Interviu cu regizorul Wilcke „Gentrificarea nu este o lege a naturii“

Cum se transformă un oraș într-un spațiu vital?
Cum se transformă un oraș într-un spațiu vital? | Foto (detaliu): © Andreas Wilcke

Autorul de filme documentare Andreas Wilcke a studiat între anii 2011 și 2015 boom-ul de pe piața imobiliară berlineză. În producția sa „Die Stadt als Beute“ (Orașul ca o pradă), Wilcke ne prezintă efectele negative ale acestuia asupra oraşului, deconspirând principalii vinovaţi ai acestei nenorociri.
 

Domnule Wilcke, într-una dintre primele scene din filmul dumneavoastră îl putem vedea pe Klaus Wowereit, fostul primar al Berlinului, aflat în plină campanie electorală. Wowereit îşi anunţă auditoriul că doreşte să menţină imaginea Berlinului de biotop al unei metropole morbide, deşi şarmante. Ce a vrut să spună cu asta?

Se referea la o imagine anume cu care oraşul se identifică până astăzi: cea a metropolei sărace, dar deosebit de la modă. Wowereit însuşi a perpetuat această imagine, caracterizând, într-un interviu din 2003, Berlinul drept „sărac, dar sexy“. Scena din film se petrece în 2011, cu ocazia unei plimbări cu vaporaşul prin cartierul Köpenick din estul oraşului – în trecere pe lângă o serie de terenuri nefolosite. În loc să ne îmbătăm cu nostalgie, zice Wowereit, trebuie să punem mâna şi să investim. Doar astfel mai are Berlinul o şansă.

Pare logic ce spune.

Sigur, e logic să investeşti în dezvoltarea urbană. Iar nostalgia nu este niciodată bună atunci când pune frână dezvoltării importante şi cu sens. Din păcate, acest tip de dezvoltare nu pare să funcţioneze prea bine la Berlin. Este adevărat că oraşul se schimbă, şi încă cu mare viteză. Dar preţul acestei schimbări este mult prea mare.

De ce?

Diversitatea, curiozitatea faţă de ceilalţi, convieţuirea – tot cea ce face un oraş să fie oraş pare să fie ignorat. Observ cum chiar în cartierul meu, Berlin-Friedrichshain, micii comercianţi au început să dispară în ultimii zece ani, cum cei cu salarii mici sunt nevoiţi să se mute pentru că nu îşi mai pot permite chiriile. Cu câtva timp în urmă m-a vizitat un prieten din străinătate, care, după o plimbare prin cartier a fost de-a dreptul şocat că nu a putut vedea practic nicio persoană în vârstă pe străzi.

În filmul dumneavoastră aţi reuşit să găsiţi cauzele acestei probleme, identificând vinovatul: piaţa imobiliară berlineză aflată în plină expansiune.

Aşa este. A fost însă foarte important pentru mine să evit să cad în capcana clasică a logicii vinovat-victimă – chiar dacă asta pare a sugera titlul Oraşul ca o pradă. Nu am vrut să înfăţişez agenţii imobiliari care apar în film şi care susţin pe alocuri unele lucruri de-a dreptul sinistre ca pe nişte prăduitori hulpavi care sar pe chiriaşii sărmani, alungându-i din apartamente. Mi s-ar fi părut o abordare mult prea superficială. Adevărata problemă a Berlinului nu este piața imobiliară în sine, cât faptul că nu s-a reușit impunerea unei politici de reglementare a acesteia. Agenții nu sunt personaje negative, ei acționează, până la urmă, în limitele propriei lor logici. Ei au însă și o imagine extrem de unidimensională asupra a ceea ce face din oraș un spațiu vital. Ar fi, prin urmare, un lucru negativ, dacă această imagine ar deveni una răspândită.

Despre ce imagine vorbim?

În ceea ce-i privește pe mulți dintre acești agenți, un oraș ar trebui să fie frumos și scump în centru și tot mai ieftin și mai urât pe măsură ce te apropii de marginile lui. La fel de răspândită este și concepția că în fostele cartiere la modă precum Kreuzberg sau Mitte studenții se transformă oarecum automat în cetățeni cu venituri ridicate, dispuși să plătească o chirie mai mare pentru un cartier frumos amenajat. Cine nu-și poate permite o astfel de chirie se poate muta în alt cartier. Acest efect de excludere, numit și „gentrificare” este considerat a fi imanent acestui sistem.

Și nu este adevărat?

Nu, pentru că gentrificarea nu este o lege a naturii. Berlinul îndeosebi se caracterizează printr-o diversitate crescută a straturilor sociale în zona centrală a orașului. Asta este ceea ce face orașul atât de interesant – chiar și pentru investitori. Este, așadar, misiunea politicienilor să se asigure că piața imobiliară nu strică tocmai lucrurile la care face ea singură reclamă.

Filmul dumneavoastră zugrăvește o imagine mai degrabă pesimistă în acest sens.

Da, din păcate. Mai întâi a fost decizia politică mai degrabă îndoielnică, care a dat aripi pieței imobiliare de la Berlin. În 2005, senatul berlinez a vândut 65.000 de locuințe aflate în proprietatea statului către o companie subsidiară a Goldman Sachs – unul dintre scopuri fiind să umple vistieria golită. Acest lucru a fost pentru mulți investitori un semn că s-ar putea să merite să intre pe piața de la Berlin. Reglementările de la acea vreme erau considerate de mult timp inutile. Autoritățile considerau că piața era relaxată și asta, pentru că existau destule locuințe neocupate.

  • Die Stadt als Beute Die Stadt als Beute | Foto (Ausschnitt): © Andreas Wilcke
  • Die Stadt als Beute Die Stadt als Beute | Foto (Ausschnitt): © Andreas Wilcke
  • Die Stadt als Beute Die Stadt als Beute | Foto (Ausschnitt): © Andreas Wilcke
  • Die Stadt als Beute Die Stadt als Beute | Foto (Ausschnitt): © Andreas Wilcke
  • Die Stadt als Beute Die Stadt als Beute | Foto (Ausschnitt): © Andreas Wilcke
  • Die Stadt als Beute Die Stadt als Beute | Foto (Ausschnitt): © Andreas Wilcke
  • Die Stadt als Beute Die Stadt als Beute | Foto (Ausschnitt): © Andreas Wilcke
  • Die Stadt als Beute Die Stadt als Beute | Foto (Ausschnitt): © Andreas Wilcke

Între timp, autoritățile și-au dat seama de potențialul imobiliar, nu?

Măcar construcția de locuințe sociale a urcat în topul priorităților politice și, într-adevăr, există diverse măsuri prin care statul încearcă să mențină nivelul chiriilor. Bunăoară, în 2015 s-a impus o interdicţie a transformării destinaţiei locuințelor proprietate personală sau de închiriat, păstrându-se așa numitele ”zone de protecție socială”, adică zone în care trebuie păstrată structura socială a locuitorilor. Din păcate, trebuie spus că tocmai în cazul acestei reglementări există o mulțime de lacune care sunt exploatate fără probleme.

Vor reuși oare politicienii să reducă efectele negative ale pieței?

Greu de spus. Politicienii de la nivel local sunt cât se poate de conștienți de această problemă, din păcate nu dispun însă de o marjă de manevră prea mare. Strategia oficială a Berlinului este, în continuare, strângerea de fonduri pentru vistieria goală a oraşului şi cum să facă ca acesta să devină atrăgător pentru investitorii internaţionali.

Filmul dumneavoastră se încheie cu un montaj în care apar cartiere de locuințe ca în suburbii, acestea fiind proiecte care urmează să se construiască chiar în centrul Berlinului. Să fie asta oare o resemnare?

Nu neapărat. Este pur și simplu ceea ce rămâne în urma retoricii pozitive privind creșterea de la începutul peliculei, atunci când ni se înfățișează niște proiecte cât se poate de reale. Ceea ce se întâmplă deja în multe locuri din Berlin sunt adevărate suburbii în mijlocul urbei: monoculturi arhitecturale și sociale pentru cei cu venituri mari. În ceea ce mă privește, mi se pare o evoluție deloc pozitivă. Mi-aș dori ca politicienii să se hotărască să intervină odată în această privință.

Regisseur Andreas Wilcke Foto (Ausschnitt): © Kay Ruhe Andreas Wilcke a crescut într-un orășel din landul Brandenburg, iar de la începutul anilor 1990 locuiește la Berlin. El a studiat la Ostkreuzschule für Fotografie de la Berlin și lucrează din 2009 ca producător de filme documentare. La proiectul său de lungă durată intitulat Die Stadt als Beute (Orașul ca o pradă) a lucrat în calitate de regizor, producător, scenarist și cameraman. În acest film, Wilcke prezintă consecințele pe termen lung ale boom-ului imobiliar, exploziei chiriilor și gentrificării orașului Berlin.  Stadt als Beute a debutat în 2016 în cinematografele germane.