că nu e frumos.

Am decis că era rândul meu şi, peste câteva zile, pândind momentul când din apartamentul vecin nu se auzea nici pianul, nici vioara, am sunat la uşă. Au trecut câteva minute şi apoi mi-a deschis soţul Ninei. Era aproape de amiază, dar acesta era ciufulit, în pijama, cu ochii înroşiţi. În apartamentul lor era întuneric, deoarece peste tot erau trase storurile. Bărbatul mă privi nedumerit, căscă, îşi îndreptă pijamaua şi aşteptă mirat. Îi adusesem o farfurie cu ştrudel, pe care îl pregătisem chiar în dimineaţa aceea (una din reţetele preferate ale mamei mele) şi i-am oferit-o. Acesta ezită o clipă, apoi luă ştrudelul şi, în timp ce îşi aranja cu mâna părul ciufulit, îmi explică:
– Noaptea trecută am avut o înregistrare, m-am întors acasă pe la patru dimineaţa. Încă nu mi-am revenit. Nina probabil că a plecat deja la repetiţie. Poftiţi, nu staţi în uşă, vă fac o cafea.
Nu am aşteptat să-mi spună de două ori, eram tare curioasă să văd cum trăiesc ciudaţii mei vecini. Am intrat în bucătărie. Masa era portocalie, iar scaunele din plexiglas transparent. Până atunci nu mai văzusem o asemenea multitudine de culori într-o simplă bucătărie. Dulapurile erau vernil, aveau culoarea ierbii, ca jucăriile copiilor. Dimensiunile încăperii erau aceleaşi ca şi ale bucătăriei mele, dar aici mă simţeam ca într-o grădină multicoloră şi curată, unde puteam să mă aşez liniştită pe scaunele lor transparente fără s-mi fie teamă că vreo pată de grăsime se va lipi de hainele mele.
– E foarte frumos la dumneavoastră – nu m-am putut eu abţine să le laud atmosfera din casă.
– A, Nina este o mare esteticiană. Poate să cutreiere toată lumea şi va găsi ceva ce nimeni altcineva nu ştie unde să caute. Pe mine mă cheamă Vladi, pe dumneavoastră?
– Eu sunt Jeni – nu ştiu de ce am inventat numele acesta.
De fapt, pe mine mă cheamă Ghenka, dar prietena aceea divorţată a mamei mele îmi spunea „Jeni”, iar mie mi se părea atunci că este o fandoseală.
Vladi a făcut cafea într-un expres cubanez, toată bucătăria s-a umplut de o mireasmă plăcută, am băut amândoi din băutura înmiresmată iar el, ca să-mi facă plăcere, a gustat din ştrudel, ba a mormăit chiar un „mmm” apreciativ. Pijamaua îi stătea descheiată pe piept şi vedeam ce trup neted are, fără păr şi fără colăcei de grăsime. În timp ce se învârtea prin bucătărie, am zărit şi câteva firişoare de păr în partea de jos abdomenului şi această privelişte m-a emoţionat în mod inexplicabil.
– Ei, Jeni, voi cum vă simţiţi în blocul acesta? Staţi de mult aici?
– O, nu e rău de loc – am răspuns eu cu un entuziasm incredibil, ca să-mi maschez tulburarea provocată de pijamaua lui descheiată. Asta dacă n-ar răcni copiii pe scări şi dacă ascensorul nu s-ar strica o dată pe săptămână. Kosta, soţul meu, i-am explicat eu, a spus că acesta este unul din cartierele de perspectivă din Sofia.
– Ce fel de perspectivă? a întrebat batjocoritor Vladi.
– Păi, de viaţă, am răspuns eu încurcată.
– Da’ ce, asta e viaţă! a râs amar celălalt. Dar nu mă băgaţi în seamă, încă nu m-am trezit de tot. Ştrudelul dumneavoastră e foarte bun. Ne vedem mai târziu, am întârziat – a mai adăugat el şi s-a ridicat în picioare, foarte grăbit dintr-odată.
Pijamaua i s-a desfăcut de tot şi fără să vreau i-am văzut trupul delicat, neted şi alb, o adevărată provocare pentru sexualitatea mea peste care se aşternuse de mult nepăsarea, provocată de mângâielile de beţiv ale lui Kosta şi de obiceiul lui de a se purta cu mine în pat ca şi când aş fi fost o prostituată. Vladi a observat privirea mea, s-a încheiat în grabă şi aproape că mi-a făcut vânt afară pe casa scărilor.

– Ştii, – i-am spus eu dumnezeu ştie de ce lui Kosta în aceeaşi seară – cred că vecinii noştri de aici se regulează foarte bine.
Kosta a căscat ochii la mine.
– Ce-ţi veni? Nu cumva ai încercat şi tu? – spuse el şi începu să râdă grosolan, iar eu am chicotit încetişor, ca să nu mai trebuiască să dau explicaţii.
Sâmbăta următoare aveam muncă voluntară „leninistă”. Am fost anunţaţi în legătură cu aceasta, ca de obicei, de tanti Penka. Aceasta locuia într-un bloc mic de vizavi şi era educatoare la grădiniţa din apropiere. Deşi era semianalfabetă, tanti Penka era o femeie cu suflet bun. Nu uita niciodată zilele de naştere ale copiilor şi le dăruia întotdeauna câte ceva. Mai ales cărţi. Poate tocmai faptul că abia ştia să silabisească o făcea să cumpere cărţi pentru alţii. La ultima zi de naştere a Ivei se străduise chiar să scrie o felicitare, dar cunoştinţele ei limitate de gramatică o conduseseră la alcătuirea următorului enunţ ciudat: „La mulţ anii!” Aproape ca Ursuleţul Winnie!
Această femeie cumsecade cu profesia de „tanti” se transforma însă într-o scorpie atunci când era vorba să se organizeze ceva în cartier. O puseseră responsabilă şi femeia mergea din uşă în uşă cu fel de fel de liste, să strângă cotizaţia pentru Crucea Roşie, pentru întreţinere sau ca să vândă timbrele obligatorii pentru construirea unui nou monument al socialismului la Buzlugea , pentru chilieni, pentru somalezi, pentru cubanezi şi pentru alţi tovarăşi, ba chiar şi pentru universitatea „Patrice Lumumba”. Tanti Penka, cu scrisul ei de copil, îi ortografiase numele „Patrisle Mumba” şi nu se ştie de ce, credea că este fratele lui Fidel Castro. Se găsea întotdeauna câte un motiv pentru elaborarea acestor anunţuri, care erau apoi distribuite pe etaje şi, în imaginaţia mea, aveau o influenţă tainică asupra vieţilor noastre. Mi se părea că suma nesemnificativă şi semnăturile din dreptul lor ne garantau o oarecare linişte şi siguranţă pe care ni le putea procura Tanti Penka, în calitatea ei de supraveghetor de cartier al orânduirii şi ordinii socialiste.
– Nu semnez! am auzit eu vocea fermă a noului meu cunoscut, Vladi, urmată de exclamaţiile indignate ale lui Tanti Penka, pe care ziua iminentă de muncă voluntară leninistă o transformase din nou în harpia necruţătoare a cartierului.
Am deschis cu grijă uşa şi am ieşit în casa scării.
Tanti Penka agita pixul din mână în direcţia vecinului, acesta o împingea şi repeta încăpăţânat:
– Nu înţelegeţi, doamnă, v-am explicat deja! Nu semnez nimic şi nu particip nici eu, nici soţia mea la ziua voastră leninistă de muncă voluntară pentru curăţenia cartierului. Noi suntem muzicieni şi lucrăm cu mâinile. Acestea sunt instrumentele noastre. Nu pot şi nu am voie să ţin lopata în mână.
– Aţi auzit cum mă jigneşte? – se întoarse Tanti Penka către mine. M-a făcut „doamnă”!
M-am trezit dintr-odată în impas, dar nu îndrăzneam să iau partea nici unuia dintre ei.
– Adică lopata e pentru noi şi vioara pentru voi, nu-i aşa? strigă Tanti Penka, cuprinsă brusc de elan oratoric. Dar nu se poate şi invers?
– Nu se poate, răspunse calm Vladi.
– Şi atunci cine o să măture străzile, cine o să sădească copacii?
– Asta nu e problema mea, i-o reteză Vladi.
– Ei, cu siguranţă că se va găsi cineva, am încercat eu să mă amestec ca să pun capăt certei fără rost.
Îl înţelegeam pe vecinul meu. Era muzician şi îşi câştiga pâinea cu mâinile. De ce nu-i explica acest lucru şi mătuşii Penka? Poate că l-ar fi înţeles şi ea! Dintr-odată mi-a trecut prin minte că Vladi nu dorea să discute cu ea, nici cu ea şi nici cu tot statul care îl obliga să facă ceva ce nu-i făcea plăcerea sau poate i se părea prostesc.
– Uite, o să ieşim noi toţi, am spus eu, o să ajute şi copiii. Cine poate munceşte, Tanti Penka, nu trebuie să forţezi lumea cu de-a sila – am încercat eu să pun capăt disputei.
– Semnaţi aici, spuse Penka fără să lase din mână arma şi îi întinse din nou lui Vladi pixul şi lista.
Vecinul nici măcar nu clipi din ochi, dar întâlni privirea mea rugătoare şi ridică împăciuitor din umeri, apoi se semnă pe hârtie adăugând:
– Asta nu schimbă cu nimic situaţia!
– Cu toţii sâmbătă, la ora nouă precis! spuse Tanti Penka pe un ton sever în loc de la revedere întorcându-se către Vladi. Şi dumneavoastră la fel! N-o să se întâmple nimic cu vioara pentru o singură dimineaţă!
– Doar v-am spus, nu vin! i-o reteză sec Vladi şi îi închise uşa în nas.
– O să mai vedem noi cum stă treaba asta! strigă în urma lui Penka şi porni grăbită în jos pe scară.
Ziua de muncă voluntară leninistă a venit şi a trecut ca de obicei, cu multă zarvă şi puţine rezultate. Tanti Penka ne-a împărţit câteva lopeţi strâmbe, de undeva a apărut şi o tărăboanţă, bărbaţii au stat laolaltă şi au fumat în cea mai mare parte a timpului, iar noi, de ruşinea mătuşii, am dat cu mătura prin faţa intrării. La ora nouă dimineaţa, Vladi a ieşit cu vioara, a trecut pe lângă noi, ne-a salutat politicos şi a plecat nu se ştie unde. Tanti Penka s-a înroşit de furie, dar n-a spus nimic. Ne-am fâţâit aşa până la prânz, după aceea bărbaţii s-au cinstit cu câte o bere şi ne-am răspândit toţii care încotro. Grădina de flori, de dragul căreia tanti Penka împărţise listele cu semnături, nu a văzut lumina zilei nici de astă dată, aşa că rămas pentru următoarea sâmbătă de muncă voluntară, botezată cu numele conducătorului revoluţiei care, după convingerea fermă a mătuşii Penka, avea o legătură tainică cu curăţenia în cvartalul nostru. Şi aşa, spaţiul dintre blocuri a rămas un teritoriu al nimănui, frecventat numai de câinii comunitari şi presărat cu pungi de plastic şi cutii de bere. Acestea se întâmplau pe la începutul lui octombrie.

Două luni mai târziu s-a auzit soneria la uşa noastră şi un bărbat în uniformă mi s-a prezentat ca trimis din partea Comisariatului Militar.
– Nu e nimeni acasă la familia Dragostinov? m-a întrebat el. Este a treia oară că vin aici şi nu-mi răspunde nimeni.
Am ridicat din umeri neştiutoare.
– A primit o convocare la concentrare. I-am lăsat de două ori aviz ca să vină s-o ia. Vreţi să o luaţi dumneavoastră şi să i-o transmiteţi?
Am luat maşinal convocarea şi am semnat într-un registru. După cum suna textul, Vladi trebuia să se prezinte marţea următoare la ora 7 la Comisariatul Militar, pentru o concentrare de 45 de zile.
Nu eram suspicioasă, totuşi am zărit o legătură nevăzută între nesupunerea vecinului violonist din timpul zilei de muncă voluntară şi această concentrare, care urma să-l trimită în mijlocul lui decembrie undeva, la cine ştie ce manevre militare.
Pe vremea când încă mai juca hochei, Kosta nu fusese niciodată la nici o concentrare – sportivii, artiştii, muzicienii şi alţi oameni cu profesii mai delicate, de regulă, erau scutiţi de această activitate, care era privită mai degrabă ca o pedeapsă, aşa cum devenea de regulă întotdeauna aplicarea silită a legii şi a regulamentelor. Legea obligaţiilor militare nu era valabilă pentru cei mai şmecheri şi mai privilegiaţi, după cum nu erau valabile pentru ei nici amenzile pentru depăşirea vitezei şi nici pentru consumul de alcool la volan sau limitele draconice ale achiziţionării de locuinţe, maşini sau deplasări în străinătate. Relaţiile pe care şi le făcuse Kosta în Armată îi garantaseră întotdeauna liniştea. Îmi spusese că pentru o sticlă de whisky decent reuşise să-şi facă pierdută fişa de evidenţă a livretului militar într-un sertar uitat de lume din secţia „Rezervişti”.
– Vecinul a primit o convocare pentru concentrare de la Comisariat, l-am informat eu laconic pe Kosta în aceeaşi zi.
Kosta a râs mitocăneşte şi, dacă nu mă înşel, cu o expresie oarecum răutăcioasă.
– Pe muzicanţi nu-i prea convoacă, se vede că a călcat pe cineva pe bătătură, a remarcat el.
– N-ai putea să-l ajuţi să scape? E frig şi mie mi se pare că e cam slăbuţ. Ai relaţii în Armată.
Kosta s-a strâmbat la mine.
– Ia te uită! Nu mai poţi de grija lui! Da ce, e rudă cu tine? Sau ai ceva cu el?
Am remarcat grosolănia lui Kosta, dar nu voiam să-l provoc.
– Nu, n-am nimic cu el, dar mi-a trecut aşa prin minte, că sunt vecini cu noi.
– Şi ce îţi iese ţie de aici?
S-a aplecat şi mi-a băgat mâna sub fustă.
– Parcă eşti cam umedă, nu cumva ai fost pe undeva?
– Încetează, nu pot să sufăr prostiile tale, m-am înfuriat eu.
Kosta începuse deja să mă pipăie, copiii erau la şcoală, aşa că nu aveam încotro. M-am resemnat şi l-am răbdat şi de data aceasta, cel puţin după aceea se mai potolea şi mă lăsa în pace un timp.

Vladi s-a dus la concentrare o săptămână mai târziu. Şi pentru prima dată, în seara premergătoare dimineţii când a plecat din bloc fix la ora şase, peretele subţire care ne despărţea a lăsat să se audă nu numai scârţâitul sălbatic al patului din dormitor, dar şi ţipetele lui revoltate, amestecate cu plânsetele ei. Vladi înjura cu voce tare, iar prin peretele subţire dintre noi ajungeau cuvinte şi expresii pe care am preferat să le uit imediat; mă temeam însă că ar mai putea să le audă şi altcineva dintre vecinii noştri. Vladi îi înjura pe toţi şi pe toate la rând, statul „putred”, conducătorii „idioţi”, vecinii „delatori şi securişti” şi în promitea Ninei care plângea disperată că niciodată, niciodată, niciodată (nu-mi mai amintesc de câte ori a repetat cuvântul) nu se va împăca cu asta. Spre deosebire de mine, Kosta se prefăcea că nu aude nimic, deşi mai înainte pândise tot timpul să audă dacă scârţâie sau nu patul. S-a dus în hol, a dat drumul la televizor la maximum şi şi-a turnat, ca de obicei, un whisky dublu dintr-o nouă cutie de carton pe care i-o adusese de curând acasă o maşină lada albă cu număr de serviciu.
Întrucât bănuiam că Tanti Penka este vinovată de această concentrare de pedeapsă care se abătuse asupra vecinilor mei, în ziua următoare când am văzut-o am trecut pe partea cealaltă a străzii şi am fost foarte încântată să văd că a fost neplăcut surprinsă de demonstraţia mea.
Era pe la mijlocul lui decembrie, se apropia Anul Nou, din când în când mă mai întâlneam din întâmplare cu vecina mea, Nina, care mă invita să stăm pe scaunele transparente din bucătăria verde deschis. Beam împreună cafea la masa portocalie, dar culorile vesele nu puteau să ascundă tristeţea şi neliniştea ei.
S-a dus de două ori în vizită la soţ – îl trimiseseră destul de departe – şi s-a întors de fiecare dată şi mai tristă şi cu ochii roşii.
– Nu trebuie să te necăjeşti aşa de tare, i-am spus eu într-o zi. Timpul trece, curând soţul tău o să se întoarcă, ai să vezi că o să uitaţi totul. Numai să fie sănătos, restul nu are importanţă. Cât de mult vă invidiez că ţineţi aşa de mult unul la altul.
Eram cât se poate de sinceră, dar Nina m-a privit surprinsă şi m-am grăbit să-i explic:
– Ştii oare câte femei ar fi fericite să scape un timp de soţii lor?
Nina mi-a aruncat o privire întrebătoare şi am mărturisit:
– Sigur că da! Să-l luăm, de exemplu, pe Kosta! Măcar de aş scăpa un timp de el, sau cel puţin să mai înceteze cu băutura asta, măcar un timp! N-o să i se întâmple nimic şi apoi şi bărbaţii preferă uneori compania altor bărbaţi.
– Vladi nu poate să sufere cazarma, violenţa, impunerea cu de-a sila. De asta îi este aşa de greu.
– Ştiu, am răspuns eu.
Nina m-a privit uimită.
– V-am auzit în ultima seară înainte să plece Vladi. Pereţii sunt foarte subţiri şi se aude tot. Trebuie să fiţi foarte atenţi ce vorbiţi.
Nina a încremenit şi m-a întrebat:
– N-o să ne trădezi, nu-i aşa? Te rog!
În privirea ei se vedea spaima şi disperarea.
– Nu e vorba de mine, ci de Vladi, dacă îl închid, nu va rezista.
Am tăcut şi m-am străduit să-mi amintesc ce auzisem. Mi se părea oarecum exagerat să fie băgat la închisoare numai pentru că spusese că statul este „putred” şi conducătorii „nişte idioţi”. Discuţii asemănătoare se auzeau pe atunci pretutindeni, miliţia le lua în considerare numai dacă pusese deja ochii pe cineva, altfel ar fi trebuit să bage la închisoare jumătate din populaţie.
– Nu ştiu ce aveţi de gând, am spus eu cu voce tare, dar trebuie neapărat să fiţi foarte atenţi.
– O, te rog, Jeni, nu spune la nimeni! A fost ideea lui Vladi. Acum, dacă tot ai auzit, ce să mă mai scund! O să fugim de aici. Ai înţeles că o să plece în turneu cu orchestra peste două luni şi o să rămână la nişte prieteni de-ai noştri. Eu m-am înscris în acelaşi timp la o excursie în Ungaria. Aşa am să ajung la Belgrad, iar acolo o să mă aştepte el. Numai să nu spui nimănui ce ai auzit.
Stăteam ca trăsnită, nu ştiam ce să spun. Nu auzisem nimic, nu înţelesesem nimic despre asta. Din cauza lui Kosta şi a televizorului pierdusem ce era mai important. Numai asta mai lipsea!
În aceeaşi seară l-am întrebat pe Kosta dacă îşi aminteşte ce a auzit prin perete, dar el a avut impresia că vreau să-l antrenez în fel de fel de bârfe muiereşti şi s-a făcut că nu înţelege. M-am străduit şi eu să uit ce auzisem, dar, odată ce îmi fusese împărtăşit, secretul Ninei devenise şi al meu şi nu mai puteam să scap de el.
– O să am nevoie de valută, mi-a spus Nina peste câteva zile, în timp ce beam din nou cafea la masa ei portocalie.
Vecina mea se schimbase mult în ultimele săptămâni. Avea cearcăne negre sub ochi, ca şi când ar fi suferit de insomnie cronică, slăbise şi fustele îi alunecau sub talie, atârnând pe şoldurile ei costelive.
– Măcar câteva sute de dolari, n-ai putea să-mi faci rost de undeva?
– E periculos şi apoi, cum ai să-i scoţi din ţară? Dacă îi găsesc asupra ta, pot să te bage la închisoare.
– Nu-ţi face griji, am să găsesc eu o modalitate, tu ajută-mă numai să fac rost de ei. Am câteva bijuterii de la mama, am să plătesc cu ele valuta.
Nin-a s-a dus în camera cealaltă, a scotocit prin dulap şi a venit cu o punguţă de catifea veche. A răsturnat conţinutul punguţei pe masa portocalie. Un inel de aur cu un briliant mare s-a rostogolit spre mine. L-am luat şi am început să-l examinez.
– Acesta e de la bunica mea, bunicul i l-a făcut cadou de logodnă. Montură vieneză. Iar brăţara aceasta este un cadou pe care l-a primit mama de la soacra ei – smaralde cu briliante. La fel şi cerceii aceştia. Ce crezi, cât pot să iau pe ele?
– N-am nici cea mai mică idee! Vrei să-l întreb pe Kosta? A mers mereu cu echipa în vest, cu siguranţă ştie ceva în problema asta.
Nina nu mi-a răspuns, a pus repede bijuteriile la loc în punguţă şi mi-a îndesat-o în mână.
– Uite, întreabă pe cine vrei! Am nevoie de trei sute de dolari.
Ca să fiu sinceră, toată treaba asta nu-mi plăcea deloc. Am luat punga cu mare teamă, ca şi când Nina mi-ar fi pus în palmă chiar capul ei. Încă nu ştiam că, de fapt, era vorba de capul meu.
În seara aceea am aşteptat să plece copiii la culcare, i-am turnat lui Kosta o porţie dublă de whisky, ba m-am şi giugiulit puţin cu el, riscând să fiu târâtă în dormitor. Dar acesta m-a pipăit numai un pic pe la spate, după care a întins din nou paharul, privind fix la televizor, unde se transmitea ultima ediţie a concursului „Orfeul de aur”.
– Dance e destul de ţâţoasă, a spus el pe un ton competent. Am auzit că se regulează cu Fidel Castro.
– Termină cu prostiile, vezi ce frumos cântă femeia.
– Nu vezi că a înhăţat microfonul de parcă ar fi o… dacă l-ai ţine şi tu aşa, ai putea să cânţi la fel ca ea…
Îmi venea să vărs. Am ridicat în sus punguţa de catifea şi am spus:
– Vreau să-ţi arăt ceva.
Am răsturnat conţinutul pe măsuţă. Kosta căscă ochii mari.
– De unde ai astea?
– Mi le-a dat Nina, le are de la mama ei. Vrea să le vândă. Pe dolari.
– Da nu sunt săraci, la ce le trebuie lor dolari? Ştii cât fac astea?
– Nu ştiu – am răspuns eu cu toată sinceritatea.
– Cel puţin cinci – şase sute de mii, mai mult sau mai puţin o jumătate de apartament. Le-a declarat? Dacă nu le-a declarat în conformitate cu legea deţinerii de valori şi aur pot s-o bage la răcoare.
– Ei, lasă-le încolo de aiureli! Femeia are nevoie de bani, de trei sute de dolari.
– Trei sute de dolari?
Kosta s-a trezit brusc din beţie.
– Se vede că ăştia şi-au pus ceva în minte. Ia să-mi spui tu mie, femeie, tot ce ştii, să nu cumva să dăm de vreun bucluc!
– Kosta, te rog, lasă-mă în pace! am strigat eu, încercând să scap din strânsoarea mâinilor lui de fier.
– Vorbeşte că de nu, acum le dau telefon alor mei şi bijuteriile tale ajung direct la miliţie.
– Bine, îţi spun, da să nu faci vreo prostie, trebuie să-mi promiţi.
Kosta mi-a dat drumul, s-a dus la şifonier, a scotocit câtva timp pe acolo şi s-a întors cu trei bancnote verzi.
– Uite, aici ai 300 de dolari, ca să vezi că sunt om înţelegător. Iau aici chestiile astea, dar vreau să ştiu adevărul.
Am luat banii, am oftat şi am spus:
– Oamenii s-au hotărât să călătorească şi au nevoie de bani.
– Să călătorească, zici? Unde să călătorească? Hm, bine.
A luat punguţa cu bijuterii şi a ascuns-o undeva în şifonier.
Eram aşa de încântată că totul se desfăşurase cu bine şi relativ uşor, încât ceva mai târziu am închis ochii şi am suportat gâfâielile lui deasupra mea conform obiceiului. Mă gândeam la bucuria pe care o va avea Nina. Dar mi-l imaginam şi pe Vladi, iar amintirea trupului lui alb, delicat, nu-mi ieşea din minte.

Vladi s-a întors pe la sfârşitul lui ianuarie şi, spre uimirea mea, nu arăta chinuit şi epuizat; dimpotrivă, arăta mai bărbat şi mai dur, iar noua înfăţişare nu numai că îi venea bine, dar asupra mea avea efect în locul acela pe care îl numim, de regulă „la lingurică” şi care desemnează zonele deosebit de sensibile din partea de jos a trupului. Arăta mulţumit ca un om care găsise răspunsul la întrebări şi căruia nu-i mai rămânea decât să le pună în aplicare. Nina şi cu mine ştiam care este răspunsul şi eram îngrijorate. Îi dădusem cei trei sute de dolari de la Kosta chiar în ziua următoare, iar ea îi luase fără nici un comentariu, nici nu se bucurase, nici nu se emoţionase; am înţeles că aceştia reprezentau o parte din povara pe care o ducea şi de care poate că dorea, în taină, să se elibereze.
La începutul lui martie orchestra lui Vladi a plecat în turneul cu pricina, iar prin peretele subţire am prins din nou zgomotele mângâierilor furtunoase şi plânsetele înăbuşite ale vecinei.
– Ăştia fac cel mai mare tărăboi în pat atunci când se despart, a observat filozofic Kosta şi s-a dus din nou să dea televizorul mai tare.
Auzeam scârţâitul patului, când mai încet, sacadat, când mai rapid, în conformitate cu ritmul mişcărilor de dragoste ale celor doi, iar inima mi se făcuse mică, mică de tot, ca şi când de mine s-ar fi despărţit Vladi. Simţeam mai mult ca oricând zbaterea aceea ciudată de „la lingurică” şi chiar mi-au dat lacrimile. N-o să-i mai văd, nici pe el, nici pe ea. Peste trei zile şi ea urma să plece cu cei trei sute de dolari de la Kosta în buzunar sau unde avea de gând să-i ascundă, ca să se regăsească undeva, în lume. Mă durea inima la gândul acesta, eram sigură că am să le simt lipsa amândurora, dar mai ales lui.

Copiii începeau orele la şcoală la şapte şi jumătate, aşa că îi trezeam cu o oră mai devreme. A doua zi după plecarea lui Vladi tocmai mă dusesem să-i trezesc, când am auzit zgomot şi tropăit pe scări şi soneria care suna prelung la uşa vecinilor. Am privit prin vizor – în faţa mea erau doi bărbaţi în uniformă şi unul în civil. Uşa s-a deschis, Nina a ieşit afară cu chipul înspăimântat şi derutat.
– Trebuie să vă facem o percheziţie. Uitaţi mandatul! Avem informaţii că deţineţi în mod ilegal valută şi aveţi intenţia să părăsiţi ţara în mod ilegal!
Civilul a împins-o înapoi în apartament pe Nina care rămăsese buimăcită şi cei trei au intrat cu toţii în urma ei.
– Ce caşti gura acolo? Altă treabă n-ai? s-a răstit grosolan Kosta la mine, căci se apropiase şi el.
– Dar o s-o aresteze!
– Şi ce-ţi pasă ţie? O să culeagă ce a semănat!
– Dar, Kosta, de unde…?
Kosta m-a privit încruntat, mi-a întors spatele şi a intrat în baie.
„Dumnezeule, ce blestemat!” mi-am spus eu. „El i-a turnat!”
Nici nu mă puteam gândi la nimic, vedeam chipul lui Vladi, privirea lui plină de reproşuri şi cuvintele pe care probabil că o să mi le adreseze. Cu siguranţă că nu vor fi cele mai frumoase pe care le voi auzi de la un bărbat! Am deschis uşa şi am sunat prelung la soneria lor. Mi-a deschis individul în civil, m-a privit supărat, dar înainte să apuce să spună ceva, m-am năpustit în cameră şi i-am spuse Ninei:
– Dă-mi ăia trei sute de dolari pe care ţi i-am lăsat în păstrare ca să nu-i vadă Kosta.
Nina m-a privit fără să înţeleagă, civilul a făcut o mutră neîncrezătoare, dar eu am continuat.
– Banii sunt ai mei, n-am de ce să mă ascund acum. Banii sunt ai mei, n-am vrut să ştie bărbatul meu de ei. Acum câteva zile mi-a luat bijuteriile pe care le cumpărasem foarte avantajos. Zicea că vrea să le predea la miliţie. Prostii, miliţia nu se ocupă de aşa ceva.
– Ce bijuterii? – deveni brusc curios civilul. În informaţiile noastre nu era nimic despre bijuterii, numai despre deţinerea ilegală de valută.
– Păi da, prostiile lui Kosta! Şi valuta şi bijuteriile sunt ale mele.
– Ia să văd şi eu bijuteriile alea, făcu civilul.
N-am mai aşteptat să mă îndemne, aproape că i-am târât la noi, încă se mai auzea cum curge apa la baie. Am deschis şifonierul, am căutat îndelung punga de catifea, dar n-am găsit-o. Civilul a aşteptat un timp, apoi a spus scurt:
– O să veniţi cu noi la Secţie.
Kosta a ieşit din baie cu halatul pe el, s-a uitat încruntat la bărbaţii străini din casa lui, a încercat să spună ceva, dar eu mi-am luat în grabă poşeta şi am ieşit pe scară. Nina stătea în faţa ascensorului palidă ca moartea la faţă, a încercat să mă apuce de mână, dar eu m-am scuturat şi am plecat cu cei trei.

Mi-au dat un an şi jumătate pentru trafic ilegal de valută şi obiecte de valoare, căci am recunoscut că mă ocup de mult de asta. Am petrecut 8 luni în închisoare şi, sinceră să fiu, nu a fost chiar aşa de cumplit cum îmi imaginasem. Femeile erau destul de vorbăreţe, seara jucam cărţi, uneori chiar şi în timpul zilei, fumam ţigări destul de bune şi, lucrul cel mai important, aproape nu l-am văzut deloc pe Kosta. Îmi părea rău numai de copii, nu voiam să-i aducă la vorbitor, căci mă jurasem că n-or să mă vadă în uniforma de închisoare şi cu basma pe cap ca bolnavii de tifos.

„Din închisoare ieşi – numai din mormânt nu mai ieşi”, spunea una dintre colegele mele de celulă, care fusese la New York şi, drept consecinţă, ajunsese în acelaşi loc ca şi mine. Numai că în cazul ei nu era vorba de trei sute de dolari, ci de trei mii, şi nu încercase să-i scoată, ci să-i introducă în ţară. Îi primise de la o mătuşă fără să-i treacă prin minte unde ar fi putut s-o aducă acel cadou. Când m-au anunţat că pot să plec, amândouă am plâns la despărţire, iar celelalte se smârcâiau şi ele în jurul nostru. Femeile acelea din închisoare îmi deveniseră mai apropiate decât oamenii de afară.

Primul lucru pe care l-am observat când am ajuns acasă a fost tăbliţa cu numele locatarilor de pe uşa familiei Dragostin. Se mai vedeau încă urmele celor două şuruburi ale tăbliţei cu numele lor scrise caligrafic.
– Cine locuieşte acum în apartamentul de alături? am întrebat-o eu pe fiica mea cea mai mare.
– Un tip de la miliţie s-a mutat aici acum o lună, mi-a răspuns ea.
– Şi Nina?
– A, nu mai e aici, a plecat încă de atunci când…
Am răsuflat uşurată. Reuşise şi fără cei trei sute de dolari să ajungă la Vladi al ei şi asta mă bucura.

O săptămână mai târziu s-a auzit soneria de la uşă. Era un bărbat slab, de vârstă mijlocie, care duce de mână o fetiţă de aceeaşi vârstă cu fiica mea cea mai mică.
– Am venit pentru pian, mi-a spus el.
– Ce pian? am întrebat eu mirată.
Acesta îmi arătă ziarul „Vecerni novini”, în care o dată pe săptămână se publicau anunţuri de mică publicitate şi mi-a arătat cu degetul:
– Uitaţi anunţul: vând pian. E pentru ea – a mai adăugat el, arătând cu un gest de scuză spre fetiţa palidă cu cearcăne sub ochi.
– Persoana nu este aici, lăsaţi-mi numărul de telefon şi o să vă caute.
Bărbatul se căută mult timp prin buzunare, găsi un pix şi scrise un număr pe spatele unui bilet vechi de tramvai. L-am mototolit încă înainte ca omul să se urce în ascensor.
Am realizat dintr-odată că, deşi trecusem prin multe în anul acela, în care intrarea şi ieşirea din închisoare fuseseră mult mai chinuitoare decât şederea acolo, gândul că pianul Ninei va părăsi blocul mi se părea de nesuportat, ca şi când cineva mi-ar fi luat ceva personal de mare preţ. Pentru o clipă mi-am imaginat chiar că n-am să mă mai întorc la Kosta, dacă de partea cealaltă a peretelui care despărţea cele două apartamente nu se va mai rezema un pian. Sigur că asta nu era adevărat, la Kosta aveam să mă întorc oricum de dragul copiilor, mai ales pentru micuţa Iva. Până atunci, niciodată nu mai încercasem sentimentul de ataşament faţă de un obiect, aşa cum păţise Kosta cu noua lui lada sau cum simţea mama mea faţă de televizorul ei în culori, cumpărat cu pile. Dar pianul Ninei, cu capacul lui negru, lăcuit, care reflecta ca o oglindă oamenii şi obiectele, cu sunetele splendide care se auzeau din bloc până în stradă, cu talentul lui de a fi când trist, când vesel, când săltăreţ şi ironic, se transformase pentru mine într-o fiinţă vie, care avea inimă, suflet şi răsuflare. Nu voiam să-l pierd, aşa cum îmi pierdusem vecinii şi de aceea m-am decis să-l cumpăr eu. Indiferent ce preţ ar fi avut.
Am ascultat toată ziua la uşă şi numai ce am auzit că se învârte cheia în broască la vecini, am deschis uşa şi cu o amabilitate forţată m-am repezit spre bărbatul în uniformă de miliţian, care se mutase lângă noi.
– Bună ziua, eu sunt Jeni, am să vin chiar astăzi să iau pianul. Nina ni l-a promis pentru fiica noastră cea mică, fireşte am să vă plătesc cât cereţi, dar copilul a început să ia lecţii şi trebuie neapărat să aibă instrument.
– Nina nu mai este, iar eu am primit apartamentul cu mobilă cu tot. Pianul ăsta nu e nici mobilă, nici nimic, nu e de nici un folos, cel mult să pui două ghivece cu flori pe el, dar ocupă prea mult loc. 200 de leva, o scurtă omul, iar eu m-am repezit să-i aduc.
Doream să termin operaţia cât mai repede, aşa că până la prânz am găsit doi ţigani cu nişte funii care au mutat pianul din apartamentul vecin la noi. Am mutat mobilele, i-am găsit un loc şi arăta acum în colţul lui ca şi când ar fi fost acolo din totdeauna. Am deschis cu grijă capacul şi mi-am trecut degetele peste claviatură. S-au auzit imediat sunetele cristaline ca nişte clopoţei de argint, care mi-au amintit de intervalul scurt de timp când din apartamentul vecinului mei se auzeau gamele, pasajele de măiestrie şi cantilenele romantice la vioară pe care Vladi le interpreta cu atâta sentiment.
Am deschis capacul mare de deasupra, aşa cum o văzusem pe Nina, când dorea ca pianul să sune mai tare. Am remarcat punguţa cu naftalină, fixată pe una din pârghii. Am scos-o cu grijă şi sub ea am văzut altă punguţă de catifea de culoare închisă. Am luat-o tremurând de emoţie – în interior zornăia ceva – şi am răsturnat conţinutul pe capacul pianului – bijuteriile Ninei! Oare să i le fi înapoiat Kosta din cauza mustrărilor de conştiinţă? Nu-mi venea să-mi cred ochilor!
Eram atât de cufundată în diversele presupuneri, că nici nu am observat când s-a întors Kosta şi m-a luat prin surprindere pe la spate.
– De ce naiba ai cărat pianul ăsta aici? Ce mai e şi asta? Dă-o-ncoa! A încercat să-mi smulgă din mâna punguţa, dar am ascuns-o la spate.
– Kosta, ai avut mustrări de conştiinţă! I-ai dat bijuteriile înapoi. De ce nu mi-ai spus? Aproape că îmi dădeau lacrimile de emoţie. Întotdeauna sperasem că mitocănia lui Kosta era numai un fel de paravan, o perdea în spatele căreia se ascundea insuccesul lui în sport, poate chiar şi în viaţă, dar că el era de fapt un om bun, care putea deveni un soţ şi un tată bun.
– O proastă! Mare proastă! Am luat punguţa în timp ce vorbeai tot felul de aiureli cu tipul de la miliţie pe coridor şi am ascuns-o în vasul de WC.
– Dar după aceea i-ai dat-o înapoi Ninei!
– Ei, m-am dus să-i fac o vizită înainte să plece. M-a rugat să n-o dau de gol. După cum vezi, n-am pârât-o, deşi aş fi putut foarte uşor s-o fac. Dar m-a rugat foarte frumos.
Kosta mi-a făcut cu ochiul conspirativ şi neruşinat şi a decis să-mi explice:
– Ştia să se reguleze foarte mişto!
Nu l-am crezut, spunea aşa ca să se răzbune pe mine că mă dusesem la închisoare; poate că bănuia că mă sacrificasem nu pentru Nina, ci pentru Vladi. Nici nu putea să-i treacă prin minte că o făcusem de dragul lui, pentru că nu voiam ca soţul meu să trăiască cu stigmatul de delator şi ticălos.
– Aşa de frumos a fost că i-ai dat înapoi şi bijuteriile.
– Fraieră mai eşti! La ce i-ar fi folosit? Nu putea să le ia cu ea, ar fi prins-o cât ai zice peşte şi ţi-ar fi ţinut după aceea de urât la mititica. Pur şi simplu după aceea le-am ascuns în pian şi i-am spus chiar nătărăului de miliţian care a venit în locul lor că am să-l cumpăr de la el, dar nu mă aşteptam să vină doritorii aşa de repede. Bine ai făcut că l-ai luat. Cât ai dat pe el?
– 200, am răspuns eu maşinal ca prin vis.
– Nu e rău, o să-l vindem cu cel puţin 1000.
– Nu, e pianul meu, nu-l vindem, iar bijuteriile le predăm la miliţie. În afară de asta, mă bucur că te-ai culcat cu ea, pentru că în felul acesta suntem chit. Şi bărbatul ei era foarte bun la pat.
Aşteptam cu nerăbdare să mă lovească, doream acest lucru pentru că în felul acesta totul avea să se sfârşească imediat şi pentru totdeauna. Iar grosolănia lui va fi o dovadă că m-a crezut în legătură cu Vladi. Kosta s-a înroşit, ochii i s-au umplut de un lichid gros, aveam impresia că o să-i sară din cap de furie. Vedeam că vrea să-şi descarce toată furia pe mine şi mi-am imaginat pentru o clipă că o să mă împroaşte cu un lichid verzui, urât mirositor de care în mod sigur era plin burdihanul lui. Dar s-a stăpânit, fierea verzuie s-a întors înapoi înainte de a se revărsa afară.
– Miliţia sunt eu, târfă nenorocită, dacă n-ai înţeles încă – a spus el grosolan, apoi îmi smulse punguţa din mână şi o vârî în buzunar. N-ai decât să-ţi păstrezi pianul!
A trântit apoi uşa şi a pornit tropăind pe scări.
Da! „Soţ şi tată iubitor” Kosta avea să fie numai în necrologul lui.
Pianul Ninei până în ziua de astăzi stă în locul ales de mine cu ani în urmă. Fiica mea cea mai mică a învăţat să cânte destul de bine la el, dar s-a lăsat, când a ajuns la pubertate. Nu l-am vândut nici atunci, nici mai târziu, când Kosta m-a părăsit definitiv şi am avut cu adevărat nevoie de bani. Şi bine am făcut. Fiica Ivei, o fetiţă de şase ani cu ochi vii şi degete agile, deschide adesea capacul care se umple în fiecare zi de praf şi cântă deja mici melodioare la pian. Visez la ziua în care va cânta la pian game şi pasaje de virtuozitate, aşa cum făcea cândva vecina noastră, Nina. Aceasta, după cum se vorbea în bloc, ajunsese într-adevăr la soţul ei, în Germania, şi nu s-a mai întors niciodată nici în cvartal, nici în oraş, nici în ţara ei.
Blocul nr. 31 nu mai există în mod oficial. Ca să corecteze numerotarea greşită, i-au dat mai de mult un nume de stradă. Spre întristarea mea, nu este nici nume de floare, nici de poet mort de timpuriu de tuberculoză, ci numele unui general ţarist, pe care comuniştii îl împuşcaseră pe nedrept. Asta îi irită fără îndoială pe unii dintre vecinii mei, pentru că aceştia desenează periodic grafitti când sub formă de cruce încârligată, când de stea cu cinci colţuri. Din această cauză nu se mai vede numele străzii şi toţi continuă să-i spună Blocul 31.

     

    © David Marchon
    Lea Cohen din Bulgaria
    Lea Cohen, născută în 1942 la Sofia/Bulgaria, locuieşte în Elveţia; a studiat muzicologie şi pian la Sofia şi Utrecht; doctorat în 1975; între 1975 şi 1979 a condus Filarmonia din Sofia; reprezentantă a opoziţiei democratice în parlamentul bulgar (1990); ambasador al Bulgariei la Bruxelles (1991-1996) şi Berna (1997- 2001); din 2002 conduce Agenţia pentru Schimb Cultural cu Bulgaria „Ardente“; Lea Cohen a publicat lucrări în domeniul muzicologiei („Paul Hindemith“, monografie, „Narodna Kultura“, 1967; „Liubomir Pipkov, monografie, „Narodna Kultura, 1969, „Monsieur Croche et Monsieur Debussy, „Muzika“, 1988), a publicat opt romane şi o piesă de teatru, ultimul titlu fiind Imperiul Calderon (Konsortium Alternus), roman (Riva, Ciela 2005 şi 2008); Кандидат Президента, roman (Ciela, 2007), Близка връзка, roman (Ciela 2008), Преследвачът на звуци, roman (Ciela, 2009), Горчиви череши, piesă de teatru, premiera - septembrie 1999 la Festivalul international "Apollonia", Sosopol, Bulgaria; Floriada , roman, (Gal-Iko 1999 şi Ciela 2010); Кратката вечност на Алма М, roman (Kraliza Mab 1997 şi GAL-IKO1998); Докато смъртта ни раздели, roman (Kraliza Mab 1996 şi GAL-IKO1999). Romanul său Imperiul Calderon a fost tradus în germană şi a apărut în februarie 2010 la editura Zsolnay din Viena.

     

    Eine Übersetzung von Thomas Frahm
    Thomas Frahm, născut în 1961 la Duisburg, Germania, este un publicist şi traducător din limba bulgară stabilit la Sofia. În prezent traduce partea a II-a a trilogiei bulgare a lui Vladimir Zarev, primul volum fiind publicat în anul 2009 sub titlul Familienbrand la editura Deuticke din Viena. În 2009, Frahm a primit o bursă de lucru din partea Fondului Traducătorilor Germani, iar în 2010 a fost nominalizat pentru premiul Brücke-Berlin al Institutului Goethe pentru traducerea romanului Bitieto/Familienbrand de Vladimir Zarev.