Teatru de animaţie ca formă interdisciplinară de teatru Arta ca mişcare de rezistenţă

„Puppen sterben besser“ (Păpuşile mor mai bine)“ de Florian Feisel;
„Puppen sterben besser“ (Păpuşile mor mai bine)“ de Florian Feisel; | Foto: Oliver Röckle

La o privire aruncată asupra programelor festivalurilor internaţionale de teatru de animaţie se poate observa că limitele acestui gen tind să devină – la fel ca mai toate sub-genurilor teatrale – tot mai fluide. Artişti precum Gisèle Vienne, Miet Warlop sau Aurelien Bory, colective de artişti precum AKHE, The Needcompany sau BERLIN pot fi găsiţi la cele mai importante festivaluri de teatru convenţional, dar şi pe marile scene ale festivalurilor de teatru de animaţie.
 

Deschiderea acestui gen faţă de interdisciplinaritate este frapantă, totuşi deloc o evoluţie nouă. Ea se justifică în principal ca fiind o formă teatrală care operează la intersecţia mai multor curente artistice, păstrând totodată o anumită rezistenţă faţă de limitări şi încadrări formale.

SPAŢII INTERMEDIARE ŞI PUNCTE DE RUPERE

Ivana Müller „While we were holding it together“; Ivana Müller „While we were holding it together“; | Foto: Karijn Kakebeeke Când, în urmă cu câţiva ani, spectacolul Ivanei Müller While we were holding it together a fost invitat la trei festivaluri internaţionale de teatru de animaţie, publicul de specialitate a manifestat o oarecare iritare. Cum putea fi oare justificată, într-un context specific unui anumit gen, o punere în scenă, în care nu apărea nicio singură păpuşă, niciun obiect ori material specific, ci cinci actori care jucau aproape nemişcaţi, timp de 70 de minute, într-un spaţiu cu totul gol? Răspunsul dat de organizatorii festivalurilor a fost pe cât de simplu, pe atât de surprinzător: această piesă traducea în mod surprinzător de concret unele principii esenţiale ale teatrului de animaţie.

Astfel, nu doar spaţiul dintre actori a fost pus în scenă, ci şi cel dintre aceştia şi public, un spaţiu în care cele două entităţi se întâlnesc pentru a crea împreună, un spaţiu al imaginaţiei ori al „posibilităţilor”. Acest spaţiu este fundamental pentru teatrul de animaţie, întrucât aici are loc dialogul între subiect şi obiect, aici „capătă viaţă“ obiecte aparent inanimate, aici se întâmplă schimbul dintre om şi material.

meinhardt krauss feigl „r.o.o.m“; meinhardt krauss feigl „r.o.o.m“; | Foto: Michael Krauss Trioul meinhardt krauss feigl de la Stuttgart se numără printre pionierii „teatrului de animaţie digital“, pe care artiştii îl numesc „cinematographic theatre“. Actorii se întâlnesc, în cadrul unor lumi virtuale, cu detalii mărite, străine, ale propriilor corpuri – a se vedea, bunăoară, piesa de teatru Intimitäten (Intimităţi), se văd stăpânite, precum în r.o.o.m, de o cameră trezită la viață sau se află în căutarea identificării fizice, ca în piesa Und plötzlich stand die Sonne still (Și deodată soarele s-a oprit), într-un Cosmos creat virtual. Libertatea sau lipsa de libertate a individului se află în spațiul din mijloc, la intersecția dintre corpul fizic și cel imaginar.


meinhardt krauss feigl „Und plötzlich stand die Sonne still“; meinhardt krauss feigl „Und plötzlich stand die Sonne still“; | Foto: Dirk Wilhelmy Dialectica relației dintre om și obiect nu deschide doar spații limită ori libere, ea duce și la fricțiune și la rupturi: „Este vorba despre o contradicție structurală. Obiectul, cu condiționarea sa concretă, se va afla întotdeauna, în calitatea sa de mediu, într-o relație de fricțiune cu mediul de utilizare preconizat. Acesta nu se va potrivi niciodată întru totul.“ Astfel descrie Markus Joss, șeful catedrei de teatru contemporan de animație de la Facultatea Ernst Busch de la Berlin, unul dintre principiile fundamentale ale activității teatrale cu personaje și obiecte. El identifică astfel și una dintre cele mai importante „puncte de rupere“, din care poate fi derivat un moment specific al performativității.

În spectacolul-lectură Puppen sterben besser (Păpușile mor mai bine), animatorul Florian Feisel se folosește tocmai de această rezistență a materialului pentru a evidenția principiile de bază ale teatrului de animație. O pungă de plastic obișnuită este ridicată la rangul de interlocutor, actorul conferindu-i un trup – umplut cu aer – şi rugând publicul să dea un nume creaturii. În cele ce urmează, obiectul capătă o „viaţă proprie“, cu mişcări independente, prea puţin influenţate de manipulatorul său. După ce actorul împuşcă punga de plastic sub ochii publicului, aceasta redevine un obiect, care, prin individualitatea sa materială, durata existenţei şi locul morţii sale îşi confirmă la final statutul unui actor de sine stătător, egal în drepturi cu omul de lângă el.

ELIMINAREA ŞI DEPĂŞIREA LIMITELOR

În teatrul de păpuşi şi de animaţie contemporan, în cadrul căruia păpuşile sunt vizibile de către spectatori, jocul dintre corpul uman și cel artificial dă naştere unui joc interesant al schimburilor, unui joc al identificării și al experimentării diferențelor. Personajul este legat de actor, părând că face parte din acesta; totodată, caracterul diferit evident al acestuia îl identifică drept străin, drept necunoscut.
Teatrul de animație Wilde & Vogel și Grupa Coincidentia (Deutschland / Polonia): „Faza REM Phase“ (Youtube)

Această „existență stranie“ a păpuşii se evidenţiază, bunăoară, în coproducţia germano-poloneză Faza REM Phase a teatrului de animaţie Wilde & Vogel și a Grupei Coincidentia. În acest caz, personajele care se alătură actorilor ca parteneri de scenă sunt niște figuri onirice, de coșmar, care par să încerce să îi posede pe aceștia. Caracterul „diferit“ al componentelor sub- și inconștiente ale personalității umane capătă astfel o formă fizică, la modul cel mai propriu, „lipindu-se“ de corpul actorilor. Uneori sunt măști de lup care își gonesc actorii, alteori, mutre grotești din latex, care se năpustesc pe fețele protagoniștilor, transformând ghemul format din corpurile actorilor într-un pandemoniu de coșmar.

Rezistența structurală a teatrului de animație generează lumi diferite, contrastante, care evoluează în continuare în cadrul unor procese sociale şi politice. Acest lucru este, de fapt, marea sa şansă. Iar impunerea „spaţiului intermediar” poetic ca un loc al relevanţei sociale rămâne, pe viitor, sarcina sa cea mai importantă.