Curajul rememorării

SECOLUL XX CEL DE TOATE ZILELE

O poezie de Balša Brković din Muntenegru în traducerea Octaviei Nedelcu.

În fiecare zi simt că trăiesc
Primii şaizeci de ani
Din secolul XX.

În fiecare zi:

Fix la orele 19:00 au murit
Nietzsche şi Wilde.
Cea mai nebunească şi mai demnă
îmbrăţişare a morţii din istorie.

La 19:18 a dispărut Muntenegru.
(Totul e cool- va reveni
În mai puţin de un ceas.)

La 19:33 a murit Konstantinos Kavafis.
Cel mai mare poet grec.
A trăit în Alexandria. Ceea ce e
un destin bun, pentru că poeţilor le este bine
Şi printre cărţi
Şi într-un loc pustiit de foc.
Întotdeauna mi-a fost simpatic faptul- că vorbea
Greceşte cu un puternic accent englezesc.
Dar el era un dandy, acesta fiind un detaliu şic,
Cu siguranţă, fiind mai degrabă o chestiune de sonoritate şi stil,
decât de atitudine.
(E bine când orice limbă
o vorbiţi puţin altfel
decât majoritatea oamenilor.)
Îmi pare rău, mi-am zis, că
N-am trăit măcar un an de zile
În Germania, ca să-i enervez pe muntenegreni
Vorbind muntenegreana cu un discret
Accent nemţesc.
Dar, astea sunt nebuniile sudiştilor...

Dacă e 19:43, ori vreun minut
În sus sau în jos, întorc grăbit privirea
De la chipul Meduzei.
Urăsc războaiele şi mă grăbesc în continuare
Spre veselul eşec,
Spre anii de relaxare şi speranţe mari.

La 19:57 îmi imaginez- îl văd
Pe Ginsberg, cântăreţul de jazz: America,
Ţi-am dat tot, iar acum sunt un nimic...
Cu 57 de cenţi în buzunar.

Dacă ne uităm la 19:52 fix,
Vedem bomba cu hidrogen, totul fiind
Din cauza unei fotografii- o explozie
Undeva în Pacific- pe care am văzut-o
Pe când aveam doisprezece ani şi o priveam
Săptămâni în şir, zilnic pe puţin câte zece minute.
Am încercat să-mi imaginez
Zgomotul, dimensiunea Ciupercii, culorile şi din nou zgomotul...
La fel ca şi pe timpul lui Arhimede
Cele mai înspăimântătoare arme le fac cei mai inteligenţi.

Cele mai multe lucruri despre Cosmos, despre spaţiu
Le-am aflat fabricând acea bombă,
Cele mai multe lucruri le-am aflat
datorită patimii de a ucide.

Înţelepciunea are urme de sânge pe buze
Întotdeauna.
În anul 1959 joaca mea
de-a secolul pe ceas
s-a încheiat.
Tocmai când devenise interesant,
A apărut cifra jubiliară 20:00.

Astfel că secolului meu cel de toate zilele
i-a fost amputată
cea mai frumoasă parte.
Secolul XX fără
Anii şaizeci, şaptezeci,
Optzeci şi nouăzeci
este o pocitanie de secol.
Două războaie uriaşe,
Câteva capete inteligente şi
Ceva prevestiri frumoase.

De-abia după 19:59 a început
Nebunia, partea cea mai frumoasă.

Dar toate acestea în secolul meu douăzeci
Cel de toate zilele, dispar într-un minut.

Şi atunci, ceasul e doar un ceas
Şi nu craterul drag al acestui secol nebun.

Ceasul meu, scutul meu cu
Capul Gorgonei, acel
Simbol universal al victoriei
Imposibile asupra Monstrului,
Oferă în fiecare zi- douăzeci şi patru
De secole, chiar dacă prescurtate
Sau- câte şaizeci de ani din toate secolele
până în anul 2400.
O.K. M-am gândit, de multe ori,
De ce n-ar fi un alt secol,
Trecut ori viitor,
De ce n-ar fi acesta, prezent: întucât cade
Într-un moment atât de frumos al zilei, şi întrucât se
Învârte atât de delicat,
Asemenea unei dive care păşeşte pe covorul roşu
Cu prilejul unei premiere grandioase
de film.

Şi totuşi, mie
îmi apare zilnic
doar un singur secol, mai exact
cele şaizeci de procente din acesta.

(Este un minus mare şi serios
Aceste secole ceasornice
Sunt private de fin de siècle al epocii.
Asta e totuşi cel mai rău lucru
ce i se poate întâmpla unui secol.
Când nu există toamne tulburătoare.)

De ce nu secolul XVIII?
Ultima epocă mare a excentricilor,
Afirmă Calvino în prefaţa
Din Il barone rampante.

De ce nu trecento?
Ce dans ar mai fi fost cu
Cei trei florentini. (La 13:08 începe
Scrisul Infernului.)

Ar mai fi, în uriaşul meu calendar
Al ceasului digital,
Încă multe opţiuni minunate, dar
Niciodată nu se mai întâmplă să apară un alt secol.

Zilnic- doar secolul douăzeci.

Mă gândesc uneori că
Acest secol-pecete
Stă lipit de mine, pe trupul meu
Ca un tatuaj definitiv,
Ca semn al tuturor vremurilor,
Ca numărul deţinutului din lagăr...

 

Balša Brković © Balša Brković
Balša Brković din Muntenegru
Balša Brković, născut în 1966 la Podgorica/Muntenegru, locuieşte la Podgorica; a studiat literatură generală şi teorie literară la Facultatea de Filologie a Universităţii din Belgrad; critic de teatru, redactor al rubricii culturale şi redactor şef adjunct al cotidianului muntenegrean „Vijesti“, membru al redacţiei revistei literare „Ars“ precum şi scriitor indepedent (poezie, proză şi eseuri); Brković a scris până în prezent cinci volume de poezie şi romanul Privatna galerija (2002), publicat în peste 20.000 de exemplare şi tradus în 2007 în Cehia, în 2006 în Slovenia şi în 2007 în Albania. Romanul său Privatna galerija a fost distins cu Premiul „Mirosavljevo jevandjelje“ pentru cel mai bun volum de proză din Serbia şi Muntenegru în 2001-2003; Brković este membru al Centrului PEN din Muntenegru.

 

Eine Übersetzung von Gudrun Krivokapić
Gudrun Krivokapić, născută în 1941 la Göttingen/Germania, studiază istoria şi anglistica mai întâi la Göttingen şi München, apoi se mută la Belgrad unde îşi schimbă specializarea, absolvind germanistica. Activează în calitate de traducător (inclusiv interpretariat) şi redactor al secţiei externe al postului Radio Belgrad, devine lector de limbă germană la Catedra de Germanistică a Universităţii Belgrad. A fost şefa bibliotecii Institutului Goethe din Belgrad până în anul 2006, în prezent trăieşte atât la Belgrad, cât şi la Göttingen.