Curajul rememorării

IZET

  • Citit în limba bulgarǎ
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.
  • Izet, Valeri Petrov
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.

Un eseu al poetului bulgar Valeri Petrov cât şi o selecţie personală din poeziile scrise de colegului său bosniac Izet Sarajlić în traducerea Ancăi Irina Ionescu şi a Octaviei Nedelcu (poezie).

Vreau să-i previn pe cititori cu privire la o eventuală eroare. Portretul pe care îl văd nu este al celui care scrie aceste rânduri, ci al celui la care se referă. M-am hotărât că va fi mai în spiritul volumului, dacă voi participa la el nu cu creaţia mea, ci cu portretul unui confrate al meu într-ale poeziei dintr-o ţară apropiată. Ţara este Bosnia, iar numele poetului este Izet Sarailici.

Până acum treizeci de ani numele acesta nu-mi spunea nimic. Nici nu ştiam de existenţa Bosniei. Şi nu e de mirare că popoarele balcanice se cunosc foarte puţin unul pe altul – este un adevăr trist, cauza sau consecinţa mai multor lucruri. Suntem vecini de o mie de ani, dar ştim foarte puţin despre culturile noastre, despre trecutul şi despre prezentul nostru. Ne supărăm pe bună dreptate pe Occidentul civilizat pentru că, fără a ne cunoaşte, în mod aprioric şi dintr-o prejudecată, ne ignoră literaturile, dar nici noi înşine, întorşi cu privirile spre centrele culturale ale acestuia, nu-l mai învrednicim pe vecin cu nici o privire! Mai ales în vremea din urmă. Chiar şi eu, de exemplu, atunci când am început să scriu poezie, m-am lăsat influenţat de depărtările geografice ale Franţei, Italiei, Germaniei şi Rusiei şi nu i-am citit nici măcar pe cei mai mari poeţi ai ţărilor apropiate – fosta Iugoslavie de atunci, România, Turcia şi Grecia – şi nu ştiam nimicdespre ei… Ceea ce am câştigat din apropierea de Izet m-a ajutat pe mine personal să conştientizez mai clar acest uriaş paradox.

Până de curând n-am putut să-mi explic cum m-am împrietenit cu el. Ne-am văzut pentru prima şi ultima dată acum mulţi, mulţi ani, la o conferinţă a scriitorilor la Budapesta. De la ea mi-a rămas în amintire numai faptul că atunci când organizatorii ne-au distribuit cartonaşele acelea mici pe care să ni le punem la reverul hainei şi pe care trebuia să ne scriem numele, unul dintre delegaţi şi-a scris pe cartonaşul lui „Heinrich Heine – Iugoslavia”.

Acesta era el, Izet. Această manifestare a unui spirit liber, străin de convenţii, m-a atras către el şi Izet s-a arătat şi el dispus să-şi facă noi cunoştinţe. Nu-mi amintesc ce am făcut în cele câteva zile la conferinţă şi nici nu-mi vine să cred că am citit versuri şi ne-am povestit biografiile (abia câţiva ani mai târziu am aflat că era musulman din Saraievo), dar ne-am despărţit prieteni şi după aceea am continuat să ne scriem, ce-i drept la intervale destul de mari.

După aceea, au venit evenimentele care au schimbat radical faţa Peninsulei Balcanice, iar legăturile noastre s-au întrerupt. Mi-am pus întrebarea, oare ce mai face Heine al meu balcanic în Bosnia lui sfârtecată, fostă parte a ciopârţitei Iugoslavia, ce scrie, ce poziţie a adoptat în războiul fratricid? Dar pentru că nu aveam încredere în poştă, am rămas fără răspuns la întrebări. Abia de curând, când am citit ultimele lui versuri din oraşul ocupat Saraievo, pe care mi le-a trimis chiar el, am înţeles că tăcerea mea fusese o greşeală. Izet se aşteptase ca prietenii lui din străinătate – aşa cum scrie chiar el într-o poezie incredibil de tristă (a se vedea p. ?) „să apese pe soneria de la uşa lui”, dar de la prieteni – inclusiv cei din Bulgaria – nici vorbă de veste! Ca să-mi răscumpăr măcar parţial vina, acum doi ani am hotărât să-i fac o bucurie poetului, să-i traduc şi să-i public la noi câteva poezii. Şi abia când m-am apucat de traducere mi-am dat seama cu cine aveam de-a face.

Pur şi simplu nu pot să vă spun cât de mult m-a emoţionat poezia prietenului meu, mai ales cea din anii războiului. Dacă îi urmăreşti evoluţia, vezi că, din punct de vedere formal, trece de la un clasicism nu foarte strict respectat aproape către proză. Pe mine, care sunt adept al tehnicii poetice tradiţionale, acest lucru n-ar fi trebuit să mă impresioneze, dar s-a întâmplat exact invers. Care să fi fost motivul? Cred că orice cititor al versurilor de mai jos va găsi răspunsul la această întrebare: motivul era incredibila sinceritate şi adevăr cuprins în fiecare cuvânt. Se pare că poetul însuşi a recunoscut aceasta, deoarece afirmă aparent paradoxal într-un loc că „cele mai slabe sunt versurile care se străduiesc să fie poetice”, iar în alt loc – că „atunci când adevărul pătrunde în vers, intervenţia poetului este inutilă”. Şi mi-am spus oarecum în glumă: ce uşor ar fi atunci să scrii – povesteşti despre tine însuţi, despre familie, despre prieteni, despre lucrurile care ţi s-au întâmplat şi poezia e gata! …

Oare să fie mai uşor aşa? Este mai uşor dacă ai o inimă ca a lui Izet, când acest mod de a scrie nu este un procedeu literar, ci singura modalitate pentru tine de a sta de vorbă cu aproapele tău. În esenţă, în aceasta constă farmecul poeziei pe care am tradus-o. Toate gândurile şi sentimentele care clocoteau în ea erau foarte aproape de proză, dar extrem de departe de poză. Şi de o frumuseţe artificială. Bune, moi, calde, confirmau ceea ce auzisem până atunci despre viaţa şi poziţia poetului în zilele de suferinţă ale Oraşului lui, atunci când şi-a pierdut printre ruinele însângerate pe cei mai apropiaţi, rudele şi prietenii, dar a reuşit totuşi să-şi păstreze omenia; cum a reuşit cu versuri şi cu acţiuni comune în momentele dificile şi complicate să cucerească definitiv inima oraşului său care îl iubea oricum, şi fără aceasta, şi a devenit cel mai iubit poet contemporan al acestuia. Fără îndoială, confraţii lui într-ale artei de pe partea cealaltă a frontului – aşa m-am gândit eu – aveau şi ei dreptatea lor, diferită de a lui, dar eu nu puteam judeca de departe cine are dreptate şi cine greşeşte. Am auzit numai că spiritul poeziei lui Izet s-a ridicat aproape în toate împrejurările deasupra urii. Spun „aproape”, deoarece pe alocuri în versurile pe care le-am tradus şi-a făcut loc şi apostrofarea mânioasă a celeilalte părţi, dar poate că lucrurile nu erau aşa, că… aşa cum spuneam, poezia despre care vorbesc era o poezie înaltă, iar aceasta înseamnă că nu putea să mintă.

Şi apoi, mai era ceva – cred că frăţia dintre poeţi trebuie să stea mai presus de mii de alte reprezentări, iar pe mine mă atrage către traduceri în plus şi sentimentul apropierii de autorul tradus. Şi am constatat că ne legau multe lucruri. Aceleaşi idei ne înflăcăraseră tinereţea, aveam aceiaşi poeţi, pictori şi cineaşti preferaţi, atitudinea noastră faţă de noutăţile din cultura artistică mondială de astăzi erau aceleaşi. Şi ca şi când aceasta nu ar fi fost de ajuns, citind versurile lui aproape întotdeauna autobiografice, mi-a devenit clar că şi peripeţiile vieţilor noastre – ca să folosim un termen eufemistic – fuseseră extrem de asemănătoare. Şi avuseserăm şi aceeaşi atitudine faţă de ele, aceleaşi gânduri şi sentimente amare, nelipsite însă de speranţă, legate de distrugerea visurilor noastre tinereşti şi de prăbuşirea lumii la care năzuise generaţia noastră… Ce frumos şi ce exact a spus el: „Visurile noastre despre comunism ne-au costat pe toţi dezamăgirea de mai târziu!”

Mai sus mi-am exprimat mirarea că m-am împrietenit cu el aşa de repede, în realitate fără să ne cunoaştem. Treptat am înţeles că simţisem cumva intuitiv, după anumite semne tainice şi microscopice, că lucrurile care ne leagă sunt mult mai multe decât puteam descoperi unul la altul în cele câteva zile petrecute la conferinţa dintr-o ţară îndepărtată. Ca şi în cazul aisbergurilor, acestea erau părţile noastre ascunse, care… Nu, comparaţia mea nu este bună, pentru că aisbergurile sunt ceva rece, iar întâlnirea noastră a fost incredibil de caldă.

Ea nu se va repeta. Dorinţa mea de a face o bucurie prietenului bosniac nu s-a putut îndeplini – când am ajuns cam pe la mijloc cu lucrarea mea, am primit vestea că acesta părăsise lumea noastră cea păcătoasă.

Această veste tristă mi-a lărgit intenţia iniţială – să traduc numai câteva versuri – şi am decis să traduc o „Selecţie” de versuri, din a cărei prefaţă am împrumutat şi o mare parte din rândurile acestea. Am întârziat, dar mă consolam întrucâtva cu gândul că poeţii continuă să trăiască dincolo de data morţii lor şi că traducerile mele vor contribui la cea de-a doua viaţă a minunatului poet şi om care a fost Izet Sarailici.

Cu acelaşi gând public o parte din ele aici. Trebuie să fie traduse şi în germană şi am ales intenţionat poeziile din a doua perioadă de creaţie a poetului, aceea a versurilor libere, care în transpunerea lor în două limbi străine se îndepărtează cel mai puţin cu putinţă de respectivele originale. Sper că în felul acesta cititorii vor simţi frumuseţea lor şi le vor pune – aşa cum spunem noi, bulgarii – la inimă, adică în apropierea sufletului lor.

 
Iată-le:

TEORIA DISTAN ŢEI

Teoria distanţei au inventat-o adepţii post-festum
cei care nu doresc cu niciun preţ să rişte.

Eu fac parte dintre cei
care consideră că despre ziua de luni
trebuie să vorbeşti lunea;
pentru că marţea ar putea să fie deja prea târziu.

E greu, bineînţeles, ca în adăpost
în timp ce deasupra ta trec în zbor grenade
să scrii poezii.

Mai greu ar fi
să nu le scrii deloc!

RĂZBOAIELE DIN VIAŢA NOASTRĂ

Marko Bašić a trecut cu greu prin
două războaie balcanice şi două mondiale.
Acesta ar fi al cincilea.

Pentru mine şi generaţia mea- al doilea.

Pentru Vladimir
la cele optsprezece luni ale lui
s-ar putea spune în acest moment
că şi-a petrecut în război
chiar o jumătate din viaţă.

LUI VLADA DIJAK

E bine, Vlada că eşti în Bare!

Căci în Podlugovi şi Sarajevo
toate bufetele sunt închise.

În Bosnia
să faci rost de un păhărel de ţuică
e incomparabil mai greu
decât să faci rost de propria-ţi moarte.

PRIETENILOR DIN FOSTA IUGOSLAVIE

Ce s-a întâmplat cu noi, peste noapte,
prieteni?

Nu ştiu
ce mai faceţi.

Ce scrieţi.

Cu cine beţi.

Ce cărţi citiţi.

Nu ştiu nici măcar
dacă mai suntem sau nu prieteni.

RĂMAS BUN DE LA DERVIŞUL IMAMOVI Ć

A murit Dervişul Imamović,
un om bun
nu cel din Sečuan
ci cel din Zenica.

S-a stins
încă o viaţă care bate filmul.

Unii au făcut palate
în contul comunismului
Dervişul-
închisoare.

Despre Derviş
am putea face precizarea
că a fost de profesie
deţinut.

Lagărul
ustaşilor,
al nemţilor,
al norvegienilor,
lagărele sovietice
au fost biografia lui.

Şi-a încheiat socotelile cu viaţa
în lagărul din Sarajevo.

Dacă oameni ca Dervişului Imamović
ar fi fost în fruntea CEKA
spiritul internaţionalist şi umanist al Revoluţiei din Octombrie
ar fi fost şi astăzi viu.

Dacă oameni ca el
ar fi fost în locul lui Jdanov

Zoşcenko ar fi murit
ca cel mai stimat bătrân din Leningrad.
De-ar fi fost şi alţii ca el...
Paul Eluard şi-ar fi petrecut verile
la Mala Duba.

De-ar fi fost şi alţii ca el...
Risto Trifković n-ar fi ajuns niciodată
pe Goli Otok.

De-ar fi fost şi alţii ca el...
Konstantin Bibl nu s-ar fi aruncat niciodată
de la etajul treisprezece.

De-ar fi fost şi alţii ca el...
Simone Signoret şi Yves Montand nu şi-ar fi rupt
carnetele lor de partid.

De-ar fi fost şi alţii ca el...
Lui Kundera, poetul praghez,
nu i-ar fi trecut niciodată prin cap
să părăsească ţinutul Václavilor
şi să înlocuiască cafeneau „Slavija”
cu un bistrot din Montparnasse.

De-ar fi fost şi alţii ca el...
crucişătorul „Aurora” nu s-ar mai fi aflat ruşinat
în faţa academiei Nahimov.

El nu a cochetat
asemenea lui Picasso ori lui Ivo Andrić
cu regimul comunist,
el a trăit comunismul.

Chiar şi faptul
că şi-a găsit sfârşitul într-un lagăr
e foarte firesc pentru el.

NIMIC NU M-AR FACE MAI MULT SĂ RENASC

Nimic nu m-ar face mai mult să renasc
decât şansa să mă plimb din nou
ca la douăzeci de ani
cu aceeaşi trăsurică
prin aceeaşi ploaie de primăvară care ne uda

pe mine şi pe viitoarea mea consoartă Sarajlić
mergând la valea Željina Popovača.
Dacă nu pentru altceva,
Atunci, având în vedere imoralitatea îngrozitor de mare a ţării,
şi faptul că nu cred că voi mai trece vreodată în socialism pe strada
Ognjen Prica,
măcar să am dreptul să sper că voi mai ajunge la valea Popovača din 1950.

STRADA LUI

Şi el a visat iarbă culcată la pământ, o bluză descheiată de femeie.
Era tânăr.
Fără a lua în calcul viaţa lui postmortem,
avea cu totul, doar optsprezece ani.

Nu l-aţi văzut niciodată cum se schimba la faţă.
Îi ştiţi doar strada.

Eu însă îl ştiu pe el
de când a construit din scânduri şi motoare vechi un avion care n-a zburat nicicând,

De când îi spunea tatălui
că în lupta aceea trebuia să se şi moară,

De când, între două arestări, şi-a întrebat mama
Mamă, mă iubeşti?

  1. şi cum prin ochii ei înceţoşaţi a privit îndelung
  2. strada,

aceasta
care-i poartă acum numele.

(1963)

MÂINILE

Timp de cinci ani neîntrerupţi
a ţinut patul puştii
cu o mână de soldat.

Ea a fost obligată
să-şi ucidă câinele preferat:
cu o mână de vânător.

Ea a dat lovituri
toată viaţa:
cu o mână de boxer.

Ea a dus la gură paharul
toată viaţa:
cu o mână de beţiv.

Şi iată acum o mână fericită
care te mângâie
de douăzeci de ani.

Iată şi o mână fericită!

(1968)

 

Valery Petrov © Ivo Hadjimischev
Valery Petrov din Bulgaria
Valery Petrov, născut în 1920 la Sofia/Bulgaria, locuieşte la Sofia / Bulgaria; a studiat medicina la Universitatea din Sofia; co-fondator al revistei de satiră „Gărgăunele“; după căderea regimului socialist din Bulgaria intră în politică şi devine deputat al grupului parlamentar de stânga al celei de-a 7-a Adunări Naţionale; poet, dramaturg, scenarist şi traducător; publică numeroase volume, ultimele titluri fiind, printre altele: „Избрано“ в 5 тома („Lucrări selectate“ în 5 volume) (Editura Zachari Stojanov, Sofia 2006), „Лирика“ I u. II том („Poezii“Vol. I şi II ); opere dramatice: Когато розите танцуват (Când trandafirii dansează), Тeатър, любов моя (Teatru, dragostea mea); scenarii: На малкия остров (Pe insula cea mică), Рицар без броня (Un cavaler fără armură); între 2000 şi 2010 nu apar lucrări traduse în limba germană; printre cele mai importante distincţii obţinute se numără Premiul de Stat „Paissij Hilendarski“ şi medalia „Stara planîna“; membru al Academiei de ştiinţe a Bulgariei.

 

Eine Übersetzung von Thomas Frahm
Thomas Frahm, născut în 1961 la Duisburg, Germania, este un publicist şi traducător din limba bulgară stabilit la Sofia. În prezent traduce partea a II-a a trilogiei bulgare a lui Vladimir Zarev, primul volum fiind publicat în anul 2009 sub titlul Familienbrand la editura Deuticke din Viena. În 2009, Frahm a primit o bursă de lucru din partea Fondului Traducătorilor Germani, iar în 2010 a fost nominalizat pentru premiul Brücke-Berlin al Institutului Goethe pentru traducerea romanului Bitieto/Familienbrand de Vladimir Zarev.