Curajul rememorării

INSULA CHALKI - GOLUL ŞI BICICLETA

O însemnare autobiografică a autorului grec Petros Markaris în traducerea Elenei Lazăr.

De câte ori îmi amintesc de Chalki, simt un gol în suflet.. Ştiu că acest gol are de-a face cu anii tinereţii mele, pe care i-am petrecut în insulă, dar tot mă mir că, şi după atâţia ani, continuă să rămână şi astăzi o parte vie a memoriei mele.

Aproape toate insulele au două chipuri: unul de vară şi celălalt de iarnă. Primăvara şi toamna sunt anotimpurile intermediare care pregătesc schimbarea aspectului insulelor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru arhipelagul Prinkiponisa. Există, însă, o diferenţă esenţială: Prinkiponisa nu sunt insule de vacanţă, ci locuri de vilegiatură. Acest lucru creează alte relaţii între locuitorii insulei şi „străini”. În insulele greceşti, care sunt în principal centre turistice, relaţiile între localnici şi străini rămân în cele mai multe cazuri formale şi mai ales „de serviciu”, ca să le spunem aşa. Dimpotrivă, în Prinkiponisa, între insulari şi vilegiaturişti se înfiripau relaţii statornice, reînnoite în fiecare vară. Iar cele două categorii luau firul de acolo de unde îl lăsaseră toamna trecută şi-l continuau de parcă iarna şi primăvara n-ar fi intervenit. Asta conferea vara insulei Chalki, din punct de vedere social şi al populaţiei, un aspect foarte diferit. Familiile, adolescenţii, copiii care veneau în Chalki pentru a-şi petrece vara înviorau nu numai locul, dar şi prieteniile din vara trecută. Primul semn al schimbării erau bicicletele. Numărul bicicletelor sporea semnificativ, traseul parcurs se modifica; iarna dacă vedeai ici-colo vreo bicicletă, în timp ce vara erau şiruri întregi, câte două sau trei pe un rând.

Când, după ani, m-am aflat în „oraşe cu biciclete”, precum Cremona, Modena sau Zürich, am văzut cum acolo toată lumea umbla cu bicicleta. Dimpotrivă, în insulele din Prinkiponisa bicicleta era mijlocul de transport exclusiv al celor tineri. Părinţii noştri umblau pe jos, sau cu „arabaua”, cum numeau ei trăsurile cu patru locuri. În insule bicicletele se supuneau aceloraşi reguli, ca şi hainele de vară. Aşa cum la sfârşitul primăverii părinţii noştri deschideau dulapurile şi lăzile să scoată îmbrăcămintea de vară la aerisit şi călcat, la fel şi noi, adolescenţii, curăţam bicicletele, le ungeam, le lustruiam părţile metalice şi apoi ieşeam la plimbare cu ele.

Bicicletele constituiau în insule indicii de bunăstare şi recunoaştere socială, aşa cum sunt astăzi maşinile. Cele de categorie inferioară erau importate din ţările socialiste sau din ţările „cortinei de fier”, cum erau numite pe atunci. Cea mai comună mostră din această categorie erau bicicletele din Germania de Est. Toate celelalte, de provenienţă occidentală, erau importate din Anglia sau din Franţa. Bicicletele tinerilor din clasa de mijloc erau englezeştile BSA, Rudge, cum aveam eu, sau franţuzeştile Peugeot. În clasa socială superioară se încadrau bicicleta franţuzească Automoto şi marca englezească Raleigh, ambele cu viteze. Bicicletele nemţeşti erau foarte puţine. Chiar dacă era epoca „miracolului german”, pe care toată lumea nu se mai sătura să-l laude şi să-l admire, în Turcia bicicletele nemţeşti rămăseseră, din motive inexplicabile, în afara miracolului.

Bulevardul central destinat bicicletelor în insula Chalki pornea de la locuinţa de vară a lui Ismet Inönü. Primul popas, la circa trei sute de metri mai încolo, era cafeneaua lui Agesilaos. Al doilea, cafeneaua şi grădina de vară a lui Etem, situată nu prea departe de prima. Astăzi n-a mai rămas nici urmă din cele două cafenele răcoroase, străjuite de pini, pe care le frecventau şi părinţii noştri, îndeosebi în dimineţile de sâmbătă. La Agesilaos trăgeau de obicei grecii, Etem era locul preferat de evrei. După ce treceai de aceste două opriri, se deschidea în faţa ta marele circuit al insulei. Acolo existau alte două opriri. Amândouă erau cunoscute sub numele de „podeţe”, dar numele era înşelător, fiindcă nimic nu amintea de vreun podeţ. Primul aşa-zis podeţ este un semicerc asemănător orchestrei unui teatru antic, al doilea, la patru sute de metri mai încolo, era rectiliniu. De fapt, era un gard din fier forjat construit mai degrabă pentru a proteja trăsurile să nu cadă în prăpastie. Noi ajungeam rareori până la al doilea podeţ. Ne poticneam la prima oprire. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu. Primul podeţ era locul preferat de adunare a fetelor. Prin urmare, n-aveam nici un motiv să ne continuăm drumul. Cu siguranţă apusul soarelui trebuie să fi fost mult mai fermecător văzut de la al doilea podeţ, dar ce adolescent se omoară după apusul soarelui sau clarul de lună? Lucruri de acest fel ştiau să le aprecieze părinţii noştri, care în serile de august porneau în expediţie călare pe măgari ca să admire luna nouă în mijlocul naturii. Noi însă rămâneam indiferenţi.

Nu ştiu de ce, dar în arhipelagul Prinkiponisa monopolul pentru apusul soarelui îl deţin două mănăstiri. Una dintre ele este Makarios din Chalki. Mănăstirea Makarios este situată în vârful unuia dintre cele două dealuri ale insulei, a căror formă seamănă cu nişte cocoaşe de cămilă. (De unde şi numele insulei Chalki în turcă este Heybeliada: Insula Cocoşată). Ca să ajungi la mănăstire, treci pe lângă Şcoala de Transmisiuni a Armatei, coteşti la stânga şi începi să urci o cărare străjuită de stejari. Bisericuţa mănăstirii e minusculă. Înainte avea şi grădinar, care sădea lăptuci şi salată. Au trecut anii, grădinarul a murit, n-au angajat altul în loc şi la mănăstire au rămas cu totul câţiva pini şi peisajul. Faţada mănăstirii dă spre insula Antigoni. În amurg se poate admira de aici unul dintre cele mai frumoase apusuri de soare din Marea Marmara. De Înviere noi ne duceam fie la Makarios fie la Sfântul Gheorghe. Situată mai sus de Şcoala de Aspiranţi Navali, Mănăstirea Sfântul Gheorghe nu aparţine de Patriarhia Ecumenică, ci este închinată Sfântului Mormânt. În duminica Paştelui însă urcam la Şcoala Teologică, ca să ascultăm liturghia slujită de preoţi din diferite ţări. Auzeai aici Evanghelia citită în diverse limbi: greacă, sârbă, rusă, turcă, franceză şi oricare altă limbă, îndeosebi rară, ce-ţi trece prin minte.

Cel mai impresionant apus de soare nu este însă cel ce poate fi admirat de la Mănăstirea Makarios, ci acela de la Mănăstirea Sfântul Gheorghe din insula Prinkipos. Urcuşul este anevoios, dar cel care ajunge în vârf e răsplătit cu prisosinţă. În timp ce Mănăstirea Makarios are tot mai puţin vizitatori, dimpotrivă, la Mănăstirea Sfântul Gheorghe este tot timpul lume, din primăvară până-n toamnă. Ai-Gheorghis, cum o numesc constantinopolitanii, este o mănăstire foarte veche, dar cei care „urcă” (expresia încetăţenită a vilegiaturiştilor este : „vom urca la Ai-Gheorghis”) nu sunt doar vizitatori şi pelerini. Mulţi sunt atraşi doar de restaurantul-cafenea deschis lângă mănăstire, dornici să bea cafea, ceai sau rachiu şi să admire priveliştea.

În Chalki există şi o a treia mănăstire, Mănăstirea Arsenios. Constantinopolitanii le numesc simplu: „Makarios”, „Arsenios”... Cum treci de al doilea podeţ, o coteşti la dreapta puţin mai sus şi ajungi la mănăstire pe un drumeag îngust. Arsenios era locul nostru preferat de după-amiază. Ne duceam cu bicicletele, întindeam plasa de volei între doi pini în faţa mănăstirii şi jucam volei până se-ntuneca. Bine, de ce ne duceam să jucăm volei atât de departe? mă veţi întreba. Nu existau şi maidane mai apropiate în insulă? Existau, dar aici, de o parte şi de cealaltă a mănăstirii se întindea marea iar în mijloc se înălţa o pădurice de pini. Astfel, puteam să jucăm volei la umbra pinilor până la lăsatul serii şi apoi ne aruncam în mare. Când intri la Arsenios, în dreapta se deschide o pantă care duce la ţărm iar pâlcurile de pini ajung până pe plajă. În stânga ai vedere spre insula Prinkipos iar ca să ajungi la mare treci prin mănăstire. În acest punct nu există plajă, ci o stâncă uriaşă, numită de localnici „piatra de găinaţ”, fiindcă era toată albă de la găinaţul pescăruşilor. Din vârful acelei stânci ne aruncam drept în mare.

În afară de golul din sufletul meu, cealaltă amintire vie a mea din Chalki erau pinii ei. E adevărat, şi în Prinkipos şi în Antigoni (cel puţin înainte de incendiu) cresc mulţi pini, însă niciuna dintre cele două insule nu se poate compara cu Chalki în această privinţă. Când vasul de linie ridică ancora din Antigoni şi înaintează de-a lungul ţărmului spre locul de acostare din Chalki, nu poţi vedea aproape nimic altceva decât pini. Am călătorit mult în viaţa mea şi, din fericire, călătoresc încă, dar, cel puţin în Europa n-am descoperit altă insulă care să fie înţesată de atât de mulţi copaci precum Chalki. Când, după ani, am început să cunosc Grecia şi dincolo de Atena şi am vizitat Insulele Ciclade, am constatat o deosebire izbitoare. Cicladele nu prezintă nici o asemănare cu Chalki şi celelalte insule din arhipelagul Prinkiponisa, deşi frumuseţea unică a peisajului stâncos, cu casele albe şi imensitatea Egeei, mă răsplăteşte cu vârf şi îndesat de absenţa insulei Chalki.

Plimbările cu bicicleta, voleiul şi scăldatul în mare se terminau pe la şapte seara şi atunci cu toţii, bărbaţi-femei, tineri-bătrâni, fete-băieţi, coboram pe chei. De fapt, al doilea act al plimbării cu bicicleta se desfăşura pe chei, dar fără bicicletă. Aşa cum ne învârteam pe bicicletă de la locuinţa de vară a lui Ismet Inönü până la cafeneaua lui Etem şi înapoi, la fel ne plimbam la nesfârşit pe jos de pe chei până în port şi din port înapoi pe chei.

Mamele noastre, instalate cu lucrul lor de mână la nişte cafenele mici, înodau în fiecare seară aceleaşi discuţii monotone, trase parcă la indigo, în timp ce taţii noştri jucau, în aceleaşi cafenele, dar separat de femei, table şi prefa, întocmai cum se întâmpla în cafenelele din Grecia. Nu ştiu dacă mai există jucători de prefa în Turcia, dar în Grecia, această tradiţională distracţie, cu o îndelungată istorie, a fost eliminată de alte jocuri, mai pasionante pentru cei care cred în noroc. În Chalki prefa se juca pentru trei loukoumia, câţi erau şi jucătorii, iar cel care pierdea plătea loukoumia şi setul de cărţi. Singurul care a supravieţuit neînvins în ambele ţări este jocul de table. Chiar şi azi prin cartierele Istanbulului întâlneşti mici negustori stând pe scaune în faţa prăvăliilor şi omorându-şi timpul cu jocul de table. O imagine identică puteai vedea până nu demult şi pe strada Sfinţilor fără Trup din Pireu. Acolo existau nişte prăvălii cu mărfuri ieftine până când, în ajunul Jocurilor Olimpice, partea aceea din strada Sfinţilor fără Trup a fost reamenajată şi a devenit, ce-i drept, un foarte frumos trotuar, dar fără jucători de table.

Acest ritm cotidian îl urmam toată săptămâna, fără modificări sau surprize. Aşteptam cu nerăbdare după-amiaza de sâmbătă, ca să ne ducem în insula Prinkipos. Poate că sunt prea ataşat de Chalki şi o consideram pe atunci cea mai frumoasă din arhipelagul Prinkiponisa, dar, ca să fim drepţi, insula Prinkipos avea altă măreţie. Chalki era apanajul clasei de mijloc, Prinkipos al marii burghezii. Casele acelea de vacanţă din lemn, înconjurate de grădini imense, presărate cu ronduri de flori, Chalki nici nu putea să viseze la ele. Dacă pe cheiul insulei Chalki cinci trăsuri îşi aşteptau clienţii, pe cheiul din Prinkipos erau înşirate vreo cincizeci. În timp ce în Prinkipos exista hotelul „Splendid”, „Chalki Palace” de atunci nu se putea compara cu cel de azi. Pe atunci era o ruină şi copiii se jucau de-a v-aţi ascunselea în grădina lui năpădită de buruieni, cu baldachinele sculptate în lemn pe jumătate prăbuşite. Astăzi a fost renovat şi a devenit una dintre cele mai frumoase mostre de arhitectură în lemn.

În grădina hotelului „Splendid” noi, adolescenţii din Chalki, beam în fiecare sâmbătă după-amiază „ginfiz”. „Ginfiz”-ul era pe atunci la modă, mai ales în rândul tineretului. Orice tânăr care voia să atragă atenţia, îndeosebi a fetelor, bea „ginfiz”. Acum nu-mi mai amintesc exact, dacă era gin cu lămâie, gin cu portocale, sau votcă cu lămâie sau portocale, dar n-are importanţă. Ceea ce conta era să bem „ginfiz” în grădina hotelului „Splendid” şi să ni se scurgă ochii după fetele din Prinkipos.

Câteodată mergeam în Prinkipos nu cu prietenii, ci în familie. Atunci nu beam „ginfiz” în grădina de la „Splendid”, ci rachiu şi ne delectam cu gustări specifice la restaurantul „Fatsio”, de lângă chei. Răposatul meu tată adora şi rachiul şi „Fatsio”. Eu am încercat prima oară rachiul la „Fatsio” cu „un păhărel şi gata” , „două păhărele şi gata” ale tatălui meu. „Passage Christakis” şi „Degustation” din Istanbul, unde-şi făceau veacul poeţii şi scriitorii amatori de un pahar, au venit mai târziu.

La unsprezece noaptea ne întorceam în Chalki cu ultimul vapor de linie. Când priveam de pe vapor luminile din insula Prinkipos îndepărtându-se, mă năpădea întotdeauna aceeaşi melancolie şi simţeam acelaşi gol. Ne bucurăm de ceea ne lipseşte şi ne întristăm de ceea ce avem, spune undeva Shakespeare. Poate asta să fi fost, la urma urmei, problema mea.

Totuşi, oricum ar fi, cu sau fără Shakespeare, la începutul şi la sfârşitul golului care-mi stăpânea sufletul stăteau, ca nişte jaloane, doi chalkioţi. Primul era Ahmet. Ahmet transporta în septembrie la Istanbul angaralele de vară, adică îmbrăcămintea şi vasele de bucătărie, ale celor care locuiseră peste vară în insulă. Toţi îl strigau „pits Ahmet”, adică „Ahmet Bastardul”. Şi fiindcă, de regulă, constantinopolitanii elenizau aproape toate expresiile turceşti, îi spuneau „Pitsametis”. Nimeni nu considera asta o jignire, din moment ce el însuşi acceptase porecla. Când mama începea să se târguiască cu el, ca să-i mai scadă un pic din preţ, acesta i-o tăia scurt: „Madame, numai Pitsametis poate să-ţi transporte lucrurile fără să ai pagubă”. Nu era câtuşi de puţin o exagerare. Toţi vilegiaturiştii îi încredinţau lui transportul bagajelor, fiindcă era nemaipomenit de grijuliu. Aceasta era latura bună a lui Ahmet. Cea rea era că pescuia cu dinamita. Toţi ştiau asta, chiar şi poliţia, dar nu puteau să-l prindă, fiindcă era nespus de viclean şi cunoştea Marea Marmara ca pe propriul buzunar. Era întotdeauna zâmbăreţ şi mereu gata să te servească, adesea dezinteresat. Paguba o făcea peştilor, nu oamenilor.

Întoarcerea vilegiaturiştilor la Istanbul începea din prima săptămână a lui septembrie. Insula se golea pe zi ce trece şi tot pe zi ce trece creştea şi golul pe care-l simţeam în mine. După aniversarea Republicii, la 29 octombrie, Chalki îşi căpăta înfăţişarea de iarnă. Cel mai mare gol pe care l-am resimţit vreodată este golul toamnei în Chalki. Asta a început să se întâmple nu din şcoala primară, ci de la gimnaziu. Cât am fost elev la şcoala primară, copiii din insule, greci şi turci, ne jucam toţi laolaltă. Mergeam, desigur, la şcoli diferite, dar în cartiere şi pe maidane ne jucam împreună. Iar când eram neascultători, mamele noastre grecoaice şi turcoaice ne băteau la fel de zdravăn. Vara se lipeau de grupurile noastre, acceptând condiţiile şi regulile noastre, şi copiii celor care-şi petreceau vara aici. La sfârşitul verii aceşti copii se reîntorceau la Istanbul, în timp ce noi continuam să ne jucăm, fără să le simţim în mod deosebit lipsa. Pe scurt, trăiam încă în lumea noastră liliputană, dar fericită, şi golul despre care e vorba nu mă întrista pe mine, ci pe mama mea.

Singurătatea şi golul au năvălit brusc în existenţa mea în toamna când m-am dus în clasa întâi de gimnaziu la Liceul Austriac. Zilnic, de luni până sâmbătă, luam în fiecare dimineaţă vaporul de şapte, mă avântam la opt şi jumătate în aglomeraţia şi zarva de la Karakioi, terminam şcoala la trei şi jumătate şi cu vaporul de patru şi un sfert reveneam în insula pustie. De pe vapor coboram cinci-şase persoane şi ne risipeam îndată ce străbăteam cheiul. Alternanţa zilnică între singurătatea insulei şi vibraţia Istanbulului mă devasta. Nu numai singurătatea mă rodea, ci şi invidia faţă de colegii mei care trăiau în oraş. Invidia asta culmina sâmbăta. În recreaţii colegii mei îşi aranjau de zor programul de sfârşit de săptămână: la care cinematograf sau la ce petrecere se vor duce, la care cofetării se vor întâlni (Pe atunci le numeam cofetării. Cafenelele au venit mult mai târziu). În timp ce pe mine mă aştepta, peste câteva ore, vaporul care mă ducea înapoi în singurătatea insulei.

Fiindcă-mi făceam lecţiile pe vapor, acasă nu-mi rămânea nimic de făcut. Astfel încât luam o carte, mă aşezam în vreun colţ şi citeam. Cu timpul, cărţile au devenit aspirina singurătăţii şi golului meu. Chiar dacă nu mai iau aspirine, fiindcă îmi afectează stomacul, e de mirare cum de nu m-am săturat de cărţi.

Singurătatea şi tăcerea erau atât de depline, că puteam ghici fără greş cine trecea la o anumită oră pe drum. De pildă, când auzeam pe la opt afară paşi, mama-mi spunea: „A, ăsta trebuie să fie Sitki bey!” şi dădea fuga la fereastră. Sitki bey locuia în cartierul de sus, prin urmare nu prea aveam cine ştie ce relaţii cu el, dar mama, tânjind să mai schimbe o vorbă şi cu altcineva în afară de tata, de bunica şi de mine, se repezea la fereastră să-l salute.

Poate faptul pe care-l voi relata în continuare va fi mai convingător decât oricare altul în ce priveşte relaţia prietenească dintre greci şi turci ce domnea în insulă. Mătuşa mea Fofo, soţia fratelui tatei, vorbea, ca mulţi greci pe atunci, jalnic turceşte. Nu spunea aşadar „Sitki bey” care în turceşte se scrie „Sιtkι”, cu i fără punct. Această vocală ciudată, „ι”, pe care nici un non-turc n-o putea pronunţa uşor, îi crea probleme şi mătuşii mele, şi astfel îl striga „Siki bey”. Numai că „siki” în limba turcă este genitivul de la „penis”. Îndată ce mama, care vorbea la perfecţie turceşte, o auzea pe mătuşă spunând „Merhaba Siki bey”, dădea fuga să se ascundă în bucătărie de ruşine. Sitki bey însă, fără să se supere, îi răspundea mătuşii râzând: „Merhaba madam”.

Iarna, măcelăriile, băcăniile şi prăvăliile de legume şi fructe erau pustii. Lângă restaurantul lui Grigoris, pe strada paralelă cu ţărmul, se afla băcănia lui Ali bey, „Fraţii”. Ali bey fusese învăţătorul nostru de limba turcă la şcoala primară. Pe strada principală din Chalki, acolo unde este şi Sfântul Nicolae, exista în stânga, înainte de biserică, prăvălia de legume şi fructe a lui Lazaros. Lângă ea era măcelăria lui Thomas. Vizavi, măcelăria lui Zaharias şi alături Arhimedes, care vindea apă îmbuteliată în damigene. Puţin mai sus era brutăria lui Yannis. Nimeni nu ştia care era numele tuturor acestor oameni. Toţi îi ştiau şi îi strigau doar cu prenumele. Verile, când prăvăliile erau pline de lume, relaţia cu patronii de prăvălii se reducea la o simplă bună ziua. Iarna însă, cei care străbăteau strada principală se opreau, chiar dacă n-aveau treabă, la fiecare prăvălie în parte şi stăteau un pic de vorbă. Nu conta dacă erai client sau nu. Important era să scoţi două vorbe, ca să-ţi mai omori un pic plictisul. Tatăl meu târguia zarzavaturi de la prăvălia lui Lazaros, dar carnea o lua de la măcelăria lui Sadik, situată tot pe strada principală, dar un pic mai sus de celelalte prăvălii. Niciodată n-am mai mâncat coaste de miel atât de gustoase ca acelea de la Sadik. „Zaharias ăsta habar n-are cum se taie coastele. Le stivuieşte una peste alta, ca lemnele pentru sobă”, spunea sastisit bietul tata. Sadik însă aşternea un pergament şi întindea frumuşel pe el coastele ca nişte exponate. Când pergamentul se umplea, aşternea deasupra lui un altul şi continua cu al doilea rând.

Peste mulţi ani după aceea, la Atena, m-am dus la un măcelar să cumpăr coaste. Măcelarul a înşfăcat satârul şi-a început să le taie de-a valma. M-am înfiorat. „Dar ce faci acolo?” i-am strigat. „N-aţi cerut coaste?”, m-a întrebat mirat. Cu toate se obişnuieşte omul. Chiar şi să mănânce coaste de miel sacrificate cu satârul.

Cum îşi petrece sfârşitul de săptămână un adolescent condamnat să trăiască într-o insulă aflată la distanţă de o oră şi jumătate cu vaporul de Istanbul, o insulă fără automobile, autobuze sau cofetării? Încalecă bicicleta şi începe să facă ture prin acel pustiu. Coboară pe plaje unde pinii ating marea şi cască gura ceasuri în şir la valuri. În astfel de zile am început să îndrăgesc vântul şi marea în furtună iar dragostea mea ţine şi astăzi. O mare calmă îmi dă senzaţia că am în faţă cada de baie. Să călătoresc însă în Egeea pe timp de furtună înseamnă pentru mine o adevărată încântare. După-amiezele de duminică, pe la cinci, mă duceam câteodată la plimbare în jurul Şcolii Teologice. Era ora când ieşeau la plimbare studenţii de la Teologie, „popişorii”, cum le ziceau chalkioţii, şi cum-necum intram în vorbă cu ei ca să ne mai amăgim în comun plictisul.

După-amiaza de duminică se asocia şi cu un alt eveniment: cinematograful Şcolii de Aspiranţi Navali era deschis pentru insulari. Tineri, bătrâni, bărbaţi şi femei dădeau fuga la trei după-amiază să vadă un film. Toate filmele holywoodiene ale deceniului cinci le văzusem, fie la cinematograful Şcolii de Aspiranţi Navali, fie la cinematograful în aer liber care funcţiona în fiecare vară în grădina şcolii noastre primare. Mai ales când rulau filme cu marele star al vremii, Gene Kelly, toată populaţia de vară a insulei era prezentă. „Mergem la film astă-seară? Joacă Genekelly”, aceasta era semnalul. Când fiica mea, care a studiat regia de film, îmi vorbeşte de „Casablanca” sau de filme ale lui Howard Hawks, mintea îmi zboară întotdeauna la cinematograful Şcolii de Aspiranţi Navali.

Jalonul de primăvară al insulei Chalki era Yannos. Chalkioţii îl porecliseră „Nebunul de Yannos”, dar era mai degrabă un om prostuţ şi fericit decât nebun. Dacă apariţia lui „Pitsametis” însemna că vara era pe sfârşite şi se apropia iarna, Yannos, dimpotrivă, dădea de veste că se termina iarna şi vara bătea la uşă. Fiindcă Yannos spăla covoarele ale aproape tuturor locuitorilor din Chalki. Le întindea în mijlocul drumului şi le înmuia aruncând peste ele mai multe găleţi de apă. Apoi le spăla pedant cu perie şi săpun. Nu scutura însă covoarele de praf cu bătătorul, ci se urca desculţ pe ele şi dansa. Aşa cum se striveau pe vremuri strugurii în locuri special amenajate, exact aşa. Nimeni dintre noi nu ştia ce însemna ţopăitul lui, însoţit de necontenite strigături, de „hopa-hopa” şi „dahtiri”. Credeam că o fi vorba de inspiraţie proprie, până când o grecoaică venită în insulă, văzându-l ţopăind, a exclamat. „Dragă, omul ăsta dansează kalamatianos!” Aşa am aflat şi noi cum se dansează kalamatianos!

Toată insula îşi amintea de nunta lui Yannos cu Anthoula. Cum Yannos stătea în faţa părintelui Iakovos cu aleasa lui, la un moment dat şi-a făcut crucea cu gesturi largi şi a exclamat: „Slavă ţie, Doamne, că m-ai învrednicit! Şi eu virgin şi Anthoula mea fecioară!” Chicotelile şi hohotele de râs greu de înăbuşit ale enoriaşilor au fost acoperite de glasul tunător al părintelui Iakovos: „Taci, nepricopsitule. Nu eşti virgin. Eşti păcătos şi prost!” Apoi s-a întors înfuriat spre turmă: „Gura şi voi! Aici săvârşim taina căsătoriei. Nu suntem la tzambazis!”

„Tzambazis” era o trupă de acrobaţi care-şi instalau cortul în fiecare vară pe un maidan, vizavi de gimnaziul turcesc, şi dădeau reprezentaţii cu fel şi fel de acrobaţii, încheind întotdeauna programul cu o farsă cam din topor. Publicul, amator de acrobaţii şi farse, se îmbulzea acolo în fiecare seară.

Yannos şi Anthoula au avut nouă copii. Yannos nu se dădea în lături de la muncile grele, mai ales că era un bărbat voinic şi puternic. Cu toate astea, nu era uşor să hrăneşti nouă guri, chiar şi în deceniul cinci al secolului trecut, când viaţa era mai simplă şi oamenii se mulţumeau cu puţin. A făcut nouă copii fiindcă visul lui era să aibă un fiu, dar s-a nimerit să fie numai fete. Acum, dacă al zecelea o fi ieşit băiat, v-aş înşela, nu-mi mai amintesc.

Într-un punct însă, unde toată suflarea din insulă, dar mai ales pescarii, îi recunoşteau valoarea lui Yannos era harul lui de a prevesti vremea. Pe-atunci, nu existau nici televiziune, nici sateliţi. Aşa că pescarii îl ascultau pe Yannos. „Să ieşiţi mâine la pescuit”, îi sfătuia. „De poimâine vom avea tramontana.” Sau când vedea cucoanele bucurându-se de vreo zi călduţă în miezul iernii, le tăia cheful. „În trei zile va sufla crivăţul şi vom avea zăpadă.” Una din două se potrivea şi asta era un procent imens pentru prognoza vremii pe atunci.

Dacă exista vreo consolare pentru singurătatea şi golul iernii, era că insula Prinkipos devenea chiar şi mai pustie şi mai singuratică decât Chalki. Restaurantele şi tavernele din stânga cheiului, neîncăpătoare vara, acum aveau rulourile trase. Vizitiii în trăsurile lor, ghemuiţi sub bătaia ploii, aşteptau în zadar clienţii care nu mai apăreau. Hotelul „Splendid” era închis, iar grădina lui, unde vara beam „ginfiz” în după-amiezele de sâmbătă, acum era năpădită de buruieni. Când mă întorceam iarna din Prinkipos în Chalki nu simţeam tristeţe, ci un soi de uşurare, care atingea limitele bucuriei.

Se poate ca astăzi Chalki să se fi schimbat mult, dar, cum am spus şi altădată, toţi constantinopolitanii au două vârste. Prima începe în ziua când s-au născut, a doua din ziua când au părăsit oraşul natal. Ceea ce am povestit se află la hotarul celor două vârste.

 

© Regine Mosimann / Diogenes Verlag
Petros Markaris din Grecia
Petros Markaris, născut în 1937 la Istanbul / Turcia, locuiește la Atena / Grecia; a studiat economie politică la Viena / Austria; Markaris este autor de piese de teatru, creatorul unui serial grecesc de televiziune, co-autor al cineastului Theo Angelopoulos și traducător al operelor multor dramaturgi germani, printre care Brecht și Goethe; a publicat numeroase cărți, ultimele titluri fiind Παλιά, Πολύ Παλιά, roman polițist (Atena 2008), Κατ' εξακολούθηση, povestiri autobiografice (Atena 2006), Βασικός Μέτοχος, roman polițist (Atena 2006), Η Αθήνα πρωτεύουσα των Βαλκανίων, povestiri (Atena 2004) Ο Τσε αυτοκτόνησε, roman polițist (Atena 2003), cărțile sale au fost publicate în 14 limbi, în limba germană au fost traduse Bona. Un caz pentru Kostas Charitos, roman polițist (Zürich 2009), Balkan Blues. Povești (Zürich 2005), etc., Markaris a fost președintele Centrului Național de Carte EKEBI (2008-2009) iar în 2005 a fost distins cu Premiul German pentru Romane Polițiste (locul 3. în categoria „internațional“ pentru romanul Live!).

 

Eine Übersetzung von Michaela Prinzinger
Michaela Prinzinger, născută în 1963 la Viena/Austria. A studiat bizantinistica, neoelenistica şi turcologia la Viena/Austria (1981-1986), a fost colaborator ştiinţific la Freie Universität Berlin (1990-1995), a urmat un Post-Doc Fellow la Universitatea Princeton (1997-1998). Din 1999 a lucrat ca traducătoare literară liber profesionistă (greacă-germană), manager de proiect, moderatoare, din 2005 este traducător autorizat din şi în limba greacă. A tradus din Petros Markaris, Rhea Galanaki, Ioanna Karystiani, Loula Anagnostaki ş.a. În 1995 i-a fost decernat premiul de merit Joachim Tiburtius, în 2003 a fost distinsă cu premiul de traducere eleno-german. www.mprinzinger.de