Muzică mijlocită Veniți și ascultați!

Muzica liberă în mijlocul artei contemporane: pianistul experimental Matthew Bourne cântă la Museion von Bozen.
Muzica liberă în mijlocul artei contemporane: pianistul experimental Matthew Bourne cântă la Museion von Bozen. | Foto: Ralf Dombrowski

O muzică care nu se explică pe ea însăşi reprezintă o problemă, pentru că are nevoie de specialiști care să o facă în locul ei. O muzică care nu își atrage de la sine putere publicul reprezintă o provocare și mai mare, pentru că fără auditoriu, ea își este doar sieși suficientă. Se vorbește zilele acestea mult despre felul în care este mijlocită muzica și la fel de mult se și experimentează. O privire de ansamblu.

Faptul că muzica clasică se află în mijlocul unei crize este un consens asumat de branșa muzicală încă de multă vreme; același lucru este valabil și în ceea ce privește constatarea că criza nu vizează muzica, propriu zis, ci mai degrabă formele ei de exprimare, concertele. Căutarea unei ieșiri din această criză trebuie să înceapă, așadar, de la felul în care s-a schimbat cultura reprezentațiilor. În businessul muzical, acest lucru a condus la o sumedenie de inițiative, publicații sau inovații mai mult sau mai puțin cuprinzătoare în organizarea concertelor – ceea ce, uneori, a dus și la o anumită aversiune față de schimbările apărute. Oamenii se tem că aceste încercări, care par să-şi fi ieşit din matcă, de mijlocire între muzicieni și public pot duce la o schimbare a muzicii însăşi („muzică pentru mijlocirea muzicii“) şi că supra-accentuarea ideii de mijlocire poate duce la devalorizarea muzicii complexe sau să o înfăşoare într-un văl care promite „amăgirea uşurinţei“ (Holger Noltze).

Sălile de concerte în criză

Aceste îngrijorări nu trebuie trecute cu vederea, întrucât muzica este, după cum spune, bunăoară, jurnalistul muzical Martin Hufner, un organism de mijlocire de sine stătător, iar separarea dintre „mijlocire“ şi „muzică“ şi mai apoi, reataşarea lor în scopuri pedagogice sau didactice, indică existenţa unei probleme, dar nu o şi rezolvă. Problema nu este însă doar că situaţia sălilor de concerte a rămas îngheţată în practicile ritualizate ale sfârşitului de secol al XIX-lea. Lăsând deoparte protocolul vestimentar – care s-a liberalizat puternic în cursul ultimilor câţiva ani –, se menţine îndeosebi dispunerea în spaţiu, cu o scenă bine fixată, statică, în fruntea sălii. Acest lucru nu poate fi schimbat de un spectacol avangardist (mijlocitor).

Răspunsul compozitorilor

Concertele clasice, cu componentele lor ritualice, spaţiale şi sociale sunt totuşi tot mai criticate. Iar această critică nu vine întotdeauna din exterior, adică din partea unor pedagogi interesaţi, să zicem, ci se articulează chiar şi în muzica însăşi. De la jumătatea secolului XX, tot mai mulţi compozitori au prevăzut şi metode alternative de reprezentare a operelor lor, alegând sau chiar construind spaţii alternative, precum Iannis Xenakis cu Pavilionul Philips de la Expoziţia Mondială de la Bruxelles din anul 1958. Ei au ales spații exterioare sau unele care, în mod obișnuit, nu au cu nimic de-a face cu concertele – un exemplu mai radical, Karlheinz Stockhausen cu al său Helikopter-Streichquartett, care a avut premiera în 1996. Au schimbat amenajarea confruntativă a sălii cu opoziţia clasică podium/scenă - public, înconjurând, de exemplu, publicul cu muzicieni – așa cum a făcut, bunăoară, Luigi Nono, în anii 1980 cu Prometeo – Tragedia dell’ascolto. Au realizat concerte, în cadrul cărora prezentarea muzicii s-a transformat într-un spectacol de joc scenic și muzical, așa cum a făcut-o, bunăoară, într-o manieră impresionantă, Heiner Goebbels în multe din concertele sale, inspirat, la rândul său, de alții, precum compozitorul american Harry Partch.

Educaţia ajută

Toate aceste modificări aduse ritualului concertistic au în comun faptul că au fost gândite pentru a scoate în evidenţă muzica, pentru a scădea anxietatea publicului faţă de sala de concerte şi pentru a asigura muzicii o recepţionare mai facilă şi mai accesibilă din partea unui auditoriu mai larg. În toate cazurile amintite mai sus, precum şi în multe altele, schimbarea felului de a fi a concertelor a devenit o componentă indisolubilă a muzicii însăși. Sfera actuală a muzicii și concertelor vizează însă adesea alte criterii decât pe cele artistice. Scopul ei este de a veni în întâmpinarea unor probleme clasice, precum scăderea numărului de spectatori sau, într-o formulare pozitivă, de a identifica noi segmente de public pentru domeniul muzical – ceea ce înseamnă că, de fapt, ea reprezintă interese mai degrabă administrativ-profesionale și, în sensul mai larg, sociale. Totodată, uneori se ajunge însă la niște procese și rezultate remarcabile și de succes, a se vedea, de exemplu, departamentul de educație al Filarmonicii din Berlin și proiectul acestuia intitulat Rhythm is it, sau activitatea extrem de vie și plină de fantezie a Opéra de Lyon în conducerea lui Serge Dorny.

Toți pentru toți

La alegerea mijloacelor, businessul concertistic și inițiativele de mijlocire a muzicii, tot mai numeroase în ultimii ani, au avut de învățat multe chiar de la compozitorii înșiși. Ordinea din concertele în stil clasic este, astfel, tot mai adesea perturbată. Instalaţiile de sunet pun în scenă spaţii şi segmente de peisaj şi modifică modurile de percepţie. Nevoii publicului de a verbaliza despre muzică şi de a se informa îi vin, între timp, în întâmpinare o sumedenie de serii de evenimente şi concerte însoţite de dezbateri, în cadrul cărora compozitorii apar pe scenă înainte şi/sau după spectacolul lor pentru a discuta şi a răspunde întrebărilor spectatorilor; pionieri în acest sens au fost cei din ansamblul Modern cu seria lor de evenimente Happy New Ears, care are loc încă din 1993, în cooperare cu Opera din Frankfurt. Acțiunea de identificare a unor noi spații și contexte pentru spectacole este în plină desfășurare, mediul concertistic clasic intersectându-se tot mai mult în ultima vreme cu muzica pop. Industria muzicală actuală se mișcă așadar, cu multiple motivații și în multiple direcții.
 

Bibliografie

Holger Noltze: Die Leichtigkeitslüge. Über Musik, Medien und Komplexität. Hamburg (ediţia Fundaţiei Körber) 2010

Martin Tröndle (Hg.): Das Konzert. Neue Aufführungskonzepte für eine klassische Form. Bielefeld (transcript) 2009

Julia Schröder: Zur Position der Musikhörenden. Konzeptionen ästhetischer Erfahrung im Konzert. Wolke-Verlag (Hofheim a.T.) 2014

Eleonore Büning/Kai Lührs-Kaiser: Das Konzert der Zukunft – die Zukunft des Konzerts. Ludwigshafener Dramaturgien, volumul I. Bonn (ed. Weidle) 2015