ZĂPADĂ
O poezie a autorului bosniac Mile Stojic în traducerea Octaviei Nedelcu.
ZĂPADĂ
A fost o dată un oraş în inima lumii
Străzile lui fremătau de muzica cotidiană
Aleile lui de copaci foşneau de suflarea îndrăgostiţilor
Dimineţile lui miroseau a ziare şi pâine proaspătă
Domniţele lui frumos machiate îşi pieptănau cosiţele blonde
căutând ca fiecare zi să fie un monument ridicat frumuseţii lor
Poeţii lui pătimeau din cauza domniţelor acestuia
(aşa se întâmplă în toate oraşele)
A fost o dată un oraş
mângâiat de vântul rece de munte de pe înălţimile din jur
mângâiat pe faţă de şalul din mătase al unei fete
Pieţele lui strâmte glăsuiau din minarete şi clopotniţe
Drumurile lui duceau în viitor şi în lume
Era un oraş de la capătul lumii
Străzile lui erau acoperite de nori întunecaţi, de un fum dens
Aleile lui de copaci fuseseră tăiate ca să se încălzească mâini degerate,
ca să fiarbă supa de amărăciune
Dimineţile lui miroseau a praf de puşcă şi sânge închegat
Domniţele lui frumos machiate îşi tapau cosiţele negre
Ca să-şi ascundă ridurile şi cearcănele de insomnie şi frică
A fost o dată un oraş
mângâiat de canonada de pe înălţimile din jur
Pieţele lui strâmte amuţiseră de o tăcere mormântală
Drumurile lui duceau în umilinţă şi pe lumea cealaltă.
A fost o dată un oraş în inima lumii
Ale cărui lăcaşuri de cult îl implorau pe dumnezeu
să le trimită ziua judecăţii de apoi, sfârşitul lumii
Ale cărui cimitire se revărsau, se revărsau pe trotuare şi străzi
Timp de şapte sute de zile, timp de şapte sute de ani
Moartea se hlizea din fotografiile de familie
Îmbrăţişându-i pe cei mai dragi
A fost o dată un oraş abandonat
şi de divinitate şi de oameni, acoperindu-i chipul cu un şal negru
Aruncându-i domniţele cu cosiţe blonde în braţele diavolului
Iubitele lui tinere, ciclopului la cină
A fost o dată un oraş abandonat de înţelepţi şi poeţi
Lăsat de izbelişte să fie apărat doar de cei necăjiţi şi
dispreţuiţi
A fost o dată un oraş la căpătul lumii
care ardea la masa voastră ca o torţă aprinsă
dar care nu putea topi gheaţa, încălzi inimile încremenite
N-a venit nici ploaia să spele cenuşa şi sângele
N-a venit nici vântul să alunge fumul de pe străzi
lacrimi de pe chipuri. N-a venit nici primăvara să
îmbobocească mugurii, să înverzească ramurile, nici vara
n-a venit nici speranţa şi nici utopia violet
A ieşit la plimbare doar iarna pe trotuarele rănite,
pe străzile transformate în tranşee. Dar inocenţa a început
să strălucească din nou pe acoperişuri
odată cu prima zăpadă.
Sarajevo, vara, 2009
