Teatrul fără scenă Despre o nouă tendință

She She Pop „Infinite Jest”
She She Pop „Infinite Jest” | Foto (detaliu): © Doro Tuch

Mulți artiști din teatrul independent au întors în ultimii ani spatele scenei. Ei preferă punerile în scenă în medii care se îndepărtează de teatrul tradițional, dorind ca reprezentațiile lor să depășească limitele spațiului artelor. Se modifică astfel relația dintre spectator, autor și lume? Dispare oare Instituția Teatrului, dacă aceasta devine invizibilă?

Scena este „locul natural” de desfășurare a teatrului. Nucleul comunicațional al artei vizuale rezultă din întâlnirea artiștilor și a spectatorilor într-un loc convenit, la o anumită oră stabilită în avans. Astfel a fost ancorată ideea de teatru în trecut. Prin apariția conceptului de festival, la finele secolului al XIX-lea, ideea de ceremonie detașată de cotidian a întâlnirii teatrale a căpătat și mai multă greutate. Scena trebuia să difere radical de viața de zi cu zi. Simbolul acestei paradigme a devenit Festivalul de la Bayreuth, unde, în 1882, a avut loc premiera operei Parsifal a lui Richard Wagner, menită să devină „piesa sacră a festivalului”.

Caracterul nobil al scenei a fost însă zguduit din temelii de către avangardă. Viața însăși devenise o scenă mai bună și nu se mai dorea un teatru care să „regleze digestia cetățenilor”, așa cum s-a exprimat, peiorativ, Bertolt Brecht. Dacă arta teatrală – la fel ca orice alt tip de artă – era o expresie a vieții, atunci scena nu mai putea rămâne un templu, ci trebuia sa își întoarcă fața către realitate. Cel mai frumos – și nu mai puțin legendar – contraexemplu pentru Festivalul de la Bayreuth au fost așa-numitele Festivaluri Bauhaus, desfășurate mai întâi la Weimar, apoi la Dessau. Arta, distracția, ironia și modernismul s-au întâlnit aici pentru a da o savoare deosebită reprezentațiilor.

Realitate în loc de teatru

Nu mai este deloc o noutate ca un festival să includă în program proiecte artistice „specifice locului”, ori ca actori amatori să ofere, în cadrul unor aranjamente scenice speciale, o incursiune în realitatea vieților lor. Astăzi s-ar putea afirma chiar că teatrul și-a trăit viața de gazdă a manifestărilor artistice, trăiască, așadar, realitatea, ca loc al unor puneri în scenă autentice. Trupe precum Rimini Protokoll, She She Pop sau Dorky Park au demonstrat cum poate fi „infuzat” teatrul cu realitate socială, cu scopul de a i se oferi o nouă vlagă.
 „X-Wohnungen“ („Locuințe X”) la a 16-a ediție a Zilelor Internaționale Schiller desfășurate la Teatrul Național din Mannheim 2011 (Youtube)

În acest sens, conceptul de „instituție” nu trebuie neapărat să se refere la o clădire. Deseori, vorbim mai degrabă despre o susținere curatorială și financiară. Bunăoară, Matthias Lilienthal, directorul Berliner HAU Hebbel am Ufer în perioada 2003-2012, a creat, începând din anul 2002, prin proiectul Locuințe X, o influențare artistică a înscenării situațiilor cotidiene, proces imitat de mulți în ultima vreme. Artiștii participanți prezintă în spații private realități „aranjate”, la care persoanele interesate pot asista ca oaspeți plătitori. În aceeași direcție acționează și trupa de teatru Rimini Protokoll, cu piesele ei despre muezini, șoferi de camion și refugiați economici, jucate la radio, pe internet, uneori și live.

Spațiul public, deja ocupat curatorial de către urbaniști, a fost înnobilat, devenind încă de mai multă vreme un spațiu teatral – iar asta, nu numai la Berlin, oraș îndrăgostit de ideea că fiecare intersecție, casă părăsită, etaj de fabrică, subsol sau teren înțelenit poate constitui un biotop natural pentru creatori de toate felurile. Tot Matthias Lilienthal a fost cel care și-a trimis, în 2012, publicul timp de 24 de ore prin cele mai bizare locuri ale peisajului urban berlinez, în căutarea Distracției nesfârșite, o punere în scenă a romanului omonim scris de  David Foster Wallace.

Salvați turnul de fildeș

Au apărut însă și voci critice cu privire la acest demers de a transforma viața, fără vreo restricție, într-o sursă a autenticului, în avantajul unor proiecte artistice mai mult sau mai puțin extravagante. Claire Bishop, o cercetătoare britanică din domeniul artelor, a consacrat, în acest context, termenul „interpretării delegate” (delegated performance), prin intermediul căruia, artiști și colective de artiști renumiți au creat scene autentice „la mâna a doua”, folosindu-se de amatori. Pentru că, de multe ori, nu este vorba despre aspecte de ordin estetic, ci de ordin financiar: actorii neprofesioniști lucrează chiar și neremunerați și nu împovărează, astfel, bugetele de producție.

În tot cazul, aceste tentative de evadare din mult-criticatul turn de fildeș al artei și al teatrului conțin și o doză de romantism social. Alți actori, care, timp de ani și chiar decenii, și-au găsit fără voie, ca unic loc de exprimare a artei, strada, se înghesuie acum la porțile Înaltei Culturi, dându-și osteneala să reflecte cât mai bine viața. Un exemplu în acest sens este reprezentat de dansuri urbane precum hip-hop-ul, care – și nu doar în Franța – caută să își sporească propria valoare prin preluarea unor instituții culturale. În prezent, mai multe centre naționale de coregrafie sunt conduse de persoane care s-au impus prin acest curent.

Printre spațiile ne-teatrale se numără și muzeele. Dansul a cucerit - mai mult decât teatrul - acest tip de spațiu, în principal prin proiecte precum cele ale lui Boris Charmatz sau Xavier Le Roy. Ne putem întreba dacă teatrul se poate disocia cu adevărat de „spațiul său natural”, și anume de scenă, și dacă aceasta va fi o evoluție de durată. Indiferent cum numim sau aranjăm însă scena, ca loc de desfășurare a spectacolelor, ea va rămâne punctul de pornire al tuturor întâlnirilor artistice – chiar dacă se află în prezent în situația de a fi invizibile, banale sau provocatoare.

Claire Bishop, „Delegated Performance: Outsourcing Authenticity“ („Interpretarea delegată: externalizarea autenticității”). Primăvara anului 2012, p. 91-112.