Dans şi arhitectură Labirint și glasuri de păsări

Eröffnung der Architekturbiennale 2014 in Venedig
Eröffnung der Architekturbiennale 2014 in Venedig | Foto (Ausschnitt): © Ettore Bellini

În funcția lor de a structura spații și, astfel, chiar de a le crea, dansul și arhitectura se împletesc strâns. Prin interacțiunea dintre corp, mișcare și spațiu, dansul nu dă însă numai el însuși naștere unor structuri arhitecturale, ci intră tot mai mult în dialog cu circumstanțele constructive existente, intervenind în dispunerea arhitectonică a acestora.

Daedalus, arhitectul din mitologia greacă, a fost cel care a construit un labirint pentru regele cretan Minos, pentru a închide acolo minotaurul, un monstru periculos. Homer relatează însă în Iliada faptul că Daedalus a creat și un al doilea labirint, care ar fi servit ca scenă de dans pentru Ariadna, fiica regelui Minos. Labirintul devine astfel în același timp clădire arhitectonică și dans. El este simultan o structură spațială și coregrafică, iar pereții acestui spațiu destinat dansului (choros) sunt alcătuiți chiar din corul dansatorilor și din trupurile lor înlănțuite în horă. Împletirea dintre trup și mișcare, pe de o parte, și spațiu și arhitectură, pe de altă parte, este proprie dansului încă din mitologie.

Spațiul geometric și arhitectura corpului

De-a lungul evoluției sale, baletul clasic, născut din dansul de curte din perioada Renașterii, a înțeles corpul vertical ca pe o structură arhitectonică. Prin intermediul unor forme și figuri menite să reconfigureze și să recompună corpul după măsuri și proporții, baletul a dat naștere unei arhitecturi corporale ideale, corelate, la rândul ei, cu legitățile spațiului geometric, euclidian înconjurător. Nu în ultimul rând, dansul modern a supus această arhitectură anatomico-spațială unei priviri critice și analitice. Oskar Schlemmer, de exemplu, a explorat atât în 1922 în Balet triadic, cât și în dansurile sale Bauhaus ulterioare, legile spațiului cubist, a cărui rețea invizibilă, stereometrică de linii se găsește în strânsă legătură cu corpul uman. Pentru Rudolf von Laban, pe de altă parte, relațiile armonioase dintre corpul omenesc și spațiu, choreutica - concept datorat naturalistului Ernst Haeckel - îmbracă chiar forma unor trasee cristaline. Forma plastică generată de corp prin mișcările sale naturale este un Ikosaedru, care formează spațiul primordial al dansatorului, așa-numita sa kinesferă. La rândul său, acest icosaedru îmbracă forma unui cristal organic, considerat de Laban drept formă constructivă natural-cosmică, căreia trupul ce dansează i se supune în aceeași măsură ca întreaga natură organică.

Explorarea arhitecturii prin intermediul corpului

Complet dezinteresați de legile matematicii (Schlemmer) sau ale naturii (Laban), dansatorii au început, începând cu anii 60, să experimenteze cu arhitectura urbană ce îi înconjura și în care trăiau. Interesul lor nu mai era îndreptat către legile spațiale abstracte, care, într-o manieră privilegiată, sunt în măsură să redea mișcările de dans, ci în experimentele lor coregrafice s-au dedicat arhitecturii, ca reper lumesc și de viață și ca habitat uman. Trisha Brown, de exemplu, în piesa sa Man Walking Down the Side of a Building din 1970, a pus un dansator să urce un perete, ajutat de sfori, a transformat planul orizontal într-unul vertical, răsturnând astfel și orientarea spațială. Mai târziu, în piesa Roof Piece din anul 1973, coreografa a distribuit dansatorii pe mai multe acoperișuri din cartierul newyorkez SoHo, însă la o asemenea distanță, încât aceștia abia se mai puteau vedea. Prin aceste experimente, ea a explorat raportul dintre apropiere și distanță și posibilitățile și limitele comunicării interumane. Cu câțiva ani înainte, Lucinda Childs a mutat în stradă scena pentru piesa Street Dance (1964), iar publicul putea observa ce se întâmplă de la un geam. Prin intermediul unei înregistrări audio, atenția spectatorilor era ghidată către diferite aspecte cotidiene din abisul străzilor newyorkeze. În Germania, în seria Dialoge (Dialoguri), coreografa berlineză Sasha Waltz a explorat mai mereu muzee sau teatre goale, îmbinând modernul cu postmodernul. La fel cum avea să o facă și ceva mai târziu, în 2008, la Neues Museum din Berlin, ea a explorat în anul 1999, împreună cu compania ei de dans, în Muzeul Evreiesc încă gol la acea vreme,  unghiurile, colțurile, pereții și încăperile arhitecturii încărcate de simboluri ale lui Daniel Libeskind. În experimentele lui Sasha Waltz, impregnate de atmosfera încăperilor, corpul și arhitectura par a se contopi.

 Arhitectură în mișcare

Piesa Lucindei Childs poate fi înțeleasă într-adevăr ca schiță pentru numeroasele experimente derulate în spațiul public, care chiar și înainte de baletele radio ale trupei de dans Ligna îi opresc pe oamenii din spațiul urban pentru a executa brusc mișcări sincron, producând și concentrând astfel atenția. Prin relaționarea dansului cu arhitectura urbană, coregrafia, înțeleasă ca structurare a spațiului realizată prin corp, se emancipează la rândul ei, depășind stadiul de dans ca mișcare energetică. Granițele dintre dans, teatru și performance devin permeabile și astfel iau naștere noi forme artistice și structuri arhitecturale ale spațiului public.

La rândul său, William Forsythe a abordat, în lucrările sale de balet,  schițele arhitecturale utopice ale lui Daniel Libeskind. În 1990, acestea au servit dansatorilor companiei sale de dans drept bază de improvizație pentru piesa Limbs Theorem, pentru a desființa astfel arhitectura clasică a baletului. Coregraful face chiar un pas mai departe în lucrările sale mai recente în actul de concepție al obiectelor coregrafice și în montajul spectacolelor. Chiar dacă obiectele construite de Forsythe sunt în sine statice, ele stochează o potențială mișcare. Principiile lor dinamice inerente îl invită pe observatorul ce relaționează fie fizic, fie mental cu obiectul „coreografic” să se pună, la rândul său, în mișcare.

Pentru Bienala de Arhitectură de la Veneția, Forsythe a dezvoltat pentru seria Performing Architecture spectacolul artistic Birds, Bonn 1964, alcătuit din ciripitul păsărilor. Spațiul pavilionului german, în care arhitecții Alex Lehnerer și Savvas Ciriacidis au reprodus bungaloul cancelarului federal din Bonn, este transformat prin cântecul aproape imaterial, volatil, al păsărilor. În acest spațiu-în-spațiu, un grup de imitatori de voci dă live un concert de ciripit de păsări. William Forsythe transcende astfel mult înțelegerea coregrafiei ca simplă invenție de pași. În locul abordării clasice, se instalează o gândire generică spațială, orientată către mișcările de cele mai diverse feluri. Plasând performerii în spațiul din exteriorul bungaloului, ei pătrunzând din curtea inexistentă dintre bungalou și pereții pavilionului german în spațiile interioare, arhitectura constructivă fixă este deopotrivă anulată și trezită la viață. Ascultând sunetele și căutând sursa acestora, nu doar spațiul, ci și percepția vizitatorilor sunt făcute să danseze.
 
Birds, Bonn 1964 
William Forsythe 
Performance acustic și montaj (live recorded version) 
06.06.–23.11.2014 
Pavilionul german / Gardini al Bienalei de la Veneția

O producție pentru bungaloul Germania din pavilionul german de la ediția a 14-a a expoziției de arhitectură din cadrul Bienalei de la Veneția și pentru Performing Architecture, serie de evenimente organizate de Institutul Goethe. O colaborare cu The Forsythe Company și pavilionul Germaniei.
Cu sprijinul Ministerului Federal German de Externe, al BHF-Bank-Stiftung și al Fondului Cultural Frankfurt RheinMain.