Curajul rememorării

Cârligul

  • Citit în limba albanezǎ
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.
  • Cârligul, Ardian-Christian Kyçyku
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.

O povestire a autorului albanez Ardian-Christian Kyçyku în traducerea lui Dr. Ardian Kyçyku.

Cei ce avuseseră bunătatea sau timpul de prisos să-i facă slujba mortuară, să-i plătească popasul la morgă, preotul, tâmplarii, groparii şi maşina ce i-a dus trupul de la orfelinat la cimitir erau, într-un fel, gemeni ai lui. Gemeni de mame, sexe şi confesiuni diferite. Singura deosebire era că ei, cu toţii, aveau nume sau porecle, aduse din patrie, sau căpătate după vreo chestie înfăptuită pe pământ străin. Iar pe el îl recunoşteau drept «Cel pe care nu-l latră căţelele». Căci era singurul muritor pe care, imediat după ce se ivea în curtea din faţa dormitorului, la fereastră, la cantină, pe străduţa ce ducea spre oraş, fie ziua, fie noaptea, căţelele veşnic gravide, lehuze şi înfometate ale periferiilor nu-l salutau cu lătrate. Poate ştiuse limba câinilor.

Preotul, însoţit de doi cantori de ocazie, i-a dezlegat sufletul de păcatele cu şi fără de voie, clătinând ca la însămânţare cădelniţa, apoi a făcut crucea în aer, peste capul fără viaţa al pribeagului decedat şi le-a făcut semn groparilor să înceapă să coboare sicriul în mormânt.

Pământul parcă se frăgezise brusc, fără a da cu nimic impresia că rămâne la fel de lacom, indiferent de identitatea celui ce-l hrănea, iar unii dintre cei prezenţi au şoptit că pământul străin îi trata cu o oarecare duioşie pe străini.

Când se înfigeau ultimele cuie pe coşciug, una dintre fete ţipă şi porni peste gropari.

- Nuuuu, - urlă ea. Acum mi-am adus aminte. Într-o dimineaţă, când se-ntorcea de la pescuit, mi-a deschis inima şi...

- Şi?! - întrebă un exilant bătrân.

- Îşi dorea să fie incinerat. Da, da. Şi cenuşa să-i fie împrăştiată în mare.

- În ce mare? – se interesă un altul. De unde ştii matale că era vorba de marea aceasta?

- Iar să-i ducem cenuşa într-o altă mare n-avem bani.

- În mare în general, - insistă Fata. Asta a fost ultima sa dorinţă. Poate... Poate şi-o fi scris-o pe undeva-n caietul său.

Preotul se supără. Îi era interzis să dezlege un muritor ce-şi dorise să fie incinerat.

- Descântaţi-l singuri, - spuse. Eu mi-am făcut treaba cu brio.

Sicriul a fost din nou suit în maşină şi cortegiul porni spre crematoriu. Trebuiau să se grăbească, deoarece la acest straniu ceas al post-morţii, precum se spunea, trupul celui decedat se îngreuna până de cinci ori şi era cu neputinţă să-l cari. Ceea ce s-a adeverit la poarta crematoriului.

- S-a făcut plumb, mânca-v-aş, - zise portarul. Zici c-aţi venit să topiţi plumb, nu oase.

- Suntem făcători de pace, - surâse unul dintre emigranţi. Cu topirea plumbului se ocupă alţii.

Directorul crematoriului le-a cerut pielea de pe ei pentru îndeplinirea corectă a procesului incinerării. Cu toţii ştiau că de vină era limba. Limbile lor. Când nu ştiai bine limba unei ţări, erai taxat ca în iad. În cazul lor, se adăuga şi taxa pe străinătate, adică responsabilitatea crematoriului faţă de ceea ce putea produce dizolvarea în aer a trupului străin, otrăvuri necunoscute, miresme de origine şi viitor încă necercetate pe măsură etc. Pe când purtau doliu în curtea virană a crematoriului şi urmăreau cu privirea rotocoalele de fum ale fostului lor prieten, ei şi-au aprins câte o ţigară, mohorâţi. Fiecare ghicea în acei norişori întâmplări şi dorinţe proprii.

- Sărmanul, - oftă Fata. Ar fi putut avea o viaţă mai lungă.

Cel mai bătrân dintre străini dădu din cap.

- Dar de ce?! Ca să-i iasă norişorii mai negri?

- A scăpat, - zise o femeie către fată. Dar tu ai fi vrut să trăiască mai mult. Îl iubeai, nu?

Fata nu răspunse imediat. Îşi şterse lacrimile de rigoare şi adăugă:

- Nu ştiu. Poate. De fapt, nu. Nu era o dragoste ca toate celelalte. Iubea altă femeie. Una de la el din patrie.

- Asta nu înseamnă că tu nu-l puteai iubi, nu?

- Tot ce se poate. De fapt, era imposibil să-l iubeşti puternic, cu patimă. Înţelegi? Se vedea imediat că-i fusese promis alteia.

- Iar sărmana de ea habar n-are că el e fum deja.

Fata întrebă descumpănită:

- Care sărmană?

- Cea pe care o iubea omul, deci.

- Ah, da... Trebuie anunţată şi ea, sărmana. Ca să nu-l mai aştepte în zadar.

Bătrânul îi aruncă o privire plină de reproş.

- S-o afle singură, - rosti. Nu ne putem juca cu aşteptarea unei femei îndrăgostite. De unde ştim noi că sărmana de ea mai are şi altceva mai scump în viaţă, în afara aşteptării?

- Da, da, - spuse una dintre femei. S-o afle singură. O să-şi dea seama că scrisori nu-i mai vin, nici veşti, bani, telefoane... Se va înţelege cu ea însăşi, cum am făcut noi toate...

- Mie nu mi-a murit niciun iubit în străinătate, - spuse Fata.

- Niciodată nu-i prea târziu, - replică Bătrânul.

Rotocoalele şi norişorii se liniştiseră.

Bătrânul avusese tăria să le numere.

Hotărâră să arunce cu zarul pentru a alege cine îi va împrăştia cenuşa în mare.

Câştigă o femeie scheletică, aproape fără voce, fără privire, aflată în prima lună de exil.

- Câştigătorul începe cu dreptul treaba asta, - surâse Fata.

- Cine treab? - se miră câştigătoarea.

- Iadul, - zise Bătrânul.

Veneau din ţări şi limbi deseori total diferite şi se înţelegeau cum puteau în limba în care se adunaseră. Îşi acceptau gafele şi lipsurile lingvistice fără a schiţa nici pe cel mai părintesc zâmbet.

- Să vă trăiască, - râse unul dintre funcţionarii crematoriului când le preda urna. Dumnezeu să-l ajute la apă şi-n aer!

- Şi pe tine, - i-o tăie Bătrânul aproape furios.

Au mers pe jos până la micul golf unde «Cel pe care nu-l lătrau căţelele» aveau obiceiul să facă scufundări în zori, după muncă, să pescuiască sau să-şi răcorească un pic imaginile monstruoase ale dorului.

La un moment dat, s-a hotărât ca cenuşa să-i fie împrăştiată de Bătrân. El o merita poate mai mult decât toţi ceilalţi, deoarece era fondatorul nedeclarat al acelei comunităţi de pribegi şi înfruntase fără a-şi vinde sufletul amărăciunea atâtor vise făcute praf şi cenuşă.

Femeile tremurau. Deplângeau în treacăt tinereţea Celui pe care nu-l lătraseră căţelele şi gândeau că în acea uimire cenuşie de nopţi netrezite şi zile neadormite, în veghea viselor de a se întoarce într-o zi în patrie, sau de a nu se mai întoarce, aveau să treacă cu toţii prin gâtul acelei urne.

Bătrânul avea grijă ca vântul să nu împingă cenuşa spre mal, ci s-o topească-n ape.

- Dar e cumplit să fi prins, - sparse tăcerea cea mai vârstnică dintre femei. Să fii un soi de peşte... Închipuiţi-vă: fără mâini, fără nicio posibilitate de scăpare... cu cârligul înfipt undeva-n laringe, stomac sau plămâni...

- Nu ne-am adunat să împrăştiem cenuşa vreunui peşte, - spuse Bătrânul. Mai bine adu-ţi aminte ce înseamnă să fii părinte. Şi undeva, la capătul lumii, nişte străini necunoscuţi, dau în vânt cenuşa copilaşului tău...

Bătrânul fusese primul care observase absenţa Celui pe care nu-l lătrau căţelele. El anunţase directorul “lagărului” şi scafandrii. Intrase împreună cu ei în apă, umblase fără echipament printre stânci subacvatice, alge, raci şi cine mai ştie câte vietăţi carnivore, până când îl găsiseră. La optsprezece metri adâncime. Dar deşi pricepeau că Cel pe care nu-l lătrau căţelele n-avea nicio şansă să învie, rămăseseră fermecaţi nu atât de culoarea miraculoasă a trupului său, sau de expresia mai mult decât vie, încurajatoare, a ochilor lui, încât de imaginea peştelui. Era un peşte uriaş, cât o barcă. Cel pe care nu-l lătrau căţelele prinsese peştele uriaş şi, pentru a nu-l pierde, îşi legase undiţa groasă de brâu. Şi peştele, poate tot pentru a nu-l pierde, pornise din ce în ce mai adânc în ape şi se oprise undeva şi stătuse acolo până când pescarul să-şi dea duhul.

Bătrânul cunoştea mai de demult rasa aceea de peşte. Undeva prin Balcani şi mai departe, în Marea Caspică, îl numeau “koran”. Era un peşte carnivor. Când se întâmpla să fie prins, murea de necaz. Culorile solzilor se transformau întru totul, încât te puteai convinge că-n cârlig căzuse un alt peşte. Dar acesta nu acceptase să moară şi-şi păstrase culorile natale. Cu spinarea spre Cel pe care nu-l lătrau căţelele, aşteptase până când sângele de străin să ţâşnească din urechi, din gură şi din nas, până când zvâcnirile exilantului să se oprească, până când Bătrânul şi scafandrii să ajungă la cei doi şi să rămână muţi de uimire. Atunci peştele se zvârcolise, pornise spre o altă adâncime, iar cârligul i se smulsese din piept, ieşindu-i din gură împreună cu un fel de sac portocaliu sfâşiat, carnal, de intestine.

Doar atunci salvatorii întârziaţi se întorseseră către Cel pe care nu-l lătrau căţelele şi rămăseseră muţi la pătrat. Era gol puşcă, în culoare de ceară, strălucitor, încercuit de un şir de aureole aproape sfinte. Peştii şi celelalte vietăţi îi mâncaseră doar slipul şi brăţara de piele. Părea proaspăt ieşit din pântecele mamei. Născut fără copilărie, la vârsta ce avea s-o aibă cu puţin înaintea morţii, în jur de treizeci de ani pământeşti, născut de o mamă ce putea să fi fost însăşi viaţa, sau însăşi moartea.

Urna se goli repede.

Cenuşa se amestecase cu apele sărate şi devenise noroi.

Doar când urna rămase goală, fără nici o bucăţică de os nears, fără cenuşă şi praf de vise, ei începură să se întrebe şi să întrebe ce oare îl orbise într-atât pe Cel ce nu-l lătrau căţelele, de se dusese aşa ciudat în(spre) moarte. Trebuie să fi fost un fel de presimţire, de pact. Parcă nu putea supravieţui, dacă nu se scufunda zilnic, imediat după serviciu, în golf. Şi de carnaval se deghiza în peşte. Dar nu mânca niciodată peşte. Peştii pe care-i prindea îi ţinea un pic într-un acvariu mare, la el în cameră, apoi îi elibera. Se bucura ca un copil văzând cum peştii, după detenţie, nu uitau să înoate. Oare nu ştiuse că peştii şi înecaţii, chiar de uitau temporar, erau învăţaţi de valuri?! Sau intenţionase să-i transmită însuşi destinului un mesaj, ca acesta din urmă, după ce-l prinsese în propriul cârlig, să-l ţină un pic şi să-i dea drumul?

S-au întors din golf în jurul orei trei după-amiază. Nu le era foame. Cantina se golise, şi acum, în afara programului, nimeni nu-ţi dădea de mâncare, chiar dacă îl implorai.

Bătrânul îşi aprinse o ţigară făcută manual.

Căţelele ieşiră din colţurile lor mizere şi tăcură. Poate pentru că nu ştiau pe cine să nu mai latre. Cel pe care ele nu-l lătraseră niciodată ştiuse vorba aceea cu “mai uşor scoţi o băşină dintr-un mort, decât un dolar dintr-un emigrant”. Şi se achitase onorabil înainte de a prinde peştele cât o barcă. Sub acvariul din cameră, într-un plic, lăsase o sumă de bani. “Pentru cheltuielile de după” – atât scrisese pe plic. După ce Bătrânul numără banii, rezultă că Cel pe care nu-l lătrau căţelele lăsase neplătită doar împrăştierea cenuşii. Muncă pe care ei o îndepliniseră gratis, în semn de cinste faţă de el şi de ei înşişi. Trebuiau să suporte de acum încolo schelălăitul deprimant al căţelelor, tânguirea de suflete aruncate aiurea în aer, stânci şi ape sărate. Şi să aştepte cine avea să le închidă uneori lătratul acelor căţele.

N-au mai făcut baie în acel golf îndrăgit. Şi când se nimerea să treacă pe acolo, mai ales în zori, între lătratul căţelelor şi oboseala ce nu vrea să audă nici de sfârşitul lumii, dădeau din cap, fiecare în limba lui, spunând că omul nu-i bine să prindă niciodată peşti mai mari decât trebuie. În afara cazurilor când lătratul devine de-a dreptul insuportabil.

 

Ardian Kyçyku © Valentin Boboc
Ardian-Christian Kyçyku din Albania
Ardian Kyçyku, pseudonim: Ardian-Christian Kyçyku, născut în 1969 la Pogradec/Albania, locuieşte la Bucureşti / România; a studiat limba şi literatura albaneză la Universitatea din Tirana; doctorat la Universitatea Bucureşti (1998); decan al Universităţii „Gheorghe Cristea” din Bucureşti; coeditor al revistei literare „Haemus“; numeroase cărţi publicate în limba albaneză, ultimele titluri fiind Shkëlqesi, piesă de teatru (2009), Ati (2009), Gjaku asnjanës - jetë suflerësh, piesă de teatru (2009) precum şi numeroase cărţi publicate în limba română, ultimele titluri fiind Loc pentru o singură păpuşă – poveste de filmat / film de povestit (2008), Empatycon sau Cartea vieţii premature, roman (2007, 2009); Kycyku este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociaţiei Scriitorilor din Albania, al Academiei Central Europene de ştiinţă şi Artă precum şi al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti; membru fondator al Clubului Cultural Albanez „Haemus“.

 

Eine Übersetzung von Dr. Ardian Klosi
Ardian Klosi, născut în 1957 la Tirana/Albania. După studii de albanologie efectuate la Tirana, activează − în perioada 1980−1986 − ca lector şi traducător la editura de beletristică Naim Frashëri. Ulterior studiază germanistica şi literatura comparată la Universitatea Innsbruck, Austria, unde îşi susţine şi doctoratul (1990). După reîntoarcerea în Albania se dedică atât susţinerii mişcării studenţeşti, cât şi a noii prese libere. Între anii 1993−1998 locuieşte şi activează la München, predând la catedra de albanologie. Împreună cu Wilfried Fiedler elaborează Dicţionarul German-Albanez, apărut la editura Langenscheidt (1997). Se reîntoarce în Albania în 1998, unde publică un număr impresionant de studii, articole şi cărţi, printre care Netët Pellazgjike te Karl Reinholdit (Nopţile pelasgiene ale lui Karl Reinhold, 2005), Robert Schwartz oder die Fenster meiner Stadt (Robert Schwartz sau ferestrele oraşului meu, 2007, volum bilingv, albanez-german), Katastrofa e Gërdecit 2009 (engl. The Gërdec Desaster, 2010) ş. a. Din 1983 a tradus o serie de capodopere ale lui Büchner, Kafka, Brecht, Böll, Dürrenmatt etc. A fost distins cu numeroase premii atât pentru propriile sale lucrări, cât şi pentru traduceri.