Artur Barauner şi studiourile CCC Filme împotriva uitării

Producătorul Artur Brauner
Producătorul Artur Brauner | Foto (detaliu): © Ula Brunner

Artur Brauner este o legendă printre producătorii de filme. El a marcat cinematografia germană postbelică ca nimeni altul, îndeosebi prin producţiile sale de divertisment. Brauner a abordat însă, în filmele sale, încă din anul 1947, și perioada nazistă.
 

În septembrie 2016, cu ocazia aniversării a 70 de ani de existență a studiourilor CCC, fondatorul acestora, Artur „Atze“ Brauner, pe atunci în vârstă de 98 de ani, avea toate motivele să privească înapoi cu mândrie. Și asta nu doar pentru că nicio altă instituție cinematografică activă din Germania se poate lăuda cu o istorie la fel de lungă, ci pentru că mulțumită acestui cineast neobosit, confruntarea cu dictatura nazistă a devenit o preocupare centrală în cadrul cinematografiei germane. Unul din fiecare zece filme produse de CCC (din totalul de 260) sunt dedicate acestui subiect, un subiect extrem de personal pentru Brauner. Născut în 1918 în oraşul polonez Lodz, într-o familie burgheză de evrei, Brauner a fost expus persecuţiilor naziştilor. Multe rude ale sale au căzut victime genocidului organizat de aceştia.

MORITURI“ – UN MONUMENT CINEMATOGRAFIC ÎNCHINAT MORŢILOR

Cu toate acestea, Brauner nu s-a închipuit trăind altundeva decât în Germania după terminarea războiului. Pe 19 septembrie 1946, în urma unor strădanii acerbe depuse în vederea obţinerii licenţelor necesare din partea autorităţilor militare aliate, el reușit să înființeze Central-Cinema-Compagnie, pe scurt CCC, în sectorul american din Berlin. Acest lucru a presupus în primul rând demararea unui proiect de reafirmare a cinematografiei germane, folosită de naziști ca armă de propagandă și care se găsea în ruine – atât în sensul figurat, moral, cât în cel propriu, majoritatea studiourilor fiind distruse. Brauner a dat dovadă însă de un bun simț al afacerilor, precum și de mult curaj. După ce a reușit să câștige bine în urma primei producții CCC, Herzkönig (Helmut Weiss, 1947), o comedie ușurică, tânărul Brauner, în vârstă de 29 de ani, îndrăznește să se avânte într-un proiect de suflet, începând încă în același an filmările la Morituri (Eugen York), o dramă semi-autobiografică despre un grup de prizonieri care reușește să fugă din lagărul de concentrare, luptând pentru supraviețuire.

Într-o țară care tocmai ce pronunțase, odată cu încheierea războiului, începutul unei noi ere, al unui nou început, mai nimeni nu mai era dispus să se confrunte și la cinematograf cu evenimente care erau încă proaspete în mintea tuturor. Publicul a respins, așadar Morituri,  ajungându-se chiar la scandaluri în toată regula pe tema lui. „Și iată, tocmai ce reușisem să scot filmul, aveam o grămadă de datorii și niciun ban în buzunar“, avea să își amintească Brauner mai târziu. „Așa că am continuat să turnăm mai mult comedii, în fond oamenii voiau să râdă. Și cu profitul care ne rămânea în urma acestor filme am reușit să plătesc datoriile de la Morituri . Până la urmă, mi-am zis că m-am lămurit ce trebuie să fac, și o să o fac în continuare.“

  • Morituri (Eugen York, 1947/1948) mit Lotte Koch (li) und Winnie Markus Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt
    „Morituri“ (Eugen York, 1947/1948) mit Lotte Koch (li) und Winnie Markus
  • Der 20. Juli (Falk Harnack, 1955) Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt / Artur Brauner Archiv
    „Der 20. Juli“ (Falk Harnack, 1955)
  • Artur Brauner am Set von Der 20. Juli Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt / Artur Brauner Archiv
    Artur Brauner am Set von „Der 20. Juli“
  • Zeugin aus der Hölle (Zika Motrovic, 1965-1967) Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt / Artur Brauner Archiv
    „Zeugin aus der Hölle“ (Zika Motrovic, 1965-1967)
  • Charlotte (Franz Weisz, 1980) Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt
    „Charlotte“ (Franz Weisz, 1980) mit Birgit Doll
  • Die Spaziergängerin von Sans-Souci (1982, Jacques Rouffio) mit Romy Schneider Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt
    „Die Spaziergängerin von Sans-Souci“ (Jacques Rouffio, 1982) mit Romy Schneider
  • Eine Liebe in Deutschland (Andrzej Wajda, 1983) mit Piotr Lysak, Hanna Schygulla Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt
    „Eine Liebe in Deutschland“ (Andrzej Wajda, 1983) mit Piotr Lysak, Hanna Schygulla
  • Blutiger Schnee (Jerzy Hoffmann, 1983/84) mit Sharon Brauner Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt / Artur Brauner Archiv
    „Blutiger Schnee“ (Jerzy Hoffmann, 1983/84) mit Sharon Brauner
  • Hanussen (Istvan Szabó, 1987/88) mit Klaus Maria Brandauer Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt
    „Hanussen“ (Istvan Szabó, 1987/88) mit Klaus Maria Brandauer
  • Der Rosengarten (Fons Rademakers, 1989) mit Liv Ullmann, Maximilian Schell Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt
    „Der Rosengarten“ (Fons Rademakers, 1989) mit Liv Ullmann, Maximilian Schell
  • Hitlerjunge Salomon (Agnieszka Holland, 1989/90) Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt
    „Hitlerjunge Salomon“ (Agnieszka Holland, 1989/90)
  • Artur Brauner am Set von Hitlerjunge Salomon (Agnieszka Holland, 1989/90) Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt
    Artur Brauner am Set von „Hitlerjunge Salomon“ (Agnieszka Holland, 1989/90)
  • Babij Jar (Jeff Kanew, 2001-2003) mit Michael Degen Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt
    „Babij Jar“ (Jeff Kanew, 2001- 2003) mit Michael Degen
  • Wunderkinder (Markus Rosenmüller, 2010/11) mit Mathilda Adamik (li), Elin Kolev, Imogen Burrell Foto (Ausschnitt): © CCC-Film/Deutsches Filminstitut, Frankfurt
    „Wunderkinder“ (Markus Rosenmüller, 2010/11) mit Mathilda Adamik (li), Elin Kolev, Imogen Burrell
  • Auf das Leben! (2013/14, Uwe Janson) mit Hannelore Elsner, Max Riemelt Foto (Ausschnitt): © Deutsches Filminstitut, Frankfurt, Camino Filmverleih, Julia Terjung
    „Auf das Leben!“ (2013/14, Uwe Janson) mit Hannelore Elsner, Max Riemelt

ÎN PALMARES, CONTRACTE CU STELE DE CINEMA

În anii cinzeci, când cinematograful a cunoscut o perioadă de înflorire în Germania, CCC a ajuns și el, cu melodramele și comediile, filmele sale de acțiune și muzicale, pe culmile gloriei. Atze Brauner s-a transformat în imaginea vie a miracolului economic al filmului german. Pentru a se putea extinde, transformase în 1949 o veche fabrică de gaz otrăvitor din Berlin-Spandau în studiouri cinematografice moderne. Acum, acolo lucrau, în toată splendoarea lor, vedete germane precum Romy Schneider, Hans Rühmann, Sonja Ziemann sau O.W. Fischer. În anul-record 1958, CCC a produs 19 filme, iar Brauner s-a impus drept cel mai de succes producător independent din Europa. Revista Der Spiegel i-a dedicat chiar pagina de copertă. Jurnaliștii sunt fascinați de acest mogul al cinematografiei mereu agitat, îmbrăcat permanent la costum în trei piese: „Nu este deloc neobișnuit ca Brauner să ia o decizie privitoare la un film de 1,2 milioane de mărci într-un răstimp de doar câteva minute, schițându-și proiectele, contractele cu vedetele și făcându-și toate calculele în vreun restaurant de hotel, între două feluri de mâncare, pe un șervețel de hârtie.“

COMERȚUL FINANȚEAZĂ ARTA

Succesul l-a ajutat pe Brauner să își transpună pe peliculă și materialele „mai puțin populare“. Astfel a reușit să îl câștige, pentru ecranizarea piesei lui Gerhart Hauptmann, Die Ratten (1955), pe Robert Siodmak, regizor de origine iudaică. Această dramă despre o tânără poloneză însărcinată în Berlinul postbelic, cu Maria Schell în rolul principal, a fost distinsă cu Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Cu toate acestea, când spui Brauner, spui mai ales filme comerciale, ușor digerabile.

În anii șaizeci, când popularitatea cinematografelor a început să scadă, iar vocile care solicitau o reînnoire a filmului german erau tot mai înverșunate, criticul de film Joe Hembus susținea că Brauner s-ar număra printre producătorii cărora nu le pasă de supraviețuirea filmului, ci doar de profit. Într-adevăr, în anii ce au urmat, Brauner s-a ținut departe de Noul Film German, o mișcare ce tocmai se afla în curs de formare. În loc să încerce proiecte inovatoare, el a preferat să întâmpine criza cu filme monumentale, învechite, cu westernuri după Karl May și filme polițiste după Edgar Wallace, ba chiar și cu câteva filme deocheate. El a încercat să mențină profiturile studiourilor sale și prin intermediul emisiunilor TV, cu toate acestea, în 1965, a fost nevoit să își concedieze cea mai mare parte din angajați. Din 1972 și până în 1980, CCC nu a produs decât zece filme.

SERIA EVREIASCĂ

Din anii optzeci și nouăzeci, Brauner s-a concentrat exclusiv asupra așa numitei „serii evreiești“. Die Spaziergängerin von Sans-Souci (Jacques Rouffio, 1982), ultimul film al lui Romy Schneider, face parte din această serie, la fel și Eine Liebe in Deutschland (Andrzej Wajda, 1983). În Blutiger Schnee (Jerzy Hoffman, 1984), fiica lui Brauner, Sharon, a jucat rolul tinerei Ruth, care reușește să scape de naziștii care urmăresc să o ucidă. Nici aceste filme ambițioase nu au avut însă mare succes la case, oferindu-i totuși recunoașterea pe care criticii i-au refuzat-o atâta vreme: producția sa poate cea mai cunoscută, Hitlerjunge Salomon (Agnieszka Holland, 1990) este premiată cu Globul de Aur, iar scenariul filmului Hanussen (István Szabó, 1988) este nominalizat la Oscar. După anul 2000, Brauner a continuat această serie de filme cu producții precum Babij Jar (Jeff Kanew, 2003).

În ciuda tuturor creațiilor sale comerciale, memoria Holocaustului fixată în peliculele sale rămâne adevărata realizare a lui Brauner. Sigur, după cum avea să spună și Brauner privind în urmă, s-a gândit de multe ori, având în vedere pierderile de ordin financiar, dacă nu ar fi fost mai bine să ia mâinile de pe aceste materiale. „Dar știu că atunci când voi muri nu va mai fi nimeni care să facă asemenea filme.“ Artur Brauner nu trebuie însă să fie într-atât de pesimist: din 2006, fiica sa Alice a preluat conducerea CCC. Iar prin filme precum Wunderkinder (Markus Rosenmüller, 2011) și Auf das Leben! (Uwe Jansen, 2014), ea continuă opera de o viață a tatălui său.  

Artur Brauner a pus la dispoziţia Institutului Goethe filmele sale despre Holocaust, cu scopul ca acestea să fie folosite în cadrul activităţilor culturale din afara Germaniei. Filmele mai sunt disponibile şi la Jüdischen Museum Berlin, precum şi în cadrul Visual Center al Memorialului Victimelor Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim.