Oscarul studenților pentru Ilker Çatak „Zeii filmului au fost de partea noastră"

Ilker Çatak (vierter von links) und sein Team bei der Verleihung der Student Academy Awards 2015
Ilker Çatak (vierter von links) und sein Team bei der Verleihung der Student Academy Awards 2015 | Foto: Ilker Çatak

Premiul Max-Ophüls, First Steps Award și, mai recent, chiar și Oscarul aurit al studenților sunt doar câteva dintre cele peste zece premii pe care Ilker Çatak le-a primit pentru „Sadakat“ (2014), filmul său de absolvire a Hamburg Media School. După recenta decernare a premiilor din Los Angeles, tânărul regizor născut în 1984 a plecat direct către Japonia. La invitația Institutului Goethe Osaka, el a participat acolo la o sesiune de dezbateri organizată în cadrul Festivalului Shorts-Shorts, precum și la o proiecție la Kyoto. Pe lângă toate acestea, tânărul regizor a mai condus și un seminar dedicat elevilor. În cadrul următorului interviu, el a vorbit despre munca la filmul său premiat în mai multe rânduri, despre experiențele sale de la Hollywood, cât și despre planurile de viitor.

Domnule Çatak, felicitări pentru Oscarul studenților! Tocmai v-ați întors de la Los Angeles. Ce experiențe ați trăit acolo? Ne putem închipui această festivitate de premiere la fel ca gala Premiilor Oscar ce se desfășoară în luna februarie?

Mulțumesc! Festivitatea are, evident, o mai mică amploare și nu există, ca la gala Oscar, cinci nominalizați, dintre care unul câștigă. Premiile se acordă unul după altul: bronz, argint și aur. O abordare relativ pragmatică, așadar, ca și cum Academia ar spune: „Dragi studenți, ați reușit să ajungeți până aici, însă continuați să rămâneți cu picioarele pe pământ.” Întreaga săptămână de dinainte am participat la evenimente organizate de Academie. Aceasta are 6.500-7.000 de membri, dintre care am cunoscut doar o parte. A fost limpede încă de la bun început că vom primi aurul, însă toți au ținut să păstreze o aură de mister. Nu am știut, așadar, nimic până la final. Am participat și la câteva paneluri, în care ne-a încercat o oarecare deziluzie. Nu este ca și cum ajungi acolo și toată lumea abia așteaptă scenariul tău. Și nici nu te duci direct la partenerii de discuție relevanți, așa cum se întâmplă în Germania, ci lucrezi cu o rețea de intermediari. O zi întreagă am discutat numai despre acest aspect al business-ului. Au existat și întâlniri cu artiști - o producătoare, un regizor, un scenarist și un make-up artist. Deosebit de interesante. Apogeul l-a constituit, desigur, schimbul de experiență cu alți regizori și întâlnirea cu oamenii din spatele operelor.

„Sadakat” redă un tablou foarte realist al mișcării democratice din Turcia. Ați avut mai multe proiecte de scenarii pentru acest film. Cum au arătat celelalte proiecte și de ce v-ați decis în final pentru această poveste?

Este destul de limpede de ce am căzut de acord, într-un final, asupra acestui scenariu. Pe de o parte, este captivant, pe de altă parte, este un scenariu în cadrul căruia fiecare personaj are o motivație și poate fi înțeles modul său de a acționa. Înțelegem de ce Asli îl ascunde pe activist. Înțelegem și de ce activistul iese în stradă. Înțelegem, de asemenea, de ce soțul îl toarnă pe activist. Și tocmai aceste aspecte sunt pentru mine ingredientele unei povești bune. Să nu știi exact: „Oare cine are dreptate? Cine nu are dreptate?” O dilemă morală - exact ca în viața reală. Pur și simplu, nu există alb sau negru.


Cum au decurs filmările în Turcia? Ați participat direct la demonstrații și ați avut o autorizație oficială de filmare?

Evident că am avut o autorizație de filmare. Însă nu și pentru participarea la demonstrații. Asta a fost pură întâmplare. După alegerile prezidențiale, când oamenii au ieșit în stradă, întâmplător eram și noi pe acolo. Această parte nu este înscenată, ci filmată spontan. Într-adevăr, la filmări, zeii filmului au fost de partea noastră. Au existat unul sau două momente când câțiva oficiali s-au apropiat de noi. Timp de câteva clipe ne-au încercat ceva emoții, pentru că nu eram siguri dacă avem voie să filmăm acolo. Turcia este totuși țara cu cel mai mare număr de jurnaliști arestați.  Povestea s-a terminat însă cu bine.

Cum ați ajuns la acest subiect? Are vreo relevanță personală?

Când Primăvara arabă a ajuns până în orașul în care am mers eu la școală și unde trăiește încă familia mea, am avut brusc o altă perspectivă asupra evenimentelor. O cu totul altă percepție și asupra celor întâmplate în alte țări. Este vorba despre anul 2013. În acea perioadă, am postat mult pe paginile de socializare și am participat, în Germania, la demonstrații. Am început să primesc mesaje de la cunoștințe, care îmi spuneau că nu înțeleg situația și nevoie lor de stabilitate. Și: „Ție îți este atât de bine în Germania!” Chiar doare să auzi așa ceva. Pe de altă parte, în mine s-a cristalizat o nevoie de acțiune, iar din această nevoie a luat mai apoi naștere acest film.

Tocmai ați spus: „Chiar doare” - ceea ce înseamnă că vă identificați clar cu cele două culturi și cele două țări?

Da, am marele noroc să fiu german și turc deopotrivă. Cred cu convingere că este, într-adevăr, un mare noroc să ai două identități. Ne-am mutat înapoi în Turcia când aveam 12 ani. Primele șase luni au fost destul de haotice: locuință nouă, școală nouă. A trebuit dintr-o dată să port uniformă și cravată. În Germania fusesem șmecher, purtam baggy pants, ascultam muzică rap. Însă în Turcia am fost imediat pus la punct. După ce m-am reîntors în Germania, după opt ani, mi-a lipsit Istanbulul. Am revenit în Germania, unde după ora 18 nu mai este nimeni pe stradă. Mi s-a părut că ajunsesem într-un sat.

Ați tratat subiectul „identității culturale” și în două dintre operele dumneavoastră mai timpurii; în filmul documentar „Mehrzahl Heimat“ (rom.: "Patrie la plural") (2007) și în scurtmetrajul „Ayda“ (2008).

„Mehrzahl Heimat“ a luat naștere în timpul primului meu an de studiu. M-am întrebat atunci, de ce oare nu se folosește pluralul cuvântului „patrie” și am pornit cercetarea de la propria mea familie. De la primele generații venite în 1960, apoi copiii acestora și copiii copiilor și până la generația care emigrează în Germania nu în căutare de muncă, ci, pur și simplu, din dorința de schimbare. Criza refugiaților a schimbat situația, însă, în fapt, numărul imigranților a scăzut continuu după anul 2000. Numărul celor care se întorc în patrie este mai mare decât cel al celor care emigrează în Germania. Este o certitudine deseori trecută cu vederea. Ayda, pe de altă parte, este un film alb-negru suprarealist. Este vorba despre o femeie care cumpără în fiecare dimineață o jumătate de pâine, după care ia loc în brutărie și așteaptă să vadă cine cumpără cealaltă jumătate. Le urmărește apoi pe acele persoane și le desenează portretul. O istorioară destul de bizară.

Putem afirma că tema este centrală pentru întreaga dumneavoastră operă sau doar pentru aceste două filme?

Consider că dacă vrei să fii un bun regizor sau artist, în general, trebuie să devii personal. Astfel, cel mai sincer film al meu a fost probabil filmul cu tatăl meu: Als Namibia eine Stadt war (rom.: Când Namibia era un oraș) (2010). Filmul are un umor al lui și este extrem de precis, în ciuda mijloacelor minimaliste. Producția ne-a costat la vremea aceea 200 de euro și am călătorit apoi cu ea în toată lumea. Un critic de film a văzut filmul la un festival și a fost atât de entuziasmat, încât l-a inclus pe tatăl meu în lista pe care o întocmise cu cei mai buni zece actori ai anului 2010. Listă în care, printre alții, figura și Robert de Niro. Un actor ascuns în propria mea familie. În asta constă, în fond, farmecul filmărilor. Îți ascute privirea față de tot ce te înconjoară. Pentru tot ce se întâmplă în jurul tău.
 

Cum ați ajuns să realizați filme?

Ca să fiu sincer, după bacalaureat am început să studiez mai întâi economia întreprinderii. Nu am fost însă prea fericit cu această alegere, așa că m-am prezentat la Oficiul Muncii. Domnul de acolo m-a întrebat: „Ce îți place cel mai mult în viață? Care sunt hobby-urile tale?” I-am răspuns: „Îmi place mult de tot să merg la cinema.” La care el: „Atunci trebuie să îți cauți ceva în acest domeniu!” Am căutat apoi împreună pe internet, iar o săptămână mai târziu aveam deja primul meu job. Primii pași de unul singur i-am făcut împreună cu Johannes Duncker, un bun prieten. Primul nostru scurtmetraj, Eskimofrosch (rom.: Broasca eschimos) (2005), a câștigat și un premiu. Filmările au avut loc tot la Istanbul, pe un feribot. Prima zi de filmare a avut loc pe feribot. După zece ani, filmul Sadakat a închis un cerc. Prima zi de filmare a avut loc, de asemenea, pe feribot. S-a dovedit a fi un semn bun.

Scena de pe feribot, balconul - sunt câteva exemple de momente liniștite din filmul „Sadakat”, care întrerup acțiunea. Cum procedați la filmări?

Într-adevăr, schimbarea de tempo este importantă. Un timp, eu am fost percuționist, așa ca imprim și filmelor mele un anumit ritm. În film, ritmul este esențial. Ca și pentru punerea în scenă, de altfel. Christian Petzold a spus odată la un panel: „Există trei tipuri de regizori: poetul, muzicianul și pictorul.” Dintre aceștia, eu cred că sunt muzicianul.

Ce proiecte aveți în viitorul apropiat? Vă gândiți să vă mutați la Hollywood?

Lennart Ruff, laureatul de anul trecut, tocmai realizează primul său film la Hollywood. În ceea ce mă privește, mai am câteva proiecte în Germania: două ecranizări ale unor romane - romane de tinerețe, care, amuzant, au primit în același an premii pentru literatură - și un film la care scriu chiar eu scenariul. Mai am și alte oferte și este minunat să te bucuri de atâta popularitate. Este nevoie însă și de puțină prudență. La fel ca în cazul unui dialog bun. În definitiv, importante nu sunt cuvintele rostite, ci cele nerostite.

Un lucru este însă în orice caz esențial pentru viitor: să găsesc oameni buni, „suflete- pereche”, cu care să pot realiza diverse proiecte. Sunt foarte fericit că îi cunosc pe Georg Lippert, Florian Mag și Alexandra Staib, echipa-nucleu din Sadakat și mi-ar face o mare plăcere să mai colaborăm. Pentru a reda o povestire bună, cel mai important este să lucrezi cu persoane cu care eşti pe aceeași lungime de undă.