Curajul rememorării

Caietul galben

  • Citit în limba românǎ
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.
  • Caietul galben, Filip Florian
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.

O povestire a autorului român Filip Florian

Memoria mea rugineşte încet şi e bine. Încă e bine. Nu-mi pasă de amintirile altora, nu depind de ele, iar, la cîte doctorii înghit în fiecare zi, sînt scutit măcar de lecitină. De la ploaia rece, care nici nu stă, nici nu se înteţeşte, genunchii mă dor surd, parcă vor să-mi arate cum e soarta lucrurilor ruginite în întregime. Şi scriu, ce să fac, scriu, fără să mai folosesc unguentul, fără să iau a patra pastilă şi fără să las baltă bombardamentul american. Mă gîndesc la prăpădul căzut peste Bucureşti, atît, mai ales că am ceaşca şi ibricul de ceai alături. Ceaiul meu preferat. De cimbrişor. Neîndulcit.

Oricum, dintre toate, cel mai clar ţin minte bîzîitul. Un bîzîit cumplit, aiuritor, ca şi cum mii de albine mi-ar fi intrat în urechi. Nu-mi era frică de înţepături, îmi lipisem palmele de tîmple, inutil, albinele zburau în voie prin capul meu, fojgăiau, zvîcneau şi se loveau mereu de timpane. Credeam că au început să lege faguri şi, cum din atîta vuiet aşteptam să iasă şi ceva bun, am sperat că o să mi se prelingă cîţiva stropi de miere pe obraji. Nu s-au prelins. Abia sîmbătă seara, tîrziu, am fost sigur că roiurile lucraseră de zor, după ce mama m-a spălat într-un lighean smălţuit şi mi-a curăţat urechile cu smocuri de vată, mici, răsucite pe beţe de chibrit. Ca niciodată, a adunat fărîmiţele de ceară şi le-a pus în cutia rotundă, de metal, în care mai demult păstra bomboane mentolate. Pe capacul cutiei era scris „Daphné”, iar mama a promis că într-o bună zi va topi ceara şi va face din ea lumînări.

Nu uit nici întunericul, unul palid şi prăfos, înmuiat de dîre de lumină, şase, cîte găuri de aerisire fuseseră date în capac. Stăteam chircit acolo, pe-o parte, după ce refuzasem să fiu aşezat pe spate, ca să nu semăn cu unchiul Paul, iarna, lungit în coşciug. Valiza tremura la fiecare bubuitură, părea un butoi dogit, rostogolit pe bolovani, iar eu vedeam cimitirul alb, groapa săpată ca la carte, maldărul de pămînt ridicat pe zăpadă, sutanele preoţilor şi hainele negre ale tuturor, florile şi sicriul lăcuit, ţurţurii atîrnînd de braţul unui înger bucălat, din piatră. Nu reuşeam să mă mişc şi, după un timp, m-am întrebat dacă mai respir. Cum nu-mi era limpede dacă aerul intră sau nu în pieptul meu, am bănuit că moartea nu doare deloc şi vine aşa, ca o ceaţă pufoasă, în care te pierzi uşor. M-am ciupit de cot, tare, foarte tare, m-a usturat al naibii şi, tocmai cînd podeaua se zgîlţîia mai rău ca înainte, am fost sigur că trăiesc. Mama era lîngă mine, nu în geamantan, nici n-ar fi încăput înăuntru, se întinsese alături, sub pat, cu o plapumă răsucită în jurul ei. Dacă plapuma făcută sul părea o clătită uriaşă şi verde, mama, la mijloc, trebuie să fi arătat ca o dulceaţă de vişine. Aş fi dat orice să scot o mînă şi s-o ciupesc şi pe ea, dar era imposibil, aşa că am început s-o strig din tot pieptul, pînă mi-am dat seama că nu mă aud nici pe mine. După cum strigam şi mă clătinam în valiza de lemn, zic şi eu, nu ştiu, e posibil să fi strigat şi să mă fi clătinat la fel în burta maică-mii, cu două luni înainte să mă nasc, la cutremurul din ‘40.

În rest, timpul îşi pierduse măsura, minutele se umflaseră cît orele, secundele o luaseră razna şi cucul din ceasul de perete, precis, fugise încotro se nimerise, căutînd o scorbură sau un cotlon ferit. Pe urmă, treptat, casa a încetat să se zgîlţîie, albinele din capul meu s-au potolit, minutele au redevenit minute, secundele şi-au regăsit cadenţa, cucul s-a întors şi a cîntat vlăguit de trei ori, iar vocile noastre s-au îngrămădit una peste alta. Ca de obicei, glasul mai răguşit a răsunat ultimul şi le-a acoperit pe celelalte, pentru că străbunicul, fost artilerist, era cam surd şi nu bănuia că oamenii pot fi altfel decît el. Opintindu-se împreună, Lili, mătuşa Marieta şi străbunicul, au tras geamantanul de sub pat, au scos şi plapuma verde făcută sul, ne-au lăsat pe mine şi pe mama să respirăm, să ne luăm în braţe şi să nu ne mai desprindem, să ieşim un pic din amorţeală şi să înţelegem că s-a terminat. Cînd m-am uitat în sfîrşit la ei, nu mi-a venit să cred ce culori aveau la faţă, ceva între albăstruiul peştilor şi albul făinei. Apoi, privind în jur ca printr-un geam murdar, am descoperit harababura din cameră. Dese şi leneşe, particulele de praf aduceau cu nişte stropi minusculi, licăreau în lumină, dar nu acopereau puzderia de cioburi, cărţile căzute din bibliotecă, veioza răsturnată, ulciorul crăpat, narcisele risipite pe covor sau tabloul cel mare, înfăţişînd un chei al Veneţiei, ajuns şi el pe duşumea, cu rama desprinsă la un colţ. Deşi una din grijile ei era să ţină casa curată, Lili nu se îndemna să aducă mătura şi făraşul. Stătea cu o mînă la gură, nemişcată, parcă ar fi oprit sunetele să-i iasă printre buze.

Doar afară, în curte, am zărit fumul de deasupra oraşului. Un fum uriaş, mohorît, ca o revărsare de catran peste azuriul spălăcit al cerului. Iar în negreala din depărtare se încolăceau, de fapt, sute de fumuri unduitoare, groase, un fel de şerpi care suflau flăcări pe cozi, nu pe guri, şi care suiau în înaltul bolţii, apucînd-o spre miazăzi, în direcţia soarelui, încercînd să-l înghită. Chiar dacă norul gigantic, mai înfoiat şi mai întunecat decît toţi norii, nu se apropia de noi, nu m-aş fi desprins de mama pentru nimic în lume. Îi strîngeam genunchii, îmi lipisem obrazul de pulpa ei stîngă, simţeam că din degetele care-mi treceau prin păr, din şoapte şi din pliurile fustei se ridică un abur bun, care mă fereşte de fum şi de şerpii fără număr strînşi înăuntru. Petrache, cîinele, cu petele lui cafenii şi cu urechile pleoştite, trebuie să fi ghicit şi el că acolo e apărat, prea se freca de picioarele maică-mii, scheunînd şi lingîndu-i pantofii. În jur se întindea, însă, un tărîm al fricii. Iapa de călărie a bunicului, Stela, dărîmase o uşă a grajdului şi alerga nebuneşte, sărind peste tot ce-i ieşea în cale, fie că erau băncile din livadă, butoaiele scoase la uscat în faţa beciului, gardurile de la răzorul cu căpşuni sau şirurile de tufe, proaspăt tunse, de pe marginile aleii cu pietriş. Dumnezeu ştie cum, una din vaci scăpase din ţarc şi căuta să ţină pasul cu iapa asudată, în vreme ce restul, laolaltă cu viţeii, mugeau întărîtat şi se buluceau în poarta de bîrne, gata s-o facă praf. La fel, găinile moţate cotcodăceau şi zburătăceau, se prindeau cu ghearele de plasa de sîrmă şi loveau cu ciocurile în gol, de parcă ar fi fost atinse de streche. Foarte sus, peste vîrfurile plopilor, stoluri nesfîrşite de ciori goneau înspre răsărit, graurii renunţaseră la bucle şi rotiri, iar în spatele casei, în pădurea Cernica, era o larmă de păsăret cum nu mai pomenisem. Am crezut un timp că şuierele ţipătoare, multe, venite dinspre Bucureşti, erau sîsîiturile şerpilor negri, dar tanti Marieta, sora bunicii, m-a lămurit că sînt sirenele armatei care anunţă sfîrşitul raidului aerian. Ce e drept, n-am văzut nici un avion pe cer şi nici focul vreunei explozii. Pe urmă, treptat, vacarmul s-a mai stins şi au răzbit pînă la noi clopotele mînăstirii de lîngă lac. Probabil bătuseră de la bun început, neputincios, de cînd văzduhul se umpluse de bombe. M-am întrebat cine oare trăgea frînghiile din clopotniţă, Macarie, bătrînul de la care mama împrumuta cărţi sau vreun alt călugăr, mai tînăr, mai vînjos şi mai speriat.

O aritmetică ciudată, un soi de joc al numerelor pe care n-am izbutit să-l descîlcesc niciodată, se strecurase în ziua aceea. Fiind marţi, erau trei ceasuri rele şi, aşa cum arăta calendarul de perete, luna aprilie ajunsese la cifra patru. După aia, lucrurile se încurcau puţin şi se repetau, pentru că acolo, la fermă, trăisem grozăvia cinci suflete omeneşti, iar străbunicul, cu ştiinţa lui militară şi cu pieptul plin de decoraţii, socotise la fel, cinci valuri de atac. Abia mai încolo însă, pe la jumătatea amiezii, logica matematică s-a complicat cu adevărat, cînd s-a ivit pe cîmp Ford-ul bleumarin, care venea în viteză şi claxona necontenit. Acoperită de funingine şi de colbul drumului, maşina a frînat la treptele cerdacului şi, secunde bune, nouă, poate şaisprezece, a rămas cu motorul pornit. Bunicul îşi rezemase fruntea de volan, în vreme ce bunica ne striga de pe bancheta din spate, cu chipul de nerecunoscut. În loc de pudră şi fond de ten, pe obrajii, pe pleoapele şi pe bărbia ei se aşternuse un strat cenuşiu, străbătut de dîre subţiri, după cum îi curseseră rimelul şi lacrimile. Au coborît apoi amîndoi, aşa încît n-am mai fost cinci, ci şapte, unii au plîns, toţi ne-am pupat, cu Petrache încurcîndu-ni-se printre glezne şi cu gîndul că am fi putut fi opt, dacă tata nu era plecat pe front. Bunica a băut apă, uimitor de multă apă, iar bunicul a cerut ţuica cea tare, de caise, distilată de două ori, din care a dat peste cap cîteva păhărele. Vorbeau unul peste altul, agitat, într-o avalanşă de gesturi şi păreri, se contraziceau mereu, ea înşira scene cumplite, orori, tragedii şi catastrofe, spunea că de acum îi e clară imaginea iadului, fiindcă iadul se prăvălise la Bucureşti, el se minuna întruna cît noroc avusese familia noastră, după ce scăpaserăm teferi, cu casele din oraş rămase în picioare, cu magazinul lui de bijuterii neatins, cu locul acela, ferma, unde ne adăposteam mai sigur ca oriunde. Zicea că americanii nu sînt blegi să-şi arunce bombele într-o pădure, iar nemţii nu mai au timp să construiască buncăre şi depozite prin apropiere. Recunosc că pe mine, la patru ani, nu mă interesa soarta caselor, a magazinului de lîngă Universitate ori a fortificaţiilor germane şi căscam gura la cuvintele bunicii, care dăduse cu ochii, pe Calea Griviţei, peste un cal sfîrtecat şi azvîrlit într-un balcon de la etajul trei, care ştia istoria unor fraţi gemeni, răniţi grav, regăsiţi printre dărîmături, care jura că statuetele şi crucile din cimitirul Sfînta Vineri zburaseră pînă la ruinele atelierelor C.F.R., care nu numai că auzise de miile de morţi, ci privise sute de avioane argintii şi zeci de trupuri în flăcări, bărbaţi şi femei arzînd de vii, pe acoperişul hotelului „Splendid”. La episodul despre cimitir, bunicul a sorbit iarăşi din ţuica de caise, mai domol, şi a ajuns la concluzia că şi aici se ascundea norocul. I se adresa Marietei, care încă purta haine de doliu, amintindu-i că el o convinsese ca unchiul Paul să fie înmormîntat la Bellu, deşi ea îşi dorise la Sfînta Vineri. Auzind sau nu, mai degrabă nu, străbunicul a tuşit, s-a ridicat din senin în picioare şi s-a apucat să descrie bombardierul B 24. Şi, după cum aflase la o partidă de popice, de la un colonel din intendenţă, avionul ar fi avut patru motoare Pratt&Whitney de cîte o mie două sute de cai putere, nouă guri de foc şi un echipaj de zece persoane. Cîntărea, se pare, douăzeci şi şapte de tone şi lua la bord trei tone de explozibil.

Se însera. Petrache coborîse din cerdac şi amuşina pîlcurile de bujori neînfloriţi. A făcut pipi la rădăcina unuia şi-a început să latre. Şi lătra. Tot lătra. Pînă s-a dus mama să vadă ce are şi a găsit o bombă lucioasă, înfiptă cu botul în pămînt.

*

Întins de-a curmezişul patului, încă moleşit de somn, Andrei se gîndea că muştele au capul de cauciuc. Le privea cum se tot izbesc de geamuri, fără să leşine, fără să sufere, urmărea mai ales zborul unui muscoi albăstrui, un exemplar demn de pus în insectar, cînd a simţit cum un aer clocit îi taie respiraţia. A sărit de sub pătura cadrilată, a deschis fereastra şi a întins nările către vînticelul de afară, venit dinspre munte. De la înălţimea balconului, strada se vedea ca-n palmă, aşa că nu i-a fost greu să observe că prietenii lui nu-şi făceau veacul prin zonă. Trona o amiază ameţită, parcă întregul oraş luase somnifere. Copacii erau blegiţi, o gaiţă ţopăia pe muchia gardului, raţele din curte dispăruseră cine ştie pe unde, iar cîinele vecinilor de la parter, Gruiu, se tolănise lîngă corcoduşul de care era legat. Undeva în vale, se zărea totuşi o mogîldeaţă, o femeie care urca panta încet, tenace, balansîndu-se între două sacoşe uriaşe. A cercetat-o un timp şi, cum răcoarea nu ţinea cont de o pijama subţire, a pornit înapoi spre pat.

Desculţ, lipăise iute pe podea, dar n-a fost luat în seamă. Adîncit în fotoliu, cu ochelarii pe vîrful nasului, străbunicul lui părea cucerit de caietul găsit în acea dimineaţă. Un caiet galben, vechi, peste care dăduse din întîmplare. I-l arătase la întoarcerea de la şcoală, pe la două, cînd soarele tocmai intra în nori, citind de atunci fără oprire, dînd paginile rar, descifrînd cu greu scrisul mărunt şi spălăcit, acoperit din loc în loc de pete. Ca un tic, se întorcea mereu la pasaje ştiute, din prima parte, pe care le căuta răbdător. Oricum, după figura absentă a bătrînului, s-ar fi putut crede că pîrţul ieşise din sobă sau dintr-un sertar al biroului, nicidecum din pîntecul lui umflat, ivit pe lume cu optzeci şi patru de ani în urmă. Iar gazele, departe de orice laborator de chimie, îşi păstrau toate însuşirile în tihna începutului de octombrie. Se răspîndiseră pretutindeni, puturoase ca sulful, nevăzute, pătrunseseră în crăpăturile mobilei şi ale pereţilor, în unghere, în cutele aşternuturilor. Copleşit de miros, Andrei a renunţat să mai respire prin pînza cearceafului şi s-a refugiat la bucătărie. Cînd ieşea pe uşă, doi ochi apoşi, înconjuraţi de riduri, l-au măsurat pe deasupra lentilelor. Mi-e sete, a bolborosit băiatul.

În chiuvetă se strînseseră cîteva farfurii murdare, urmele prînzului. Nu s-a grăbit să le spele şi a tăiat două felii de pîine, pe care le-a uns cu dulceaţă. Muştele se ciocneau şi acolo de geamuri, dulceaţa era de gutui, o lumină roşcată cobora peste culmile împădurite de la apus şi, aşa, uşor, parcă se înfiripa ceva din speranţele familiei, care-l lăsase pe mîinile străbunicului preţ de un trimestru, pentru a căpăta poftă de mîncare. Curînd, dar nu prea curînd, a împins în lateral, cu braţul, lucrurile de pe masă: ibricul de ceai, solniţa, oala cu tocăniţă, un polonic şi ilustrata adusă cu o săptămînă în urmă de poştaş, trimisă din Peru de o necunoscută, care nici măcar nu aflase că străbunica lui, Veturia, se odihneşte de şase ani în cimitirul de la marginea oraşului. În spaţiul gol, a întins tot ce scotea din ghiozdan şi, dintre atîtea manuale şi nimicuri, a deschis clasorul, plin nu cu timbre, ci cu fotografii de actori. Înghiţind un dumicat acrişor, i-a zîmbit lui Stalone, care rămînea încruntat, cu mănuşile de box în dreptul bărbiei, gata să lanseze un upercut nimicitor. A ascuns apoi colecţia de poze, înfăşurînd clasorul într-un ziar, şi-a lins degetele de dulceaţă şi a trecut la lecţia de istorie. Ideea ţăranilor acelora care, în mijlocul cîmpiei, la Bobîlna, îşi aşezaseră căruţele în cerc ca să ţină piept unei armate, l-a uluit. Era ca şi cum el, la Bucureşti, printre blocuri, în loc să fugă de la bun început, s-ar fi baricadat între tomberoane de gunoi şi ar fi aşteptat să năvălească vecinii cărora le dezumfla roţile de la maşini. Decît să-şi facă sînge rău pentru soarta unor răsculaţi, a preferat să ştie de ce se înfuriase Gruiu. S-a uitat în curte şi a văzut că tanti Nuţa, cu teoriile ei despre untură şi muşchiuleţi, dăduse drumul porcului din coteţ.

Atunci a sunat telefonul, iar Andrei, uimit, nu l-a auzit pe bătrîn cum se laudă că e sănătos tun, cum toarnă gogoşi despre cît de bine îi merge lui cu noii profesori şi cu lecţiile, cum se plînge de întîrzierea pensiei sau cum înşiră mici întîmplări din cartier. Ca niciodată, străbunicul vorbea cu voce joasă şi făcea destule pauze, aşa că puştiul, care nu înţelegea nici jumătate din cuvinte, s-a apropiat pe vîrfuri, atent să nu dărîme vreun obiect, şi-a lipit urechea de uşă, dreapta, s-a rezemat cu palmele de tocuri şi s-a pus pe ascultat. Iar povestea, pe care o asculta şi mama lui la celălalt capăt al firului, pornea la zece şi ceva dimineaţa, cînd bătrînul înmuiase pămătuful în apă caldă, îşi întinsese crema pe obraji şi începuse să se bărbierească. Era o oră curioasă, fiindcă de obicei se îngrijea de mustaţă şi de ţepii lui albi în zori, după ce termina cu spălatul. Pe urmă, aşa cum se petrec faptele care trebuie să se petreacă, în şirul obligatoriu al coincidenţelor, constatase că aparatul de ras nu mai taie aproape deloc. Cu faţa plină de spumă, deschisese dulăpiorul de la baie şi scotocise înăuntru, printre nasturi, lumînări, papiote, ace, resturi de săpun păstrate pentru zile grele, cutii şi plicuri cu medicamente, foarfeci, perii, pansamente, sticluţe cu spirt şi lavandă. Cînd încercase să apuce un pieptăne, îl împinsese din greşeală cu degetele, reuşind să vadă cum o lamă, în ambalajul ei de hîrtie roşie, se strecurase printr-o crăpătură a lemnului şi căzuse undeva în spate. Acolo nu putea să caute, aşa că a ridicat dulăpiorul din cuiele care-l ţineau prins de perete şi l-a aşezat pe un scaun. L-a golit de mărunţişuri, i-a scos singurul raft şi a adus un cleşte, un ciocan şi o daltă, ca să-i poată da jos fundul subţire. Spre mirarea lui însă, foaia de placaj s-a desprins la prima atingere, iar după ea, la trei centimetri, exista o altă foaie. În spaţiul îngust care le separa, alături de ghemotoace de praf, de păianjeni uscaţi şi de lama în hîrtie roşie, a descoperit un caiet. Un caiet cu marginile coperţilor îndoite, cu paginile vălurite de umezeală, cu dîre de mucegai. Un caiet galben, a şoptit străbunicul la telefon, nu pentru că un asemenea detaliu ar fi fost un secret, ci din pricina glasului care i se gîtuise. Şi a tăcut, iar băiatului i s-a părut că desluşeşte în tăcere un soi de oftat, ca un şuierat sau o pală de vînt. Apoi, mama lui în apartamentul din Bucureşti şi el pe holul larg, unde se lăsa seara, au aflat cine era stăpînul caietului, unul iubit de toţi, altfel, fiindcă ei îi fusese tată, lui bunic, iar bătrînului fiu. Aşa cum erau descrise dincolo de uşă, însemnările lui Marcel păreau să nu semene cu un jurnal, ci cu nişte memorii aspre, cu un şir de istorii mustind de amărăciune, tandreţe şi ironie. În cameră nu era aprinsă veioza, în schimb pe gaura cheii, în loc de raze de lumină, parcă sufla un aer greu, care făcea întunericul apăsător. Băiatul a auzit frazele privitoare la accident şi la operaţia inutilă, a prins amănunte ale unor episoade stranii, un bombardament american şi o arestare, după care a aprins becul şi s-a apucat să facă gălăgie. Deşi a tot aşteptat, n-a fost chemat la telefon.

La ora cînd de obicei prăjeau pîine şi o ungeau cu unt, străbunicul i-a spus că lui nu-i e foame. N-avea chef nici de fotbal, aşa că i-a cerut să ia radioul în bucătărie şi să nu-l dea tare. Ronţăind nişte biscuiţi făinoşi, Andrei a simţit furnicături pe braţe cînd crainicul, la capătul unei melodii italieneşti, a anunţat că va ceda legătura în şoseaua Ştefan cel Mare, unde, în Cupa UEFA, Dinamo Bucureşti avea să dea piept cu Sporting Lisabona. Sub vuietul tribunei şi turuiala comentatorului, a încetat o vreme să mai mestece, ca şi cum gustul biscuiţilor l-ar fi împiedicat să recunoască numele jucătorilor. Apoi a intrat în vria meciului, cu pumnii strînşi lovind tăblia mesei, cu săritura inutilă de la ratarea lui Demollari, cu tremuratul lui de dinamovist la atacurile portughezilor, cu dezamăgirea de la şuturile lui Moga şi Dorinel Munteanu, cu rosul neîncetat al unghiilor, cu emoţiile date de driblingurile lui Figo, cu plutirile iluzorii alături de Stelea, portarul, cu starea de sfîrşeală de la finalul primei reprize. În pauză, cînd un buletin de ştiri curgea în surdină şi el învîrtea cu linguriţa într-un pahar cu sirop, a răzbătut din odaie o tuse ciudată. A închis radioul, iar tusea suna hărăit şi nu se oprea. S-a înteţit apoi şi, repede, s-a transformat într-un şir de icnete şi sufocări. Puştiul a rămas cu linguriţa suspendată în aer, pînă s-a făcut linişte. O linişte lungă, ţiuitoare. Mai tîrziu, cînd străbunicul a ieşit în hol, Andrei a crezut că leşină. Bătrînul nu murise, iar Dinamo, după prelungiri, datorită golurilor lui Gerstenmayer, a învins-o pe Sporting şi a trimis-o la culcare.

 

Filip Florian © Mircea Struteanu
Filip Florian din România
Filip Florian, născut în 1968 la Bucureşti/România; a studiat geologie şi geofizică la Universitatea Bucureşti (1987 – 1990); redactor la revista culturală "Cuvîntul", ulterior la postul de radio Europa Liberă; colaborator la Radio Deutsche Welle; a participat la numeroase festivaluri literare şi târguri de carte la Frankfurt, Torino, Leipzig, Istanbul, Varşovia şi Budapesta; scriitor independent; a publicat numeroase cărţi, ultimele titluri fiind Zilele regelui, roman (Bucureşti 2008); Băiuţeii, roman (Bucureşti 2006 şi 2007), Degete mici, roman (Bucureşti 2005 şi 2007); în limba germană a fost tradus: Kleine Finger (Degete mici), roman (Frankfurt am Main 2008); romanul său de debut Degete mici a fost distins cu numeroase premii, precum Premiul pentru „Cel mai bun debut în proză”, acordat de revista România Literară în 2005.

 

Eine Übersetzung von Georg Aescht
Georg Aescht, născut în 1953 la Cisnădie / Transilvania (România); a absolvit germanistica şi anglistica la Universitatea Cluj, ulterior a lucrat ca profesor la un liceu cu predare în limba germană; în 1984 a emigrat în Republica Federală Germania unde a lucrat, după şapte ani petrecuţi în calitate de corector într-o tipografie, ca redactor la fundaţia Ostdeutscher Kulturrat (Consiliul cultural est-german ) din Bonn, editând pentru aceasta Corespondenţa cultural-politică. Activitatea sa foiletonistică şi publicistică a fost dublată de cea de traducător, Aescht traducând şi publicând numeroase lucrări ale unor autori români (printre alţii Ion Agârbiceanu, Carmen Francesca Banciu, Filip Florian, Norman Manea, Gellu Naum, Alexandru Papilian, Andrei Pleşu, Mihail Sebastian şi Alexandru Vona) din română sau franceză în limba germană.