Artă digitală Emancipare roz-bombon

Amalia Ulman, Excellences & Perfections, 2014
Credit: Amalia Ulman/Arcadia Missa

Tinerele artiste de pe internet luptă pe Instagram, Tumblr, Facebook șiTwitter cu telefoanele şi hashtag-urile lor pentru acceptarea pilozităţii, a fluidelor corporale, a pielii cu imperfecţiuni şi a chiloţilor cu sânge pe ei.

Feministele din aşa numitul „Al Patrulea Val“ nu au nevoie neapărat de o atitudine politică. Ele se ocupă cu vânzarea unor declaraţii imprimate pe chiloţi simpatici de mama-mare sau pe tricouri – aşa cum o face şi Mayan Toledano sub brandul Label Me and You –. „Feminist“. „Don’t touch“. „Not Your Pussy“. Multe dintre ele sunt încă prea tinere pentru a se gândi la aspecte precum egalitatea profesională sau plata corectă. Tot ce ştiu este internetul şi mediile sociale, cu toată supra-oferta lor pop-culturală. Instagram şi Tumblr sunt curtea şcolii lor, în care nu sunt acceptate din pricina unor aparenţe.

 

În clipul muzical al trioului electro-pop Garden City Movement „She’s So Untouchable”, Mayan Toledano abordează subiecte precum dorinţa, dar și identităţile sexuale non-binare.

Această experienţă a fost trăită, în anul 2013, de artista şi fotografa canadiană Petra Collins. Ea este considerată emblema feminismului 4.0. La 15 a început să fotografieze: pe sine, corpul ei, tot ce i se schimba odată cu pubertatea şi o făcea să se simtă nesigură.

Petra Collins | „Babe” (Buch) Petra Collins | „Babe” (Buch) | Courtesy of Prestel Publishing Ea resimțea presiuni din toate părțile și doar fotografia i-a oferit un sprijin, scrie ea în prefața cărții Babe.
Acesta a fost motivul pentru care a înființat platforma online The Ardorous, un loc în care fetele tinere care nu se pot identifica cu imaginea femeii din publicitate își pot publica creațiile. Body Positivity în loc de Body Shaming este motoul acestei platforme. Bineînțeles că a știut foarte bine ce făcea atunci când a publicat pe Instagram o fotografie în care apărea în bikini verzi, cu zona intimă nedepilată. Fotografia a fost cenzurată pentru că părul ei pubian era un pic prea vizibil. Net Artists adună însă fotografiile șterse de puritanul Instagram și le publică într-un volum. Cartea Pics or It Didn’t Happen. Images Banned From Instagram  va apărea la editura Prestel, la finalul lunii aprilie 2017, în îngrijirea lui Arvida Byström și a lui Molly Soda.

SPARGEREA TABUURILOR

Rachel Hodgson in: Petra Collins | „Babe“ (Hg) Rachel Hodgson in: Petra Collins | „Babe“ (Hg) | © Rachel Hodgson courtesy of Prestel Publishing Cenzura atrage 



















atenția, iar efectele acesteia sunt astăzi mai degrabă pozitive decât negative. Platformele sociale oferă în zilele noastre artiștilor de sex feminin o ocazie importantă de a-și aroga puterea cu care sunt înzestrate de cele mai multe ori instituțiile culturale în care predomină încă bărbații. Înainte, totul era diferit: după cenzurarea, în 1974, a schiței falice Horizontal a lui Judith Bernstein în cadrul Philadelphia Civic Center, aceasta nu a mai fost expusă timp de aproape 25 de ani în nicio altă galerie. Iar acesta nu este decât unul dintre nenumăratele exemple ale discriminării femeilor pe piața obiectelor de artă. Guerilla Girls anunțau cu ironie provocatoare pe afișul lor din anul 1988 că avantajul de a fi femeie-artist este că nu trebuie să suporți presiunea succesului. Păi cine le-ar putea contrazice?
 

Guerrilla Girls | The Advantages of beeing a Woman Artist, 1988 Guerrilla Girls | The Advantages of beeing a Woman Artist, 1988 | © Guerrilla Girls, courtesy guerrillagirls.com

IDENTITĂŢI FICTIVE

Artista germană Cornelia Sollfrank şi-a prezentat obiecţiile în 1997, printr-o lucrare intitulată Female Extension, venită ca reacție la licitația organizată de Hamburger Kunsthalle pe tema Extension. Das Internet als Malerei und Gegenstand. Ea se temea că se vor prezenta prea puține femei la acest eveniment, astfel încât a creat 289 de identități fictive online, ca autoare a unor lucrări aparținând de fapt unor artiste internaționale. Toate au fost acceptate. Și pentru că păcăleala nu a fost detectată, Sollfrank a fost nevoită să o deconspire singură.


Cornelia Sollfrank | Screenshot der Dokumentationswebsite Female Extension (1997): http://artwarez.org/femext/ Cornelia Sollfrank | Screenshot der Dokumentationswebsite Female Extension (1997): http://artwarez.org/femext/ | © Courtesy Cornelia Sollfrank

LUPTA ÎMPOTRIVA STEREOTIPURILOR

În secolul XX, sufragetele, așa cum erau numite peiorativ membrele primei mișcări a femeilor, au luptat pentru dreptul de vot al femeilor, pentru dreptul la educație și la muncă plătită. La sfârșitul anilor 1960, în cadrul celui de-al doilea val al feminismului, și odată cu prima generație de artiste feministe, cele mai prezente femei din peisajul artistic proveneau preponderent din Marea Britanie și din America. Acestea luptau pentru egalitatea dintre femei şi bărbaţi şi împotriva stereotipurilor şi a obiectificării femeilor de către bărbaţi.

Cu fiecare val şi fiecare generaţie, prioritățile şi mediile de exprimare se schimbă, iar mediile schimbă, la rândul lor, posibilităţile de exprimare. Marina Abramovic a atras atenţia, în 1974, în cadrul performance-ului ei lung de 6 ore şi intitulat Rhythm 0, în cadrul căruia vizitatorii puteau lua de pe o masă 72 de obiecte pe care le puteau folosi oricum voiau asupra ei, asupra pasivităţii feminine. Barbara Kruger nu s-a mulţumit cu statutul stereotip al femeii ca „shopping queen“, iar Martha Rosler s-a opus stereotipului femeii ca „gospodină harnică ca o furnicuţă“ şi a reprezentării acesteia ca atare în mediile de masă, creând parodia Semiotics of the Kitchen.

Anne Collier | Woman Crying #2 Anne Collier | Woman Crying #2 | Courtesy of the artist; Anton Kern Gallery, New York; Galerie Neu, Berlin; The Modern Institute/ Toby Webster Ltd., Glasgow; Marc Foxx Gallery, Los Angeles © Anne Collier Cindy Cindy Sherman a pus problema, în lucrarea sa Untitled Film Stills, a rolurilor stereotipe ale femeilor în filme. Anne Collier a fotografiat și a mărit poze cu femei plângând de pe copertele albumelor, atrăgând astfel atenția asupra clișeului privind sexul slab.
 

Selfie-Performance

Amalia Ulman s-a deghizat pe Instagram, în performance-ul Excellences & Perfections din 2014, într-o fetiţă cuminte din suburbii, care, după ce s-a mutat în oraş, a devenit o „hot babe“. Cei la acea vreme 5.000 de follower-i i-au urmărit transformarea. Ulman a parcurs astfel diverse situaţii stereotipe, pe care le-a împărtăşit pe platformele sociale: operaţii estetice, droguri, colaps, renaştere precum fenixul din cenuşă după o tură de yoga. Ea a publicat selfie-uri timp de aproape o jumătate de an, aşa cum se poartă pe Instagram – din baie, din pat, de la antrenamente, la masă. De abia după o jumătate de an, Ulman a dat în vileag păcăleala. Totul nu era decât un joc, pentru că, în opinia ei, pe internet toţi suntem nişte mincinoşi. Asta a vrut să dovedească ea prin acest performance.
 

So pretty

Monika Mogi in: Petra Collins | „Babe“ (Hg) Monika Mogi in: Petra Collins | „Babe“ (Hg) | © Monika Mogi, Courtesy of Prestel Publishing Artista britanică Tracey Emin și-a adus patul – cu tot ceea ce îl face să fie un pat – în spațiul expozițional, tocmai pentru a fi văzut. Feministele din „Al Patrulea Val“ nu au nevoie decât de telefonul lor deștept și de aplicații pentru a-și găsi publicul. Ele se fotografiază în camerele lor roz-bombon cu părul crescut la subraț, cu coşuri pe faţă şi sânge pe chiloţi – şi insistă să îşi afişeze fotografiile până când acestea sunt, în sfârşit, luate în seamă cu un ridicat din umeri şi cu comentariul „OMG. You are so pretty“.