Între lumi
CETĂȚEAN ȘI ARTIST. THOMAS MANN

Thomas Mann a purtat în el toată viața contradicția dintre originea sa burgheză și vocația pentru artă. O privire asupra conflictului care străbate opera sa mai constant decât orice altceva.

De Gina Arzdorf

„Artistul încetează să mai fie artist în momentul în care devine om.” Realizarea la care Thomas Mann îl lasă să ajungă pe fictivul Tonio Kröger în nuvela omonimă sună paradoxal. Și totuși, aceasta reverberează în întreaga sa operă timpurie. Ipoteza: doar cel care este izolat de „ceilalți, cei obișnuiți” la marginea societății poate produce artă și, prin urmare, îi privește cu dispreț și mândrie pe toți cei care nu cunosc nici extazul, nici plictisul de sine și de viață. Aceștia sunt cei care, în banalitatea vieții lor, cu traiectoria ei dreaptă, au porțile către sferele superioare închise. Cu atât mai șocant trebuie să fi fost pentru poetul singuratic, aflat la limita epuizării, atunci când prietena lui, Lisaweta Iwanowna, a concluzionat într-o zi: „Sunteți un cetățean rătăcit, Tonio Kröger – un cetățean rătăcit”, dar totuși un cetățean, iar acesta reprezintă, în final, o viață obtuză, fără spirit și incapabilă de artă.

CONFLICTUL INTERIOR

Paralelele dintre personajul fictiv și autorul său sunt greu de trecut cu vederea. Thomas Mann s-a născut în 1875 într-o familie de comercianți bogată și respectabilă din Lübeck. La fel ca personajul său, Tonio Kröger, și el lasă în urmă, în tinerețe, patria hanseatică pentru a-și construi o viață nouă în Italia – viața unui literat. Dar, chiar dacă distanțarea reușește pe plan fizic, în sufletul său el nu se va dezlega niciodată pe deplin de originile sale burgheze, asemenea alter ego-ului său literar, Tonio Kröger. Inevitabil, Thomas Mann se vede astfel prins în contradicția existențială dintre viața de cetățean și cea de artist, pe care o poartă în sine, deoarece tatăl său din nordul Germaniei reprezenta un tip de viață, iar mama sa, originară din Brazilia, reprezenta celălalt tip de viață. Când îl lasă pe Tonio Kröger să spună „stau între două lumi, nu sunt acasă în niciuna dintre ele și din această cauză îmi este puțin greu”, această afirmație provine, probabil, din propriul său sentiment de apartenență ambiguă și de a sta într-o „poziție între scaune”, un motiv ce apare în mod frecvent în primele sale povestiri.


ARTIST VS. BURGHEZ

În câmpul tensionat dintre artă și burghezie, personajele create de Thomas Mann se luptă, în moduri diferite, cu acest dualism. Pe lângă Tonio Kröger, și Gustav von Aschenbach este unul dintre cei care poartă ambele lumi în sine. Personajul principal al nuvelei Moarte la Veneția (scrisă în 1911) este un scriitor respectat, nobeliat datorită marii sale realizări literare. Un scriitor, așadar, care nu trăiește în conflict cu societatea, ci la marginea ei. Mai degrabă, viața lui Gustav von Aschenbach este cea a unui cetățean, ghidat de valorile prusace ale virtuții și de o disciplină care îi face zilele să înceapă cu „stropi de apă rece pe piept și pe spate” și îl face să adopte drept deviză „Împotrivirea”. Dar, în ciuda tuturor moderațiilor, el rămâne un artist, un estet. Și, atunci când îmbătrânitul von Aschenbach, aflat în vacanță la Veneția, îl întâlnește pe Tadzio, un băiat de 14 ani, perceput drept întruchipare a frumuseții absolute, începe o abandonare de sine înfocată, care duce, în cele din urmă, la moartea sa în Veneția, așa cum sugerează titlul.

În nuvela Tristan, publicată în anul 1903, conflictul dintre burghezie și artă nu se manifestă la nivelul unui singur personaj. În schimb, în fața decorului unui sanatoriu situat în înălțimile munților, se întâlnesc doi bărbați inegali, reprezentanți ai celor două tipuri de viață opuse: scriitorul eșuat Detlev Spinell și comerciantul Klöterjahn. Spinell, datorită fizionomiei sale puțin bizare, este numit în sanatoriu „sugar putrezit”, desi nu suferă de nici o boală fizică, aflându-se acolo doar pentru că este de părere că boala și apropierea morții înnobilează omul. Klöterjahn, pe de altă parte, bine hrănit și bogat, înfățișează, prin numele său sugestiv, viața și continuitatea acesteia. În mijlocul simbolic al celor doi bărbați se află Gabriela Klöterjahn, soția comerciantului, care, după nașterea fiului său, este slabă, epuizată și suferă de un defect al traheei. Relația cu Spinell, artistul morbid care o îndeamnă la un joc de pian tulburător, o va costa, în cele din urmă, viața.

FIGURI AUTOBIOGRAFICE

Apoi mai este Hanno Buddenbrook, cel mai tânăr membru al acelei familii pe care Thomas Mann o portretizează în marele său roman social Buddenbrooks. În această lucrare monumentală, în care, așa cum sugerează deja subtitlul, este vorba despre decăderea unei familii de comercianți din Lübeck, odată înstărită și respectabilă, în care, cu fiecare nouă generație, înclinația spre artă crește, iar burghezismul scade. Singurul moștenitor masculin, Hanno Buddenbrook, este încă din copilărie bolnăvicios, singuratic și introvertit. Complet nepotrivit pentru preluarea afacerii tatălui său, pasiunea lui este dedicată exclusiv jocului de pian și muzicii pline de dorință de moarte a lui Richard Wagner. Când Hanno Buddenbrook, căruia nu-i este permis să ajungă la vârsta majoratului, trage o „frumoasă și curată liniuță dublă” sub numele său în cronica familiei, având convingerea că după el nu va mai veni nimeni, gestul acesta este extrem de semnificativ. Nicio figură nu arată mai clar decât el în ce măsură Thomas Mann își extrage materialul prozei din propria sa viață, din contradicția de nerezolvat dintre două lumi care coabitează în el, deoarece Hanno Buddenbrook este, de fapt, sinele său mai tânăr.