70 de ani „Der Spiegel“ Gardianul democraţiei

Rudolf Augstein, editorul publicaţiei „Der Spiegel“  (al doilea din stânga) împreună cu redactori 1947
Rudolf Augstein, editorul publicaţiei „Der Spiegel“ (al doilea din stânga) împreună cu redactori 1947 | Foto (detaliu): © DER SPIEGEL

Prin dezvăluirile sale politice, revista „Der Spiegel“ a devenit purtătorul de stindard al presei germane. La 70 de ani de la înfiinţare, mai îndeplineşte oare revista de ştiri acest rol?
 

Der Spiegel, nava-amiral a jurnalismului de ştiri german este un copil al perioadei de ocupaţie de după cel de-al Doilea Război Mondial. În cadrul primei redacţii a revistei au lucrat bărbaţi tineri, dintre care mulţi - pe fondul  penuriei de materiale şi îmbrăcăminte civile - purtau uniforme de Wehrmacht vopsite. Erau conduşi de John Chaloner, un ofiţer de presă britanic, şi de jurnalistul Harry Bohrer reîntors din exil. Împreună doreau să înfiinţeze în Germania distrusă o publicaţie după modelul revistei americane de ştiri Time. Împărtăşeau cu colegii lor germani aceeaşi opoziţie faţă de dictatura fascistă şi de mentalitatea subordonării. Militând pentru o renaştere radicală a societăţii, revista numită în 1946 iniţial Diese Woche nu s-a dat înapoi nici să critice puterile ocupante aliate. Acestea au înlăturat opoziţia ce le venea din propria tabără, predând publicaţia în mâini germane. La 4 ianuarie 1947 a văzut lumina tiparului primul număr al revistei sub noua de numire Der Spiegel. Editor şi redactor şef, Rudolf Augstein.

Tunul de asalt al lui Rudolf Augstein

Der Spiegel 1/1947 Der Spiegel 1/1947 | Foto (Ausschnitt): © DER SPIEGEL Die Istoria înfiinţării sale îi conferă revistei Der Spiegel direcţia chiar şi astăzi. Rudolf Augstein (1923-2002) numea publicaţia „tunul de asalt al democraţiei“; şi, într-adevăr, Der Spiegel şi-a asumat întotdeauna rolul de a silabisi în fiecare săptămână spiritul acelei "democraţii capabile să reziste", bine ancorată în Constituţia germană. Redacţia şi editorul s-au preocupat cu precădere de duşmanii interni ai tinerei Republici Federale: înclinaţia cvasi-naturală a unei forme de guvernare către acorduri secrete şi corupţie, precum şi instinctul de conservare, în principiu, antidemocratic al politicienilor aleşi. Investigaţiile demascatoare efectuate în mediul politic furnizau muniţie "tunului de asalt" jurnalistic, acestea devenind rapid atributul distinctiv al revistei. În anul 1950, Der Spiegel a publicat un comunicat, în care se vehicula ideea că decizia de a muta capitala republicii la Bonn s-a coagulat cu ajutorul mitei. În consecinţă, a fost constituită o comisie de anchetă, însă acuzaţia nu a putut fi clarificată. Cancelarul federal Konrad Adenauer a criticat atunci aspru "fiţuica de scandal", apelativ care pentru Der Spiegel a însemnat o palmă dureroasă peste obrazul său elitist

Torţă pentru libertatea presei

Herausgeber Rudolf Augstein Herausgeber Rudolf Augstein | Foto (Ausschnitt): © Monika Zucht/DER SPIEGEL De-a lungul istoriei sale de 70 de ani, publicaţia a scos la lumină numeroase scandaluri de proporţii mai mici sau mai mari. De exemplu, scandalul din anul 1982 despre finanţarea ilegală a partidelor politice de către persoane private şi companii. Ca lider de opinie în peisajul jurnalistic german, publicaţia a militat pentru ideea de a nu lăsa democraţia în mâinile reprezentanţilor ei oficiali.  Mesajul a fost promovat deosebit de explicit în aşa-numita „afacere Spiegel“ din anul 1962. În baza unui raport al revistei, Franz Josef Strauß, ministrul apărării din acea vreme, a dispus reţinerea editorului Rudolf Augstein şi a mai multor redactori sub acuzaţia de trădare de ţară. Ministrul Strauß a trebuit, într-un final, să se retragă, iar în tânăra Republică Federală Germania a rămas aprinsă torţa libertăţii presei.

Când există dubii, orientare spre stânga

Idealul trăit al democraţiei defensive reprezintă cea mai importantă moştenire a revistei Der Spiegel, care în rest nu urmărea nicio agendă politică rigidă. Referindu-se la publicaţia sa, Augstein a folosit odată sintagma „im Zweifel links“ (rom.: „când există dubii, orientare spre stânga”), însă tocmai critica pe care tabăra de stânga a exprimat-o în repetate rânduri vis a vis de publicaţie, arată cât de mare a fost decepţia acesteia privitoare la poziţia "neutră" a revistei, de exemplu, în timpul evenimentelor care au zguduit Germania în 1968. Reproşul are la bază o neînţelegere de principiu. Augstein considera că publicaţia pe care o conduce este primul gardian al democraţiei şi mai puţin un propagandist al evoluţiilor sociale. În schimb, critica la adresa limbajului şi manierei narative a revistei loveşte direct în inima imaginii de sine a publicaţiei. Deja din 1957, Hans Magnus Enzensberger critica faptul că articolele croite pe personalul politic ar fi doar un surogat pentru o informare reală, orientată către probleme şi chestiuni concrete.

Adio principiului de lider de opinie

„Spiegel“-Verlagshaus in Hamburg „Spiegel“-Verlagshaus in Hamburg | Foto (Ausschnitt): © Noshe/DER SPIEGEL Apogeul jurnalistic a fost atins de redacţia revistei Der Spiegel în anii 1990, perioadă în care publicaţia se vindea în peste un milion de exemplare şi trasa cu încredere subiectele săptămânii. Ulterior, revista a început să piardă teren, astfel încât la finalul anului 2016 se vindeau sub 800.000 de exemplare pe număr. Alte publicaţii, precum Süddeutsche Zeitung, se axează între timp şi ele pe investigaţii şi o fac cu succes. În plus, transformarea prin care trece universul media a lăsat urme şi la Der Spiegel. Cu toate că vlăstarii din televiziunea privată (Spiegel TV) şi de pe internet Spiegel Online joacă şi în aceste medii un rol de pionierat, în loc să o consolideze, aceştia au deviat marca revistei de ştiri mă degrabă către sfera "presei de bulevard". Un aspect este însă chiar mai important: principiul liderului de opinie pare deja depăşit în actualul peisaj jurnalistic puternic diferenţiat. În prezent, revista Der Spiegel este o voce importantă printre altele. Importanţa sa istorică îi conferă totuşi poziţia unui primus inter pares.