Curajul rememorării

Despre privitul în altǎ parte şi privitul direct
În Balcani diferenţele sunt tratate mai tolerant. Şi mai sângeros

Foto: Peter BusseFoto: Peter Busse

Chiar şi cei care nu ştiu nimic altceva despre Balcani, au o certitudine: regiunea balcanică este patria intoleranţei, a naţionalismului etnic şi a provincialismului autist. Dovezile au fost prezentate însă numai de curând, pe cât se pare. Toate păcatele de care naţionalismul s-a făcut vinovat în partea de vest a continentului în secolele 19 şi 20, expansiunea imperială, opresiunea, expulzarea şi asimilarea forţată a minorităţilor, au fost comise din nou în anii anii ‘90 în Balcani. Stereotipurile, ura etnică, politica autoritarǎ naţionalǎ, pe care noi cei din în Uniunea Europeană le-am lăsat în sfârşit în urmă, după cele două războaie mondiale, s-au putut menţine în mod vizibil în această zonă de retragere subdezvoltată, şi s-au manifestat încă o data în ultimii douăzeci de ani, cu o tipică întârziere.

Cine se va implica în mod sistematic şi lipsit de prejudecăţi în regiunea balcanicǎ, va avea parte de experienţe care nu prea se potrivesc cu acestă imagine. Nicăieri în Europa, de exemplu, oamenii nu trec cu atâta uşurinţă de la o limbă la altă, ca în Balcani. În nicio altă ţară europeană, o parte atât de mare a populaţiei nu are rude în străinătate, precum în Croaţia. Acestea nu sunt doar rezultatele emigrǎrii şi ale expulzării. Ospitalitatea faţă de străini este preţuită pe bună dreptate. În satele şi micile oraşe din regiune este cultivată încă, chiar şi după război, o cultură a vizitelor reciproce între naţiuni şi confesiuni, şi a felicitărilor, în special pe timpul sărbătorilor religioase, un obicei complet străin pentru protestanţii şi catolicii din Germania, de exemplu. Chiar şi obiceiul schimburilor de elevi, care urmărea o apropiere între poporul francez şi cel german în urma celui de-al doilea Război Mondial, are în Bosnia o tradiţie cu mult mai veche: încă din secolul al 19-lea, părinţii îşi trimiteau copiii adolescenţi pentru un an într-o familie aparţinând celeilalte naţionalităţi, pentru a le cunoaşte obiceiurile şi mentalităţile.

La intersecţia religiilor lumii

Călătorind către zona de intersecţie a religiilor lumii - creştinismul şi islamul, vom întâlni acolo nu atât un clash cultural, cât mai degrabă o formă unică de sincretism. În unele văi din Kosovo şi Macedonia este până în zilele noastre un lucru obişnuit sǎ se ofere copiilor atât un prenume creştin, cât şi unul musulman. O inchiziţie nu a existat niciodată în toată Europa de Est. Acolo unde diferenţele culturale necesită într-adevăr toleranţă, această toleranţă chiar există. Într-o ţară precum Serbia, cunoscută de altfel ca un epicentru al etno-naţionalismului, viaţa alături de etnicii rromi, de exemplu, funcţionează mai bine chiar decât în Cehia sau Franţa. Până şi Partidul Radical ultra-naţionalist a permis în repetate rânduri participarea unui reprezentant al rromilor la alegerile organizate de ei, primit cu mare entuziasm de către public.

Cu toate acestea, războaiele din anii nouăzeci au avut cu adevărat loc, iar acestea au fost purtate de fapt între naţiuni, şi nu între ideologii diferite sau clase diferite. În ce fel se potriveşte acest lucru cu pretinsa toleranţă culturală?

Pentru a înţelege această contradicţie, va trebui ca mai întâi să ne întoarcem la dezbaterea privind „multiculturalismul”, aşa cum a fost ea purtată în Occident în anii 1980. În SUA se dezvoltase obiceiul de a trece cu vederea, pe cât posibil, diferenţele etnice ori culturale, sau chiar rasiale. Canadianul Charles Taylor a cerut acum, în baza experienţelor din propria sa ţară, exact opusul: acestor diferenţe să li se acorde atenţie. Nu indiferenţa faţă de particularităţile celuilalt este fundamentul corect pentru convieţuire, era de părere filozoful canadian, ci tocmai recunoaşterea acestor deosebiri. Un respect, pentru care ar trebui mai întâi să-l dezveleşti în mod artificial pe celălalt de determinările sale sociale, nu poate fi, în opinia lui Taylor, unul durabil.

Cum reacţionăm vis-a-vis de străini?

Această dilemă ne este cunoscută din viaţa de zi cu zi: cum reacţionăm la ceva străin, cum ar fi o persoana care ne surprinde prin înfăţişarea sa? Ne uitam în altă parte sau privim direct această persoană? Vom întreba oare un om cu trăsături asiatice care vorbeşte în dialectul şvab, cum se explică această aparentă contradicţie? Le vorbim persoanelor cu dizabilităţi direct despre suferinţa lor vizibilǎ şi ne interesăm plini de compasiune cu privire la afecţiunea lor? Sau ne purtam că şi cum nu am fi observat deloc handicapul ?

În viaţa de zi cu zi, răspunsul depinde mereu de circumstanţele concrete, de caracterul şi de sensibilitatea noastră. La un nivel mai abstract însă, la nivelul moralităţii şi al politicii, deciziile general valabile nu trebuie evitate. În partea de vest a Europei s-a dezvoltat astfel, de-a lungul secolelor, cultura privitului în altă parte, pe când în est, dimpotrivă, cea a privitului direct. Acestea au urmări în viaţa cotidiană. Felul în care se interacţionează cu ceilalţi în Est, este perceput în Occident ca lipsit de tact, direct, dar şi relaxat ori cordial, în vreme ce, în Est, ignorarea deosebirilor celuilalt este considerată, ce-i drept, o atitudine rezervată şi cultivată, dar totodată artificială şi indolentă.

Din punct de vedere moral, ignorarea diferenţelor este adesea motivată prin idealurile burgheziei revoluţionare. Însă cultura occidentală a privitului în altă parte şi cultul egalităţii nu s-au născut abia pe timpul Revoluţiei Franceze cu a lor Égalité şi cu drepturile omului. Acestea au fost create deja în vremea regimului absolutist. “Regele Soare” strălucea peste toţi supuşii săi în mod egal, indiferent de locul naşterii sau statutul social. Aici există deja un element al egalităţii şi al ignorării diferenţelor, pe care Iacobinii numai l-au completat. Administrarea modernă a statului, aşa cum a început ea să se contureze în Franţa secolului al 17-lea, lucra cu entităţi numărabile; excepţiile, ca de exemplu privilegiile, erau considerate abominabile. Diferenţele etnice şi lingvistice nu aveau nicio importantă. Regelui îi era indiferentă limba în care supuşii săi îşi ţineau gura.

Un aer de egalitate colectivă

În imperiile din Europa de Est, absolutismul nu s-a impus niciodată. Imperiul Otoman, care a domnit mai mult de 500 de ani, până la sfârşitul primului Război Mondial, peste o bună parte din Balcani, îşi distingea supuşii după confesiune şi folosea această distincţie drept criteriu pentru acordarea drepturilor. Musulmanii, evreii şi creştinii reprezentau fiecare câte o naţiune religioasă. Aceştia nu se bucurau de aceleaşi drepturi: creştinii trebuiau să plătească mai multe impozite decât musulmanii şi trebuiau de exemplu să poata fi recunoscuţi după îmbrăcăminte.

Dar şi musulmanii erau afectaţi de interdicţii specifice, conferind astfel sistemului şi un aer de egalitate colectivă, asemănător principiului separate-but-equal, aplicat în statele sudiste americane. Divizarea popoarelor în naţiuni religioase era o tehnică de guvernare: popoarele cucerite îşi păstrau structurile lor autonome, eliminând astfel impozitele colectate de Înalta Poartă.

Austria, care a cucerit cealaltă jumătate a Balcanilor, nu a rămas chiar neclintitǎ în faţa iluminismului european. În privinţa modernizărilor radicale însă, precum cele din Franţa sau din Prusia lui Frederic cel Mare, habsburgii s-au arătat foarte reticenţi, descurajaţi de teama legitimă faţă de pericolele egalitarismului. Maria Teresa introdusese învăţământul general obligatoriu, insistând însǎ asupra unei educaţii în limba maternă pentru toate grupurile etnice. Ceea ce astăzi ne pare progresist, era pe vremea aceea conservator. Un popor care vorbea şi scria în limba germană sau latină, putea ameninţa să creeze o clasă de mijloc educată şi periculoasă. Dacă însă copiii învăţau la şcoală ucraineană, slovenă sau romană, la Viena se putea trăi cu siguranţa că orizontul acestor popoare nu va depăşi niciodată cercul lor îngust de viaţă. Chiar şi abordarea diferită a austriecilor era dictată de interesul pǎstrǎrii puterii. Principiul „dezbinǎ şi stǎpâneşte” s-a dovedit profitabil atunci când, în 1848, Curtea de la Viena a folosit croaţii pentru victoria împotriva liberalilor ungari. Dacă toţi liberalii din imperiu ar fi simţit cǎ aparţin unei singuri naţiuni, aceştia s-ar fi aliat împotriva împăratului.

În statele mai bogate şi mai moderne din Occident, egalitarismul şi asimilarea diferenţelor etnice şi lingvistice au guvernat secolele 18 şi 19, urmǎrind însă de fapt scopul efectiv de a crea o societate a indivizilor egali. În imperiile din Est, dimpotrivă, diferenţele au fost politizate sistematic. Mai târziu, unele state ale regiunii au încercat să recupereze modelul vestic, cum ar fi România după 1920, care a devenit brusc un stat multi-etnic, sau Iugoslavia după 1929. Însă aceste încercări au venit prea târziu. Turcia, care nu a abandonat niciodată calea naţiunii civice pure, se mai luptă şi astăzi cu rezultatele. Cele trei ţări “franţuziste” din sud-estul Europei (România, Grecia şi Turcia) nu au putut şi nu au vrut, spre deosebire de exemplul Franţei, să compenzese nerecunoaşterea minorităţilor culturale printr-un respect arǎtat individului. Ele au procedat ca şi cum ar privi în altă parte, când de fapt priveau totuşi direct, şi asta nu pentru a asimila minorităţile, ci pentru a le denigra în mod deliberat.

E vorba de identitate, nu de diferenţe

Niciun stat din Europa nu a dus politizarea diferenţelor atât de departe precum Iugoslavia comunistă; nu egalitarismul a ruinat această ţarǎ, ci opusul acestuia. Cotarea amǎnunţitǎ a tuturor domeniilor vieţii a transformat efectiv fostele naţiuni religioase în partide concurente, care au fost însă nevoite să-şi echilibreze în permanenţă cu atenţie interesele, în cadrul sistemului reglementat al echilibrului etnic. Când această limitare a fost eliminată, odată cu primele alegeri generale şi cu introducerea principiului majorităţii, partidele-naţiuni au fost în dezacord în toate privinţele. Pentru că naţiunile au însă numai interese pure, şi nu un “lucru” pentru care să se poată certa, după scurtă vreme nu a mai rămas decât războiul.

Vizitatorii străini în Balcani au remarcat în repetate rânduri cǎ diferenţele atât de sângeros disputate nu par chiar deloc atât de puternice. Atât de puternice nici nu sunt aceste diferenţe.

Odată ce „naţiunile“ ajung să se concureze reciproc, ele nu mai trebuie să-şi demonstreze existenţa prin cultivarea diferenţelor culturale. În sine faptul că se află în concurenţă din punct de vedere politic, le distanţează deja îndeajuns. În cele din urmă, nu diversitatea în sine contează în acest sistem, care construieşte în fond în baza diversităţii, ci numai identitatea. Este suficient că celălalt este pur şi simplu celălalt. Ca şi în cazul candidaturii pentru un loc de muncă, trebuie de fapt să ne temem cel mai tare de candidatul care ne seamănă cel mai mult. Ostilitatea şi apropierea culturală merg bine împreună, iar toleranţa nu anulează concurenţa. Când între anii 1992 şi 1995 în Bosnia au luptat unii împotriva celorlalţi mai ales croaţi non-catolici, sârbi non-ortodocşi şi bosniaci non-musulmani, aceştia nu s-au luptat în virtutea diferenţelor lor, ci pentru propriul lor interes.

Cine posedă o sensibilitate aparte, poate simţi încă în Balcani spiritul specific al toleranţei şi al respectului în faţa diferenţelor culturale, chiar şi după anii de război. Cine crede însă că acest spirit protejează împotriva războiului, greşeşte. Educaţia diversǎ în ideea înţelegerii multinaţionale, pe care numeroase fundaţii şi ONG-uri occidentale au acordat-o societăţilor balcanice în urma războaielor, este bine intenţionată şi cu siguranţă nedăunătoare, chiar dacă ne putem totuşi întreba cine ar trebui să stea în spatele catedrei şi cine, în bănci. Însă în privinţa funcţiei lor de prevenire a războiului, aceste eforturi sunt fǎrǎ doar şi poate investite greşit.

Astăzi, conflictele nu mai sunt virulente. Din imperiile multiculturale s-au născut state naţionale, iar grupurile etnice s-au trasformat sau se transformă în naţiuni, în sensul occidental, civic. Ceea ce a supravieţuit din epoca statelor multi-etnice sunt ierarhiile privind prestigiul, iar acestea continuă să alimenteze şi astăzi cu resentimente orice conflict politic. Ierarhiile pe baza prestigiului naţional ne sunt cunoscute şi din Europa de Vest: acestea rezultă din educaţia şi bogăţia unei naţiuni; Franţa cea civilizată şi Germania cea prosperă s-au găsit din acest punct de vedere vreme îndelungată în impas.

În Balcani şi în Europa Centrală, criteriile nu sunt de origine burgheză, ci feudala. În vârf se găsesc naţiunile “formatoare de state”. Aceştia au fost, în vremurile imperiilor multinaţionale, nu numai germanii (austrieci) şi turcii, ci apoi şi sîrbii şi grecii, care au devenit, deja la începutul secolului al 19-lea, prin intermediul unor războaie de eliberare asistate la nivel internaţional, deţinători ai unor state independente. Deşi nu poate concura cu niciun stat vestic la nivelul educaţiei şi al bogăţiei, Turcia se bucură şi astăzi încă de o bună reputaţie în Balcani, nu numai printre musulmani, ca administrator al fostului imperiului.

Şoimul liber şi mândru

Pe locul doi vin „naţiunile istorice”. Acest termen desemna în monarhia habsburgică naţiunile cu o nobilime proprie, care au condus odată o împărăţie, şi care au ajuns sub coroana imperială abia mai târziu, însoţite însă de drepturi definite "istoric". Acest lucru a fost valabil în mod special pentru maghiari, care către final au rǎmas legaţi de Imperiul Habsburgic numai prin persoana împăratului. "Naţiuni istorice" cu drepturi "vechi" (şi, desigur, controversate) au fost însă şi boemii şi croaţii, iar în Imperiul Otoman, grecii, sârbii, muntenegrenii şi românii.

În sfârşit, partea de jos a ierarhiei era formată din popoarele "fără istorie", cum le numea Hegel: grupuri care nu au fost ţinute împreună printr-o istorie imperială şi naţională, ci numai prin limbă şi obiceiuri, sau prin religie ori printr-un mit naţional sau altul. Printre ei se număra slovenii şi slovacii, musulmanii bosniaci, bulgarii şi albanezii. Faptul că, de exemplu, în Slovenia produsul intern brut pe cap de locuitor este dublu decât în Croaţia, nu diminueazǎ sentimentul de superioritate al celor din Zagreb: pentru croaţii cunoscǎtori, vecinii lor sunt numai un popor de mici fermieri, devenit bogat. Chiar şi respectul timid şi teama cu care este privita Serbia în întreagă regiune, nu sunt născute cu prilejul ultimului război. Vreme de un secol, Serbia a fost pentru slavii din Imperiul Habsburgic şoimul cel mândru şi liber, pe care l-ar fi imitat cu plăcere dacă ar fi avut curajul.

Nu trebuie să ne temem că noile naţiuni ale Europei de Sud-Est vor dori într-o bună zi să compenseze conflictele naţiunilor vest-europene din vremea imperialismului. Prin războaiele lor de repartizare, nu au vrut decât să facă uz de un principiu de organizare al unui stat demonstrat, şi anume cel naţional. Acum acestea îl au. Ostilitatea şi prejudecăţile au devenit astfel inutile; gustul amar al experienţelor ultimului război se va estompa peste cel mult o generaţie. Complet contrar prejudecăţilor, naţiunile balcanice nu păstrează de fapt stereotipuri atât de puternice unii despre alţii, precum o fac naţiunile occidentale. Chiar şi germanilor din ziua de astăzi le ajunge adesea o prejudecată deja moştenită sau auzită, alimentată poate de o experienţă pasageră de cǎlatorie, pentru a-i considera pe toţi francezii "aroganţi" sau "îngâmfaţi". În Balcani nu s-a pomenit aşa ceva, nici măcar pe vremea războiului. Aici oamenii se cunosc mai bine unii pe ceilalti.

Norbert Mappes-Niediek, născut în 1953, de la începutul anilor 90 este corespondent independent în Europa de sud-est pentru numeroase mijloace de presă germane, printre care renumitele Die Zeit şi Deutschlandfunk.