Cinematografele comunale Filme diferite proiectate altfel

Kommunales Kino Freiburg
Foto: © Kommunales Kino Freiburg

În urmă cu 50 de ani – în anul 1966 – a fost înfiinţat primul cinematograf comunal din Republica Federală Germania. Astăzi, aceste adevărate instituții susţinute din fonduri publice sunt nelipsite din peisajul cultural german. Din punct de vedere artistic, ele beneficiază de o libertate cu mult mai mare decât a cinematografelor comerciale.
 

Cinema66 din Essen, inaugurat la data de 1 septembrie 1966, a fost primul cinematograf comunal – un cinematograf finanţat din surse publice – de pe teritoriul Republicii Federale Germania. În 1970 a urmat Filmforum de la Duisburg, primul cinematograf de acest fel cu program de-a lungul întregii săptămâni. Titulatura de „cinematograf comunal“ a fost impusă acestor instituții culturale necomerciale un an mai târziu, odată cu înființarea unui cinematograf la Frankfurt am Main, care urma să fie subordonat direct autorităților statale din domeniul culturii, iar astfel, implicit, comunei. În urma proceselor deschise de mai mulți operatori comerciali împotriva cinematografelor subvenționate de stat, sub pretextul „concurenței neloiale“, o sentință din 1972 a conferit acestor cinematografe comunale dreptul de a fi înțelese ca „instituţii culturale“, care pot fi finanţate de la bugetul de stat. Această hotărâre a dat tonul unui adevărat boom în domeniu: în 1973 apăruseră deja zece cinematografe comunale pe teritoriul Republicii Federale Germania.

MISIUNEA CULTURALĂ A CINEMATOGRAFELOR COMUNALE

Apariţia atâtor cinematografe de acest fel  s-a datorat şi faptului că multe cluburi de film apărute după cel de-al Doilea Război Mondial, fuseseră nevoite să îşi sisteze activitatea, după cum ne-a explicat Fabian Schauren de la Asociația Federală a Cinematografiei Comunale. Totodată, multe comune au dorit să „profesionalizeze îngrijirea artei cinematografice“. Și, într-adevăr, principiul cinematografelor comunale s-a menținut timp de decenii întregi: în anul 2016 există 127 de cinematografe și inițiative care fac parte din Asociația Federală a Cinematografiei Comunale, înființată în 1975. Orice cinematograf necomercial care „se impune în favoarea proiectării filmelor de artă, pentru păstrarea moștenirii și a culturii cinematografice la nivel local“ poate deveni membru al Asociației. Acest tip de cinematografe este finanţat de către comune, modelele de finanţare fiind însă diferite de la un loc la altul: în timp ce unele cinematografe pot activa relativ libere de orice constrângeri economice, altele trebuie să contribuie cu un anumit procent la bugetul care le este alocat.

Indiferent cât de diferite ar fi cinematografele comunale – de la cinemauri minuscule din orăşele ori cinematografe dedicate studenţilor şi până la muzee superprofesioniste ale filmului –, cu toate trebuie să îndeplinească o serie de principii clare: în primul rând, firește, trebuie să fie libere de constrângerea de a își alege filmele în funcție de posibilitățile de exploatare comercială. În plus, cinematografele comunale trebuie să se mai ocupe și cu păstrarea moștenirii cinematografice; retrospectivele și seriile de filme reprezintă un element important în organizarea programului. Acestea sunt, de asemenea, o tribună pentru unele producții care au dispărut practic din cinematografele tradiționale – filmele experimentale sau scurtmetrajele, de exemplu. În plus, cinematografele comunale organizează adesea dezbateri între cineaști și public. Și astfel se facilitează apropierea cetățenilor de operele filmate.

FĂRĂ BARIERE ÎNTRE ARTA CINEMATOGRAFICĂ ȘI DIVERTISMENT: CINEMATOGRAFUL BABYLON DIN BERLIN-MITTE

Nu în ultimul rând datorită celor 30-40 de festivaluri de film de mică amploare care au loc aici în fiecare an – printre ele, Berlin Chinese Filmfestival – cinematograful Babylon din Berlin-Mitte, inaugurat în 1929, a devenit unul dintre cele mai dinamice cinematografe speciale din Germania. Printre primele inițiative ale lui Timothy Grossman după preluarea în anul 2005, alături de Tobias Hackel, a cinematografului Babylon de la administraţia landului Berlin, a fost să elimine cuvântul „artă cinematografică“ din titulatura acestuia. Sălile de cinema nu se puteau umple doar cu artă, în opinia lui Grossman.

Pentru operatorul de cinematografe născut în 1962 în Berlinul de Est, retrospectivele Bud Spencer sunt la fel de bine primite precum reprezentațiile versiunii restaurate a filmului lui Fritz Lang, Der Müde Tod (Moartea obosită). La Babylon au loc o dată pe săptămână proiecții de filme mute la miezul nopții – în acompaniamentul organistei Anna Vavilkina. În plus, mai au loc și reprezentații speciale pentru părinții cu copii în cărucior (Kinderwagen-Kino), precum şi serii duminicale de filme italieneşti însoţite de aperitive.

SUB SEMNUL ARTEI CINEMATOGRAFICE: CINEMAtografUL MON AMI DE LA WEIMAR

Spre deosebire de Timothy Grossman, Edgar Hartung, directorul multipremiatului cinematograf comunal Mon Ami de la Weimar, insistă în mod explicit pe proiectarea filmelor de artă. Din biroul său tapetat cu afișele unor pelicule clasice precum 81/2 a lui Federico Fellini ori Mulholland Drive a lui David Lynch, Hartung vorbește despre provocarea pe care o constituie operarea unui cinematograf comunal într-un oraș cultural încărcat de tradiţie precum Weimar. El este nevoit să se folosească cu abilitate de infrastructurile preexistente, pentru că doar astfel poate realiza un echilibru între menținerea propriilor intenții în ceea ce privește programul instituției și păstrarea bugetului în limite. Mon Ami este finanțat în proporție de cinzeci la sută de la bugetul orașului; alte 25 la sută sunt generate de încasările proprii din proiecții. Restul de 25 la sută trebuie procurate din alte părți.

În ceea ce privește personalul, Mon Ami nu a avut niciodată suficient. Edgar Hartung este nevoit să se descurce cu doi-trei angajați cu o jumătate de normă, ceea ce nu este deloc ușor având în vedere cele 750 de proiecții și cei circa 15.000 de vizitatori pe ani.

PERSONAL SUFICIENT: CINEMATOGRAFUL CALIGARI DE LA WIESBADEN

Situația angajaților este cu mult mai confortabilă la cinematograful Caligari de la Wiesbaden. Alături de directorul instituţiei, Uwe Stellberger, mai există o angajată cu normă întreagă care se ocupă de relaţia cu presa şi de program. O altă angajată are în atribuţii cinematograful pentru copii şi mai există câţiva angajaţi cu jumătate de normă responsabili cu contabilitatea, plasarea publicului şi proiecţia. În plus, acest cinema construit în 1926 mai are avantajul că nu trebuie să îşi bată capul cu identificarea resurselor financiare – pierderile sunt compensate de primărie. Acest lucru îi ajută pe Uwe Stellberger şi echipa sa să se concentreze exclusiv asupra programului şi a nenumăratelor festivaluri pentru care Caligari a devenit cunoscut şi dincolo de limitele oraşului Wiesbaden.
Cinematograful Caligari de la Wiesbaden – un cinematograf comunal cu o lungă tradiţie

PRIVIND CU ÎNCREDERE SPRE VIITOR

La fel ca ceilalți colegi ai săi de la Berlin și Weimar, Uwe Stellberger privește relaxat la provocările pe care le va aduce viitorul. Bunăoară apariția videotecii online Netflix, care va pune la dispoziție publicului tot mai multe filme din cinematografe. El consideră că acesta poate deveni o problemă pentru cinematografele comerciale. Într-adevăr, în ultimii ani doar puține cinematografe comunale s-au văzut nevoite să închidă. Arareori se întâmplă să le fie redus bugetul. O problemă mai mare pentru acest tip de cinematografe a fost mai degrabă introducerea salariului minim în Germania. Cinematografele mici nu au fost însă afectate decât arareori de această situație, activitatea acestora fiind desfășurată de obicei pro bono.