Digitalizarea şi spaţiul urban Acasă, în spaţiul public

Buna dispoziție în spațiul public nu mai este demult o chestiune de ordin privat
Buna dispoziție în spațiul public nu mai este demult o chestiune de ordin privat | Foto: © Shutterstock

Ce este privat – și ce este public? Digitalizarea ne schimbă relația cu spațiul public. Oamenii - îndeosebi cei din mediul urban – redescoperă spațiul public și își transformă în realitate năzuința pentru experiențe colective.
 

Decenii la rând s-a vorbit despre „decăderea și sfârșitul vieții publice“ (Richard Sennett). Arhitectul olandez Rem Koolhaas a susținut chiar că spațiul public nu ar mai fi folosit pentru altceva decât pentru shopping. La fel, filosoful german Jürgen Habermas a avut, prin lucrarea sa Sfera publică și transformarea ei structurală, viziunea unei istorii a decăderii. Oamenii, după cum se părea, preferau să se retragă în sfera privată, nedorind să mai ştie nimic de viaţa publică. Forţată de internet, sfera publică s-a fărâmiţat în mai multe domenii. Pentru că pe internet se găsește tot ce ar putea interesa pe cineva şi mai ales oameni cu preocupări similare. Se pierde, însă, perspectiva de ansamblu.
 
În ciuda tuturor tendinţelor de retragere în sfera privată, există totuși o dorinţă enormă de a străbate către exterior, către sfera publică. Cel mai târziu de pe vremea când internetul a devenit mobil, iar fiecare dintre noi a început să poarte în buzunar câte un smartphone, orașele au început să se schimbe, iar experiența spațiului public s-a transformat. Disponibilitatea multor persoane de a participa, de a crea ceva împreună cu ceilalți, senzația faptului că ceva se poate schimba, nevoia de a ne înțelege pe noi înșine drept subiecte care acţionează – toate acestea ţin de cultura internetului interactiv. Mediul urban datorează modernităţii digitale o mare parte din vitalitatea sa tot mai mare.

Internetul are însă, fireşte, și parte de atitudini contrare, de anonimitate şi de lipsa integrării; totodată, el încurajează gândirea colectivă, acel fenomen al „sharism“-ului, despre care se vorbeşte atâta. S-ar putea chiar spune că acest sentiment de comunitate care şi-a găsit expresia în proiecte de crowd sourcing precum Wikipedia, schimbă psihologia spaţiului public, transformând comportamentul multor persoane aflate în spaţiile publice reale.

AU DISPĂRUT EFECTELE DE INHIBIŢIE CARACTERISTICE SFEREI PRIVATE

O anarhie tăcută pare să-i cuprindă pe mulţi – în special pe cei mai tineri dintre noi: aceştia văd în parcările dizgraţioase spaţii de exersare a unor aptitudini atletice (parcouring), transformă marginile betonate ale şoselelor în mici grădini (guerilla gardening), transformatoarele electrice, în obiecte de artă (street art) sau locurile abandonate, în noi zone de petreceri (outdoor clubbing). Şi mereu şi mereu, internetul, Facebook şi Twitter sunt catalizatorii acestor activităţi. Aici există instrucţiunile necesare, aici se depăşeşte ceea ce mai demult se înţelegea prin anonimitatea urbană.

Astăzi se schimbă, într-o manieră la fel de radicală ca acum peste 200 de ani, raporturile dintre sfera publică și cea privată. Pe atunci s-au format familia şi intimitatea burgheză. Odată cu părăsirea căminului, tiparele comportamentale s-au schimbat, unele lucruri pur şi simplu nefăcându-se în spaţiul public: nu se mânca din pungă, nu se bea din mers, prea puţini oameni s-ar fi lăsat masaţi în public, aşa cum se întâmplă astăzi pe unele mari aeroporturi. Cu alte cuvinte: spaţiul public se bucură astăzi de tot mai mulţi adepţi, nu în ultimul rând datorită faptului că au dispărut efectele de inhibiţie caracteristice sferei private.
 
Unii cred chiar că trăim deja în epoca „post privacy”. „Dacă există ceva despre care nu aţi vrea să se afle, atunci poate că nu ar trebui să îl faceţi“, ne sfătuieşte şeful Google, Eric Schmidt. Sau, pentru a-l cita pe întemeietorul Facebook, Mark Zuckerberg: „Vremurile în care le puteai arăta colegilor de serviciu o faţetă a personalităţii tale, iar prietenilor, o cu totul alta, aproape că au trecut.“ Pentru Zuckerberg, sfera privată este publică, cea publică, privată, ceea ce înseamnă că cele două sunt, până la urmă, unul şi acelaşi lucru.

Asta nu înseamnă însă că spaţiul urban nu mai este folosit, ba chiar dimpotrivă. Peste tot se demonstrează şi se protestează, iar protestatarii despre care se tot vorbeşte în ultima vreme nu ar exista fără străzi şi pieţe. Şi tocmai dezbaterile aprinse din jurul Street View, Facebook sau al problemelor cu securitatea datelor de la Apple arată că, în pofida tuturor schimbărilor, există în continuare conceptul eminamente liberal al sferei publice, anume cel care defineşte dreptul la autodeterminare.

URBANISM DE JOS ÎN SUS

Avem de-a face, prin urmare, de un fenomen înţesat de tendinţe contradictorii. Una dintre acestea priveşte revitalizarea spaţiului public, urbanismul de jos în sus. Altfel decât pe internet, unde indivizii se confruntă în principal cu lucruri cunoscute, în spaţiul fizic, real, eu-rile se întâlnesc în toată splendoarea diversității lor. Ele nu alcătuiesc un ”noi” stabil, ci unul extrem de vivace. Pentru Habermas, cafeneaua era încă un element primordial al sferei publice politice. Astăzi, în era „coffee to go”, politicul are loc adesea „din mers”, viaţa publică mutându-se în locurile amenajate pentru grătar, pe insule în trafic şi în faţa gărilor. Tot mai mulţi oameni care nu se cunoşteau ajung să se întâlnească, să facă schimb de idei, să ajungă să formeze comunităţi. Aceştia sunt locatarii noii lumi digitale. Unii îi numesc nomazi. Iar spaţiul public este casa lor.