Fotoreportajul în Germania
Crezut mort, dar încă în viață

Dacă în anii 1960, fotoreporterii germani beneficiau de bugete generoase pentru călătorii şi hoteluri, astăzi, aceştia practic nu pot trăi doar din vânzarea drepturilor de autor ale imaginilor lor. Fascinaţia pentru fotografie a rămas însă neştirbită – atât pentru fotografi, cât şi pentru public.

În anii 1920, în Germania existau sute de ziare şi reviste, iar Berlinul devenise metropola cu una dintre cele mai diversificate oferte mass-media din lume. Cel de-al Doilea Război Mondial şi nazificarea presei au distrus însă această pluralitate. Fotoreportajul german a cunoscut o a doua perioadă de înflorire de abia în anii 1960: cei mai cunoscuţi fotografi germani de atunci, Robert Lebeck, Thomas Höpker, Stefan Moses şi Max Scheler contribuiau la publicaţii precum Stern, Quick sau Kristall, operele lor depăşind graniţele Germaniei. Fotoreportajele acestora apăreau, de altfel, în multe reviste, uneori chiar în acelaşi timp în cadrul unor publicaţii diferite.

MODELUL MAGNUM

Secvenţa imaginilor şi imaginea individuală exemplară au fost întotdeauna cele două forme de expresie principale ale fotoreportajului - şi mai sunt încă şi astăzi. Multe fotografii se nasc dintr-un amestec de intuiţie şi coincidenţă – în „momentul decisiv“, aşa cum l-a numit odinioară Henri Cartier-Bresson. Acesta s-a numărat, în 1947, printre cei patru co-fondatori ai Agenției de Fotografie Magnum, cea mai cunoscută cooperativă de fotografi, care mai există și astăzi. Obiectivul acesteia era să promoveze activitatea liberă de contract, dar și o piaţă mai bună pentru fotografiile membrilor. Fiecare regiune a lumii era, de altfel, reprezentată de câte un membru Magnum.

o.T. © Heinrich Völkel/Ostkreuz Magnum a fost şi modelul Agenției germane Ostkreuz, înființată în 1990 tot la Paris. Aceasta a împrumutat numele unei stații de tramvai din Berlin care unea odinioară estul şi vestul orașului divizat. Astăzi, cooperativa Ostkreuz numără 20 de membri-fotografi. La fel cum au făcut-o şi colegii de la Magnum mai înaintea lor, aceștia operează la nivel internațional, individual și subiectiv. Perspectiva plină de curiozitate jurnalistică asupra lumii poate fi enigmatică sau eseistică, uneori pigmentată artistic.

MEMORIA COLECTIVĂ A IMAGINILOR

Unele cotidiene preferă să lucreze ani de zile cu același fotoreporter. Fotografiile Barbarei Klemm au marcat încă din 1970 felul în care se prezintă segmentul politic și de foileton al Frankfurter Allgemeine Zeitung, aducând totodată o contribuție decisivă asupra memoriei noastre colective asupra imaginilor. Ea pare să se fi aflat mai mereu la momentul potrivit, dar și la locul potrivit, surprinzând pe negativele ei alb-negru momente istorice, dintr-o perspectivă pe cât de reţinută, pe atât de ambiţioasă. În 1989, Klemm a primit Premiul Dr. Erich Salomon al Societăţii Germane de Fotografie (Deutsche Gesellschaft für Photographie - DGPh) – cea mai înaltă distincţie ce poate fi acordată fotoreporterilor din Germania.

Willy Brandts "Kniefall" in Warschau Willy Brandts "Kniefall" in Warschau | © dpa – Bildarchiv, picture-alliance / dpa Subiectele care privesc societatea şi cele cu conotaţii politice captivează publicul. Uneori, perspectiva fotografului transformă scene din viaţa de zi cu zi în imagini-simbol, a se vedea, de exemplu, momentul în care Willy Brandt a îngenuncheat, în 1970, în faţa monumentului Ghetoului Varșoviei, sau o documentare într-o interpretare, așa cum s-a întâmplat cu grupul de îndoliați din Fâșia Gaza, care poartă pe brațe trupurile a doi copii morți. Fotografia e menită să documenteze faptele, devenind totodată un strigăt mut împotriva nedreptăților. Paul Hansen a primit în 2013 premiul World Press Photo pentru această fotografie.

DISTRIBUŢIE DIGITALĂ

Fotoreportajul a fost adesea declarat în moarte clinică, încă de pe la începutul anilor 1970, când televiziunea s-a impus ca mediu de masă, reuşind să aducă oamenilor ştirile cu mult mai repede decât presa scrisă. Apoi, spre sfârşitul mileniului al doilea, internetul cu noile sale oportunităţi de distribuţie a conţinuturilor media s-a răspândit în aproape toate gospodăriile. Cotidienele şi săptămânalele, dar şi revistele ilustrate continuă încă să existe, fotoreportajul reuşind să îşi găsească locul imediat în variile forme de publicaţii şi conţinuturi. În urmă cu câteva decenii, trecerea de la fotografia alb-negru la cea color a făcut multă vâlvă; aşa s-a întâmplat şi la trecerea de la analogic la digital, acum peste zece ani de zile.
 
În fotografia de reportaj din zilele noastre lucrurile trebuie să se miște rapid, ceea ce nu este posibil, evident, decât cu ajutorul datelor digitale. Discuția din jurul a ceea ce este autentic şi etic parcurge ca un fir roşu întreaga istorie a fotoreportajului, şi nu doar din Germania. Imagini jurnalistice şi documentare apar tipărite în reviste, sunt mediatizate pe internet şi vizualizate pe monitoare, dar şi în cadrul unor expoziţii şi a cataloagelor aferente sau în albume dedicate. Această formă extinsă de distribuţie, aparent democratică, este un blestem şi o binecuvântare totodată pentru fotograf. Pentru că din vânzarea drepturilor de autor ale lucrărilor sale nu poate trăi practic niciun fotograf din zilele noastre.
 
Expoziţia inaugurată cu ocazia aniversării a 25 de ani de Ostkreuz, aflată în turneu internaţional, ne trimite într-o călătorie înapoi în timpul de după căderea Zidului Berlinului, documentând totodată şi momente de referinţă mai actuale, precum revoluţia egipteană. Fotograful pare să surprindă în reportajul său fotografic fragmente vizualizate de idei şi amintiri. Definiția dată de un cunoscut fotoreporter german unei fotografii „reușite“ sună cam așa: o fotografie reușită este cea care este tipărită pe o pagină dublă. Iar la definiția asta nu s-a schimbat, în principiu, mai deloc.