German Mumblecore Să facem filme, așa, pur și simplu

„Love Steaks“ de Jakob Lass
„Love Steaks“ de Jakob Lass | © Daredo Media

Odată cu sub-genul German Mumblecore, în lumina reflectoarelor apare o fațetă a filmului german care mizează mult pe improvizație. Însă ce sunt, mai exact, filmele Mumblecore și ce aduce noul curent peisajului cinematografic german?

Dincolo de producția autohtonă de pelicule mainstream, peisajul cinematografic contemporan german este  marcat în special de trei curente: așa-numita Școală Berlineză, noul film german de gen, aflat încă în fașă, și proaspăt-botezatul German Mumblecore (denumit și Berlin Mumblecore). Acesta din urmă este tot mai prezent în percepția cineaștilor germani, în special după succesul răsunător pe care filmul „Love Steaks” (2013) al regizorului  Jakob Lass l-a avut la festivalurile de film. Însă ce se înțelege, de fapt, prin denumirea de German Mumblecore?

German Mumblecore – o explicație a termenului

Denumirea „Mumblecore” provine din sfera filmului independent nord-american. Se referă la filme realizate cu bugete mici și care, la capitolul spectacol și înscenare, mizează mult pe improvizație. De acest sub-gen cinematografic este strâns legată tehnologia digitală modernă de înregistrare, care permite în stil mare această manieră de filmare liberă și o face acceptabilă social. Cuvântul „mumble” - rom: „bâiguială” - face referire la calitatea deseori precară a sunetului dialogurilor improvizate, întâlnită în primele filme Mumblecore americane. Probabil cel mai cunoscut reprezentant al acestui curent este Andrew Bujalski (Funny Ha Ha, SUA 2002). În ciuda existenței anumitor paralele, denumirea aleasă pentru noul curent cinematografic digital din Germania, după modelul producțiilor Mumblecore americane, rămâne destul de discutabilă.
„Silvi“ de Nico Sommer, Trailer (Youtube.com)

Filme germane care corespund manierei de lucru Mumblecore există deja de câțiva ani. Câteva exemple: Silvester Countdown (Oskar Roehler, 1997) sau Das weiße Rauschen (rom.: Murmurul alb, Hans Weingartner/Tobias Amann, 2002) – și mai ales Klaus Lemke (Berlin für Helden, rom.: Berlin pentru eroi, 2012) sau Andreas Dresen (Halbe Treppe, rom.: Jumătate de scară, 2002). Atenția sporită pe care cineaștii și criticii de film o acordă în prezent fenomenului Mumblecore se explică prin faptul că acest gen de filme este tot mai prezent în cinematografele germane. Pe lângă Jakob (Love Steaks, 2013) și Tom Lass (Kaptn Oskar, 2013), printre reprezentanții germani ai subgenului Mumblecore se numără Axel Ranisch (Reuber, 2013), Nico Sommer (Silvi, 2013) și Hanna Doose (Staub auf unseren Herzen, rom.: Praf pe inimile noastre, 2013).

Filmare la liber

„Îmi place la nebunie ca în fața camerei să ia naștere ceva ce nu s-a discutat dinainte. Să observi deodată cum personajele pe care ți le-ai imaginat devin oameni, pentru că în acel moment trebuie să acționeze foarte autentic. Se întâmplă ceva nou. O chestie magică.“ (Axel Ranisch)

Trăsătura principală a filmelor Mumblecore este improvizația, ca figură de stil și metodă de înscenare, ea îngânându-se ca un fir roșu de-a lungul întregii producții. Nu doar actorii improvizează, ci și regizorii și cameramanii. De regulă, nu există scenariu, iar filmarea se orientează după repere schițate grosier. Autenticitatea stilizată ce ia naștere în acest mod reprezintă oarecum un antipol la operele de concepție strictă ale Școlii Berlineze.

Din punct de vedere estetic, această manieră de lucru se reflectă într-un mod de filmare caracteristic filmului documentar, cu scene tăiate abrupt și imperfecțiuni tehnice. Pentru a capta improvizațiile actorilor se apelează la o cameră manuală, care reacționează în mod flexibil la ce se întâmplă. Se renunță atât la marcajele de pe sol și la scenele repetate până în cel mai mic detaliu, cât și la compozițiile minuțioase și consumatoare de timp. Mai des decât în cazul producțiilor cinematografice filmate în manieră clasică, filmele improvizate iau naștere încă o dată în cadrul procesului de montaj. Astfel, dialogurile și situațiile spontane se împletesc într-un tablou dramaturgic de ansamblu. Maniera de lucru semi-documentară impune alegerea unor actori cu talent de mimi. La fel ca și omologii lor din SUA, pentru rolurile mici, regizorii Mumblecore germani apelează adesea la persoane obișnuite, surprinse în mediul lor normal de viață și profesional.

German Mumblecore – cum va merge mai departe?

„Dicke Mädchen“ de Axel Ranisch, Trailer (Youtube.com)

Datorită atenției sporite de care s-a bucurat în ultimul timp în presa de film și la festivaluri, German Mumblecore are la ora actuală o prezență mai puternică ca niciodată. Axel Ranisch a realizat primul său lungmetraj Dicke Mädchen (rom.: Fete grase) (2012) într-un act de auto-exploatare pentru „legendara sumă de 517,32 euro“ – după cum se menționează și în trailer –, în timp ce pentru producția Ich fühl mich Disco (rom.: Mă simt disco) (2013) a dispus deja de un buget impresionant de 500.000 de euro. În timp ce Ranisch împreună cu „familia sa cinematografică” va rămâne probabil fidel improvizației, apare întrebarea în ce măsură vor altera bugetele mai mari celelalte producții Mumblecore. În debutul său cinematografic intelectual Kohlhaas oder die Verhältnismäßigkeit der Mittel (rom.: Kohlhaas sau proporționalitatea mijloacelor) (2012), Aron Lehmann ilustrează cum se pot realiza filme fără bani. De asemenea, într-o mai mare măsură decât colegii săi, el apelează la un scenariu finit, dând chiar impresia că abandonează cu totul stilul improvizației, atunci când poate minimaliza imponderabilitățile filmării cu bugete mai mari.

Sintezele dintre German Mumblecore, noul film german de gen și Școala Berlineză creionează deja un drum captivant pentru cinematografia germană. Iar faptul că datorită tehnicii digitale moderne, în prezent filmele no-budget se pot prezenta ca niște producții cinematografice veritabile și nu ca simple filmulețe de amatori, reprezintă un avantaj esențial, pe care tinerii cineaști îl pot folosi în propriile scopuri. Tehnologia video digitală răscolește și peisajul cinematografic german și permite desprinderea de standardele instituțiilor de promovare a filmului: „Se pot realiza filme. Așa, pur și simplu. Și nu trebuie ținut cont de nimic altceva decât de propria intuiție,“ scrie Axel Ranisch în manifestul său Filme foarte bune (Sehr gute Filme-Manifest). Acesta este și motivul pentru care, la ora actuală, filmele no-budget apar ca ciupercile după ploaie, iar din masa formată se conturează, într-o măsură tot mai mare, o atitudine cinematografică particulară.