Dans și imersiune Poante și ochelari 3d

„Night Fall“ Amsterdams Het Nationale Ballet (2016)
© Altin Kaftira

Cum poate fi sedus publicul? Cum poate fi convins să pătrundă cu toate simțurile în lumi străine și să se abandoneze cu întreaga ființă celor ce se întâmplă acolo?
 

Acestea sunt întrebările pe care și le-a pus încă de la începutul secolului al XIX-lea un om de teatru – acesta avea, de altfel, un interes propriu. Louis Véron, care era de fapt medic și publicist (1798–1867, Paris), a ajuns, în anul 1831, la cârma Operei din Paris. El a condus instituția ca pe o companie privată, fiind interesat îndeosebi de maximizarea profiturilor, ceea ce însemna că trebuia să conceapă un program atrăgător. Şi care au fost măsurile luate de ambiţiosul Véron?

„SPECTACOLUL“ ARE LOC ÎN CAP

Baletul romantic este acel gen al dansului pe scenă populat de zâne, spirite şi figuri exotice, care îl transformă pe spectator în participant. El este prins în acţiunea melodramatică, până când sentimentele şi gândurile se identifică întru totul cu personajele. Astfel s-a născut precursorul acelei „imersiuni“ despre care se tot vorbeşte astăzi.
 
Prin „imersiv“ se înţelege o acţiune care ne cufundă, cu ajutorul unor procedee IT, fizic, acustic şi optic, într-un anumit scenariu. Prototipurile funcţionale au fost produse de industria de gaming – sub forma unor jocuri care ne fac să uităm de ceea ce este real, înlocuindu-l cu imaginație, sugestie și autosugestie. Această fabrică de iluzii, elaborată de specialiști hardware și software, a cucerit între timp și sfera teatrului și a dansului. Tehnologia a devenit un instrument al supra- și circumscrierii conceptelor tradiționale. „Spectacolul“ are loc doar în capul spectatorului.

LIVE ȘI ÎN MIJLOCUL ACȚIUNII

„Symphony of a Missing Room“ de Lundahl & Seitl (2009)

La fel de diferite precum formatele imersive sunt și metodele prin care acestea își exercită efectele. Într-o parte a scalei se află experimentele în cadrul cărora spectatorul se transformă într-un subiect de test activ: el merge, de exemplu, pe urmele unui sunet, fiind condus – pentru că are ochii acoperiţi – de mâini invizibile, prin încăperi şi situaţii pe care i le induce propria minte, fantezia fiind cea care îi formează imaginile în cap. În acest fel, el poate participa direct la un vis, aşa cum a fost el închipuit, bunăoară, de duetul Lundahl & Seitl prin lucrarea acestuia, Symphony of a Missing Room (2009). În această lucrare, interpreţii îşi conduc invitaţii prin grădini şi încăperi, care le sunt induse prin intermediul poveștii din off. La celălalt capăt al scalei se află dispozitive precum ochelarii 3D sau ochelarii virtual reality de dimensiunea unei cărămizi. Cu ajutorul lor pot fi vizualizate – şi trăite – imaginile din spectacolele live, înregistrate de camere speciale la 360 de grade – purtătorul ochelarilor simţindu-se ca şi când s-ar afla în mijlocul acţiunii.
 
„Symphony of a Missing Room“ la Bienala de la Kochi

 
Unele companii de balet s-au încumetat deja să intre în arena digitală. Pionier în acest sens a fost Het Nationale Ballet din Amsterdam, care a prezentat, în 2016, primul spectacol de balet virtual reality (VR), intitulat Night Fall : o lucrare care nu există decât pe display sau pe ecranul de cinematograf şi ale cărei dimensiuni nu pot fi înţelese decât dacă spectatorii poartă un dispozitiv VR.
 
 „Night Fall“ – Primul balet virtual reality la nivel mondial
 
Ceea ce pare a fi un salt cuantic are, de fapt, legătură cu romantismul. Aşa cum a încercat și Louis Véron odinioară să îşi ducă clienţii operei sale cât mai aproape de firul narativ, prin puneri în scenă fascinante, coregrafiile special elaborate de astăzi, cu componente specifice mediilor moderne, ajută publicul să interacționeze – de-a dreptul palpabil! – cu dansatorii de pe scenă. Probabil că nu va mai dura mult până ce această metodă se va transforma într-un instrument interactiv, care va permite co-player-ului să influențeze cu ajutorul unor opțiuni preprogramabile atât mișcările, cât și acțiunea.
 
Making of „Night Fall“ 
 

SUGESTII PRIN RAFINAMENT TEHNIC

Și rafinamentul tehnic are de-a face cu realizările istorice, care au avut ca scop descătușarea puterii de sugestie. Printre acestea s-a numărat mai întâi iluminatul cu gaz, introdus la Opera din Paris la sfârșitul anilor 1820. Acesta a facilitat schimbările de decor, a permis scăderea luminilor în sală şi o adaptare a luminilor în funcţie de atmosfera dorită, într-o manieră până atunci considerată imposibilă. Totodată, Louis Véron și-a înzestrat marile succese de casă – opera Robert le DiableBaletul călugărițelor și baletul La Sylphide, ambele cu premiera în stagiunea 1831/32 – cu dotări inovatoare. Balerinele au apărut aici pentru prima oară în fustele lor albe de muselină, devenite între timp clasice, numite mai târziu tutuuri, iar dispozitivele special create le ajutau să pară că plutesc. Mai mult, prima balerină dansa pe poante, ceea ce presupunea o virtuozitate fantastică, dând impresia de imponderabilitate. André Levinson, care a lăudat prestaţia din Ballet romantique în 1919, într-un eseu celebru, remarca: „Estetica dansului se înnoieşte cu totul“, iar „lumea reală, imediată şi ponosită“ va fi înlocuită, datorită progresului tehnic, de „adevărul visului“ – adică întocmai cum instrumentele VR de astăzi îşi transportă utilizatorii în paradisuri – sau iaduri – artificiale.
 
Fie că este vorba despre scenă, tehnologie VR sau tururi à la Lundahl & Seitl – până la urmă este vorba despre ceea ce Louis Véron numea în memoriile sale grand effet: să capturezi oamenii într-o ficţiune, astfel încât aceasta să le devină realitate.