Fotografie și etică Provocări mereu noi

Unul dintre cele mai cunoscute documente fotografice ale Războiului din Vietnam: șeful poliției din Saigon împușcă, în februarie 1968, în plină stradă, un membru al Vietcongului.
Unul dintre cele mai cunoscute documente fotografice ale Războiului din Vietnam: șeful poliției din Saigon împușcă, în februarie 1968, în plină stradă, un membru al Vietcongului. | Foto: Eddie Adams © picture alliance/AP Images

Ce se poate arăta și ce nu? - Această problemă etică fundamentală macină domeniul fotografiei încă de pe vremea când procedeele tehnice de reproducere au făcut posibilă răspândirea masivă a fotografiilor. Tabuurile sociale, libertatea artistică şi dorinţa de documentare a jurnaliştilor reprezintă în acest context elemente esenţiale ale unei polemici mereu actuale.

Aspectele de ordin tehnic au fost cele care au marcat în principal dezbaterea cu privire la prima fotografie din 1839. La început nu și-a pus nimeni întrebarea ”ce poate face fotografia?” – în sensul eticii noii proceduri, ci ”ce putem face acum cu acest mediu și ce va putea face el pe viitor?”.

Abia inventarea autotipiei ca procedură de tipărire (1882) şi, ulterior, apariţia unei prese ilustrate, tipărite în masă, au dat naștere discuțiilor asupra limitelor etice ale unei tehnici ce ajunsese încă demult la o amploare industrială. Controversa cu privire la limitele etice ale actului fotografic a debutat însă abia odată cu publicarea și recepționarea în masă a imaginilor. La acel moment se lămurise deja aspectul calității de autor al produsului fotografic, care nu era un procedeu de sine stătător şi, astfel, obiectiv, ci avea o latură cu totul subiectivă, un creator, căruia îi revenea răspunderea în cazuri echivoce, în situaţiile în care se depăşeau limitele a ceea ce este acceptabil din punct de vedere etic.

Faptul că aceste limite etice au fost şi sunt încă fluide – în funcţie de cercul cultural, moment sau obiect – este evident. Atunci când cei doi fotografi din Hamburg, Max Priester şi Willy Wilcke, l-au pozat, în 1898, fără permisiune, pe Otto von Bismarck mort în patul său, ei au provocat un mare scandal, fiind aduşi în faţa justiţiei, iar fotografiile lor au fost confiscate. Cinzeci de ani mai târziu, revista Frankfurter Illustrierte a publicat una dintre imagini – pe o pagină întreagă şi fără să mai agite pe nimeni. Dezbaterile au fost și mai sunt încă încinse de fotografierea neautorizată a decedaților, a victimelor războaielor sau accidentelor, dar și a nudurilor sau subiectelor erotice.

Dacă fotograful britanic David Hamilton a mai putut să își comercializeze fără probleme, în anii 1970, fotografiile sale color cu fete semi-dezbrăcate – astăzi ar fi avut probleme mari, având în vedere discuţiile din jurul nudităţii copiilor şi pedofiliei. Ceea ce în anii 1980 nu stârnea decât cel mult nişte discuţii minore, a devenit între timp caz penal – a se vedea nudurile înscenate de copii ale fotografei franceze Irina Ionesco sau scenele de pe plajă ale fotografului american Jock Sturges, care înfățișează femei și fete dezbrăcate. Pedofilia este tabuul zilelor noastre, nici măcar simpla suspiciune nescăpând fără urmări.

Limita durerii

Dar unde se termină libertatea artistică și unde începe blasfemia? Până unde poate duce provocarea, fără a leza sentimentele religioase ale contemporanilor credincioși? Acestea sunt întrebări cu care s-a văzut confruntat publicitarul italian Oliviero Toscani în anii 1980, pe vremea campaniei sale pentru compania Benetton. Fotografii care, de exemplu, înfățișau un bolnav de SIDA aflat pe patul de moarte sau hainele mânjite cu sânge ale unui soldat căzut pe câmpul de luptă au dus la dezbateri în întreaga societate cu privire la limitele etice ale fotografiei publicitare. La fel s-a întâmplat și în cazul artistului american Andres Serrano, ale cărui lucrări reunite sub titlul provocator Piss Christ au încins spiritele în SUA în anii 1990.

Fotografiilor din presă îndeosebi li se reproşează – poate din pricina eticii extrem de relaxate din domeniul foto-jurnalismului – că militează pentru estetizarea nenorocirii pentru obţinerea unui efect şocant: trebuia oare neapărat fotograful american Todd Maisel să arate de aproape şi în culori mâna sfârtecată a unei victime, pentru a înfăţişa „corect” coşmarul atentatelor de la World Trade Center din 11 septembrie 2001? Nu a încălcat el oare o limită? Sau poate că era treaba presei să facă publică o catastrofă într-un mod atât de drastic? Cu alte cuvinte: etica fotografiei priveşte atât producţia de imagini, cât şi felul în care acestea servesc comunicării. Ce facem cu imaginile îngrozitoare din jurul Statului Islamic? Avem voie, trebuie oare să le arătăm lumii? Ori preluarea și difuzarea lor ne transformă într-o anexă a „biroului de presă“ a unui terorism internațional?

Privind la suferința altuia și-a intitulat Susan Sontag una din ultimele ei cărți. Iar din acest titlul reiese și recunoașterea faptului că privitul poate crea empatie, dar se poate transforma și în voyerism. Imaginile care însoțesc știrile au scopul principal de a informa cât mai repede publicul. Pe termen lung, ele sunt menite să întrețină memoria. Dar ce se întâmplă cu fotografiile făcute de corespondenți de război, precum americanca Margaret Bourke-White sau britanicul George Rodger, la eliberarea lagărelor de concentrare? Ce sunt ele? Un mod de expunere a victimelor? Dovezi pentru genocid? Sau componente indispensabile a păstrării neșterse în amintire a fotografiilor în sine?

Înscenarea şi manipularea imaginii

Fotografia lui David E. Scherman a lui Lee Miller, goală în cada de baie a lui Adolf Hitler, făcută în aprilie 1945 la München, imediat după sinuciderea lui Hitler, poate fi considerată vulgară. În plus, este o fotografie înscenată, menită să atragă și mai mult atenția asupra imaginilor manipulate sau luate într-un context discutabil. Fotografiile au fost falsificate de când au fost inventate, din motive care mai de care mai diverse. Retușurile făcute de asistenții lui Iosif Stalin, cu ajutorul cărora au fost șterse cu foarfeca, pensula sau creionul multe vieți omenești sunt, de altfel, binecunoscute, ridicând această procedură la rangul de artă. Aceştia scoteau din imaginile importante istoric persoane căzute în dizgraţie, pentru a le elimina astfel din conștiința publică.

În epoca digitală, așa numita ”photoshopare” oferă posibilităţi nebănuite – de la simpla prelucrare a imaginii şi până la manipularea substanţială, computerizată, a fotografiilor. Imaginea fotografică şi-a pierdut credibilitatea. În plus, nici nu mai există negative care să servească drept punct de referinţă. Nici chiar renumitele World Press Photo Awards nu reuşesc să se mai descurce fără experţi în manipularea digitală – atât de mare a devenit tentaţia de a prelucra orice fotografie, chiar şi doar pentru a-i potenţa efectele. Uniuni ale jurnaliştilor precum Freelens solicită stabilirea unei noi etici a fotografiatului, pentru a restabili încrederea în jurnalismul foto: fără adăugarea sau ştergerea ulterioară de conţinuturi, fără manipulări conștiente.

Dreptul persoanelor în comunitatea globală

Fotografii de artă, la rândul lor, îşi văd ameninţată opera tot mai mult de un drept al persoanelor ce a devenit tot mai restrictiv şi care, pe termen mediu, ar putea pune capăt genului street photography. Vestita fotografie „Rue Mouffetard“ a fotografului francez şi co-fondator al Magnum Photos, Henri Cartier-Bresson, din anul 1954, ar fi considerată astăzi un portret neautorizat al unui minor cu sticle de alcool în braţe şi i-ar aduce justiţia pe cap.

Pe de altă parte, în spaţiul public se fac mai multe fotografii ca oricând. Autointitulaţi „foto-jurnalişti“ îşi urcă fotografiile pe internet, care devin astfel accesibile unei comunităţi globale. Cele mai importante ingrediente în acest sens sunt anvergura şi viteza de propagare – nu şi bunul gust sau „morala“. Nu există vreo etică definită a fotografiei sau vreo regulă de comportament motivată şi general acceptată. Există însă – în funcţie de situaţie, genul imaginii sau intenţie – tot mai multe semne de întrebare. Şi mai există şi certitudinea că etica a devenit un subiect tot mai relevant în această epocă digitală, în care fotografiile par a fi disponibile într-un număr infinit.
 
  • Stettin, 2007 Foto und © Ulrich Weichert
    Stettin, 2007
  • Stettin, 2007 Foto und © Ulrich Weichert
    Stettin, 2007
  • Belgrad, Oktober 2002 Foto und © Ulrich Weichert
    Belgrad, Oktober 2002
  • Berlin, Kreuzberg 1974 Foto und © Ulrich Weichert
    Berlin, Kreuzberg 1974
  • Berlin, Kreuzberg, 1974 Foto und © Ulrich Weichert
    Berlin, Kreuzberg, 1974
  • Berlin, Kreuzberg. Erwachet, am Görlitzer Bahnhof, 1974 Foto und © Ulrich Weichert
    Berlin, Kreuzberg. Erwachet, am Görlitzer Bahnhof, 1974
 

Oameni în situații cotidiene: pe stradă, la muncă, în timpul liber. Pare că Ulrich Weichert are mereu la el aparatul foto. Motive aparent nespectaculoase, în fotografii alb-negru, dezvăluie – uneori de-a dreptul cu umor – scenele adesea absurde din vieţile noastre. Weichert, născut în 1949 la Tübingen, a fost laureat, în anul 1980, cu premiul Photokina. Până în anul 2013 a condus departamentul foto din cadrul Biroului Federal German de Presă.

Muzeul de Istorie din Bamberg prezintă până la 1 noiembrie 2015 expoziţia Italien! Italien? Italien. Fotografii de Ulrich Weichert.