Thomas Mann și Franz Kafka
O PARTIDĂ DE GOLF NEREUȘITĂ

Thomas Mann nu l-a întâlnit niciodată pe Franz Kafka, dar a fost un cititor avid al lucrărilor sale. Cum a descoperit Mann, așadar, opera lui Kafka, cum l-a interpretat și ce rol a jucat o rundă de golf nereușită în toată această poveste? Aflați din acest articol al scriitorului și filosofului Grzegorz Jankowicz.

De Grzegorz Jankowicz

Nu știm exact când și-a îndreptat atenția Thomas Mann asupra lucrărilor lui Kafka. Unii cred că a fost prin intermediul actorului Ludwig Hardt, un rapsod remarcabil care recita literatură germană la aparițiile sale publice. Kafka aprecia teatrul lui Hardt, iar biblioteca sa de acasă conținea o copie a unei antologii editate de acesta, care cuprindea piese pentru recitare. La 9 martie 1921, la Meistersaal, în Berlin, Hardt a citit pentru prima dată o povestire de Kafka. Repertoriul său a ajuns să includă nouă lucrări ale lui Kafka din două colecții: Contemplation (1912) și A Country Doctor (1920). Antologia lui Ludwig conținea și lucrări de Mann. Prin urmare, acesta ar fi putut auzi proza lui Kafka într-una dintre performanțele actorului.

Potrivit unei alte teorii, Mann i-ar datora descoperirea lui Kafka lui Max Brod, care a scris o schiță despre opera prietenului său, în 1921, pentru Die Neue Rundschau. Un an mai târziu, aceeași revistă a publicat The Hunger Artist al lui Kafka, pe care Mann ar fi putut să o observe, dar nu există dovezi în acest sens. La 7 iunie 1925, Brod – care avea un talent remarcabil pentru promovare, fiind capabil să unească aliați și să-și crească constant capitalul social – a publicat un articol în Berliner Tageblatt pentru a marca aniversarea de cincizeci de ani a lui Mann. El a scris că prietenul său decedat nutrea o admirație supremă pentru „maestrul Mann”, considerându-l un stilist fără egal. De asemenea, a susținut – într-un stil complet eronat – că cei doi autori împărtășeau o abordare similară a artei. După aceste declarații, Mann nu putea să ignore opera lui Kafka; nici nu ar fi fost potrivit să respingă interpretarea lui Brod asupra scrisului său. Și, într-adevăr, în declarațiile sale ulterioare, observăm influența clară a lecturilor lui Brod, care erau considerate fundamentale și ireproșabile. Când Brod căuta, la începutul anilor 1930, mijloace pentru publicarea operei lui Kafka, Mann l-a sprijinit fără rezerve, iar atunci când redacția revistei Die Lebenden i-a cerut să menționeze nume ale unor persoane pe nedrept uitate, el l-a amintit, printre alții, pe Kafka.

GOLF ÎN COSTUM DE BAIE

În Jurnalele lui Mann, mențiuni despre Kafka apar doar după 1935. Acestea sunt entuziaste, dar foarte concise. De exemplu, pe data de 4 aprilie ai acelui an, Mann notează că citește în continuare Metamorfoza și adaugă, cu mare convingere, că moștenirea lui Kafka depășea tot ce fusese scris în limba germană în ultimele decenii. Orice text, comparat cu o lucrare de Kafka, este „mizerie filistină”. Acestea sunt cuvinte puternice, dar nu găsim nimic altceva care să le susțină în scrierile private ale lui Mann. La data de 5 iulie 1935, găsim informații despre o excursie la țară, în timpul căreia maestrul în vârstă a încercat să joace golf într-un costum de baie, iar apoi a citit Castelul lui Kafka.

Declarația cea mai detaliată a lui Mann despre Kafka vine de la începutul anilor 1940. Această poveste este bine cunoscută, a fost reconstruită de mai multe ori, astfel încât mă voi limita să reamintesc faptele principale, urmând calea trasată de Jürgen Born, autorul excelentei lucrări Kafkas Bibliothek.

PREFAȚA LUI MANN

În mai 1940, Mann a primit o scrisoare de la vechiul său editor, Alfred Knopf. Amândoi se aflau în Statele Unite – Thomas în Princeton, Alfred în New York. Acesta din urmă hotărâse să readucă Castelul lui Kafka în fața cititorilor americani. Prima ediție fusese ignorată. Se vânduseră doar vreo mie de exemplare și, deși câțiva oameni se arătaseră entuziasmați, nu se poate spune că a fost un succes editorial. Knopf își dorea succese, mai ales atunci când era convins că o carte era excepțională. El considera Castelul ca fiind una dintre cele mai mari realizări ale lui Franz Kafka. A ajuns la concluzia că următoarea ediție ar trebui să conțină un text de Mann. Cum Mann era cunoscut și apreciat în SUA, Knopf i-a explicat că ar putea să depășească rezistența publicului american. Mann nu a răspuns imediat, dar nu pentru că nu dorea să se întoarcă la Kafka, ci pentru că alte chestiuni îl preocupau. Peste puțin mai mult de o lună, prefața era gata.

Mann a urmat calea deschisă de Brod în postfața primei ediții a Castelului. În esență, el vedea toate metaforele sociale din paginile lui Kafka ca fiind concepte religioase și teologice secularizate. El considera această scriere ca pe un atac la limitele care separă imanența de transcendență, un atac dus de protagoniști care tânjeau după adevăr, dar erau slabi și pierduți, ale căror eforturi nu puteau avea alt final decât eșecul. De asemenea, aprecia etica artistică a lui Kafka, devoțiunea sa, o formă de asceză care submina sensul oricărei activități non-literare. În acest sens, Mann susținea că exista o persistență demnă de marii maeștri spirituali, care renunțau la lucrurile lumești și căutau iluminarea. Din perspectiva de azi, totul sună un pic acid și naiv, având în vedere că Walter Benjamin deja evidenția aspecte diferite ale operei lui Kafka, contestând lectura lui Brod. Benjamin considera că Max, deși un prieten devotat și un promotor iscusit, distorsiona scrierea lui Kafka, reducând-o la ceea ce ar putea fi acceptat de un cititor burghez ușor sentimental.

KAFKA, MAESTRUL VIZIUNILOR ONIRICE

Cele mai importante fragmente din lucrarea lui Mann se referă la logica visului din romanul lui Kafka. Potrivit lui Mann, toate lucrările lui Kafka imită visele pentru a genera un efect comic. Această remarcă, deși aparent inofensivă și pozitivă, ascunde o critică subtilă a proiectului lui Kafka. În final, în ciuda intensității lor lingvistice, Procesul și Castelul duc limba germană în regiuni inspiraționale în care nu mai fusese vreodată, fiind lucrări bizare care îi atrag în mod special pe cei care apreciază ciudățeniile. Potrivit lui Mann, Kafka este un umorist care ne amuză cu trucuri de jonglerie.

Este greu de imaginat o apreciere unidimensională. În primul rând, Kafka nu imită visele, iar poveștile sale nu încearcă să recreeze logica acestora. Așa vedea el realitatea din jurul său! În această lucrare, lumea este descoperită ca un vis care a depășit granițele regatului nocturn și s-a răspândit pretutindeni. Kafka nu anulează granița dintre rațional și irațional, ci face ceva mai radical: ne convinge că această diviziune nu este obligatorie (și niciodată nu a fost). Suntem obișnuiți să gândim astfel, am creat convenții sociale pentru a face față fricii noastre de necunoscut, dar aceasta spune mai multe despre nevoile noastre decât despre realitatea în care trebuie să trăim. Mann nu a putut accepta această concluzie, nici din punct de vedere epistemologic, nici existențial. Scrierea sa era fundamentată pe raționalism, matricea romanelor sale fiind gândul simplu și elegant formulat. O persoană greșește, se împiedică, cade, dar atunci când o vedem din afară, nu avem nicio îndoială despre ce s-a întâmplat. În Kafka, lumea nu a alunecat din groove-ul său; nu a fost niciodată acolo de fapt. O persoană ar putea fi, de fapt, arestată fără niciun motiv și fără vreo explicație, doar pentru a auzi că nu s-a întâmplat nimic și că ar trebui să meargă înapoi la muncă.

RÂSUL la KAFKA

Scopul râsului în lucrările lui Kafka este diferit. Conform anecdotei lui Brod despre celebra lectură inaugurală a primului capitol din Procesul, Kafka a râs până l-a durut burtica. Înseamnă asta că povestea lui Joseph K. este o comedie și că nu ar trebui să o luăm prea în serios? Dimpotrivă. Râsul lui Kafka este un văl care ascunde confuzia existențială în fața a ceva ce nu poate fi neutralizat prin gândirea rațională. Ideea nu  este că lucrările lui Kafka sunt parabole impenetrabile a căror semnificație nu o vom înțelege niciodată. Semnificația lor este mult prea clară, nu ascund nimic de noi. Ele încearcă mai degrabă să demascheze, să expună, să lumineze, să demonstreze și chiar să dezvăluie. Problema este că fața realității pe care Kafka o descoperă este greu de acceptat. Rezistăm să ne împăcăm cu faptul că lumea funcționează așa cum o face, că se desfășoară în acest ritm și că lucruri atât de incredibile au loc în ea. Reacția la „spargerea gheții” kafkiană dinlăuntrul nostru poate fi orice: plâns, râs, groază… însă cu siguranță nu liniștea pe care Thomas Mann o revendica atât în viață, cât și în artă. De aceea, relația lui cu Kafka este una pozitivă, dar nu pe deplin afirmativă.


Pentru Adam Zagajewski