(FAZ.NET, 26.09.2022)  Pentru ca democrația să triumfe, aceasta trebuie să lupte, a declarat laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, Thomas Mann, acum aproximativ 80 de ani. De asemenea, nici în ziua de astăzi nu mai este suficient doar să invocăm valorile toleranței și libertății.

De Rainer Hank

În februarie 1938, când Katia și Thomas Mann s-au îmbarcat pe Queen Mary în Le Havre pentru o călătorie în scopul unor conferințe în Statele Unite, au avut presimțirea că această călătorie ar putea fi începutul unui lung exil. Din 1933, cuplul a găsit un refugiu în Küssnacht, pe malul lacului Zürich. „Anschluss”-ul iminent al Austriei făcea ca nici măcar Elveția să nu mai pară un loc suficient de sigur.

Conferința pe care scriitorul urma să o susțină în mai multe orașe americane avea un titlu contrafactual: „Despre viitorul triumf al democrației”. Tocmai pentru că democrația „nu este un bun sigur astăzi”, fiind atacată și amenințată atât din interior, cât și din exterior, era necesară „o autodeterminare a democrației”. Libertatea trebuia să-și descopere „virilitatea”, spunea Thomas Mann, trebuia să învețe „să îmbrace armura și să se apere împotriva dușmanilor săi de moarte”. Discursul se încheie cu celebra frază, conform căreia lumea trebuie să înțeleagă „că, printr-un pacifism care admite că nu vrea războiul sub nicio formă, provoacă, de fapt, războiul, în loc să-l prevină”.

Dictatul împotriva iluzioniștilor pacifiști

Dictatul împotriva iluzioniștilor pacifiști poate fi numit o „viziune clară”, căci a anticipat, cu o jumătate de an înainte de acordul de la München, fatala consecință a politicii de „apărare” (appeasement) a democrațiilor occidentale, care i-au acordat lui Hitler, prin cedarea Sudetelor, dreptul de a decide soarta Cehoslovaciei – rezultatul nefiind prevenirea războiului, ci doar aducerea acestuia mai aproape.
 

După cum se știe, este ușor să fii înțelept după ce evenimentele au avut deja loc. Însă înainte de acel moment, mulți credeau că prin negocieri și concesii ar fi putut să liniștească agresorul. Acordarea de concesii față de Germania ar fi fost oportună atunci când naționaliștii nu erau încă la putere, spune Thomas Mann. Concesii ar trebui, de asemenea, să fie luate în considerare după căderea lui Hitler: „Dar în prezent, fiecare îndeplinire a pretențiilor germane reprezintă o lovitură cruntă și descurajantă pentru forțele din Germania care aspiră la libertate și pace.”

Este considerat nerealist să tragi o linie directă între 1938 și 2022. Acceptăm acest lucru. Totuși, întrebarea rămâne: în fața amenințării actuale asupra democrației liberale, nu cumva apărarea libertății pare prea defensivă și lipsită de curaj?

De fapt, libertatea nu a fost niciodată atât de amenințată la nivel global ca astăzi. „Freedom House”, un think tank din Washington, descrie doar aproximativ 20% dintre statele lumii ca fiind „libere”. De două ori mai multe sunt considerate „a nu fi libere”, iar aproape 40% sunt doar „parțial libere”. Aceste date se referă la anul 2020.

Între timp, adversarii libertății nu mai domină doar în Rusia, China, India și într-un șir de țări din Europa de Est. Pericolul se apropie. Suedia, Folkhem-ul, care a reprezentat multă vreme pentru mulți idealul unei societăți egalitare și pașnice, urmează să fie guvernată de un partid care acceptă ajutorul unor populiști rasiști. Iar în Italia, weekendul trecut, o candidată s-a apropiat de funcția de prim-ministru, dorind să reabiliteze simbolistica fasciștilor lui Mussolini.
(Nota redacției goethe.de: informațiile temporale se referă la data publicării inițiale a textului: 26.9.2022)

Ura din dreapta, intoleranța din stânga

Climatul de nelibertate din extrema dreaptă corespunde unei stări tot mai radicalizate din partea stângă, care, plecând de la universități, în numele antirasismului și al justiției, nu produce decât intoleranță și ură. „În mass-media liberală, un cuvânt greșit poate distruge cariere, în universități domnește o atmosferă dominată de frică, iar companiile concediază angajați care se opun noului spirit al vremii”, scrie René Pfister în cartea sa Un cuvânt greșit. El arată cum politica de identitate promovată de stânga amenință libertatea de exprimare.

Nu este vorba doar de apărarea democrației. Populiștii de dreapta sau de stânga ajung la putere tocmai prin proceduri democratice de alegere. Este vorba despre apărarea democrației liberale: aceasta este modalitatea de dobândire a puterii care se leagă de regulile statului de drept, în fața cerințelor mulțimii. Aceste reguli includ respectarea unei justiții independente, recunoașterea unei prese libere, condamnarea corupției politice și garantarea piețelor libere. De asemenea, există datoria de a nu supune minoritățile dictaturii (democratice) a majorității.

Aceste idei ne conduc înapoi la Thomas Mann, care a renunțat, în America, la disprețul său anterior față de democrație, dar care a avut întotdeauna o reticență față de liberalism. Experiența transatlantică l-a convins pe renumitul scriitor de valoarea unei atitudini sceptice, capabilă să tolereze ambivalențele și să renunțe la pretențiile de absolutism ale elitismului. Este vorba despre valorile „conservatoare” ale unei civilizații burgheze care se bazează pe „bani, orașe, spirit și comerț”, așa cum a scris Thomas Mann.

Armele liberalismului

În vremuri de polarizare iliberală, nu este sufficient doar să invocăm valorile toleranței și libertății. Mai mult, este necesar să subliniem că toleranța liberală își găsește limita în fața amenințării intoleranței. „Pentru ca democrația să triumfe, ea trebuie să lupte, chiar dacă a fost multă vreme dezvățată de luptă”, spune Mann în discursul lui despre „Problema libertății,” din 1939: „Este necesară astăzi o democrație militantă, care să respingă îndoiala față de sine.” Mann îl omite aici pe Karl Loewenstein, cel care a formulat conceptul de „democrație militantă” în 1937. În schimb, el recurge la o analogie cu ecclesia militans, Biserica luptătoare: aceasta luptă pentru evanghelia toleranței și, în același timp, combate dușmanii toleranței.

Poate că aceasta este problema liberalismului de astăzi: că, intimidat de toate criticile care îl asociază cu neoliberalismul, nu mai îndrăznește să lupte „militant” pentru libertate. Chiar și el a ajuns să creadă că de vină pentru „contraofensivă”, pentru triumful antiliberalismului, sunt capitalismul dezlănțuit, globalizarea și o presupusă idee hipertrofiată a libertății.

Liberalii au la dispoziție propriul arsenal de arme. Liberalii apără dreptul la polifonia politică, relativizează pretențiile de absolutism cu distanță ironică, își pierd umanitatea doar atunci când se confruntă cu dușmanii umanității. A lupta cu arme împotriva acestor dușmani impune obligația de a apăra societatea liberală.