TEATRU GERMAN CONTEMPORAN
Piese traduse în limba română | Franz Xaver Kroetz

Wunschkonzert (Melodia preferată) – 1973

Domnișoara Rasch (în traducere: Repede, Iute) este trecută bine de prima tinerețe și trăiește singură. Și asta nu de ieri, de azi. Experiența ei în materie de singurătate o demonostrează rutina ei cotidiană, bine fixată în viața ei. Atât de bine, că-ți vine să crezi că e singurul ei punct de sprijin. De spus, nu spune niciun cuvânt, căci n-are cui. Și e încă prea lucidă, prea demnă, prea rațională ca să vorbească singură. Sau cu televizorul, sau cu obiectele din casă. Textul piesei este, de fapt, o suită de didascalii, fără nici o replică. Sunt descrise doar acțiunile, mișcările protagonistei din momentul în care ajunge acasă după o nouă zi de lucru, până când se culcă. Până atunci, totul pare să decurgă normal, conform rutinei pomenite la-nceput. Se schimbă, se spală pe mâini, dă drumul la televizor, își pune masa cu atenția cu care ar face-o dac-ar aștepta musafiri, mănâncă. Apoi își aduce aminte că e ora la care, la radio, începe o emisiune care e clar că-i place: aceea în cursul căreia sunt transmise melodii la cererea ascultătorilor. La noi, o astfel de emisiunea se numea, cândva, „Melodia preferată”. O urmărește cu evidentă plăcere. Între timp, își mai găsește destule de făcut prin casă, căci e clar că ține mult le ordine și la curățenie. Are și un hobby. Și timpul trece. Se face seară, e ora de culcare. Domnișoara Rasch nu reușește însă să adoramă. Se scoală la loc, desface o sticluță de șampanie (din aceea de 330 ml), își toarnă-ntr-un pahar, bea. Cu măsură. De fapt, bea doar ca să poată înghiți o pastilă, care e evident un somnifer. Apoi se gândește puțin, mai înghite una, două, trei... și câte or mai fi fost în flacon.

 
„Întreaga dramaturgie a lui Kroetz este impregnată organic de o profundă empatie cu viața, problemele, suferințele (și bucuriile, câte or fi – atunci când sunt) ale oamenilor mărunți. Și cu visele lor, fără-ndoială. Numai că acestea nu se-mplinesc. Din aproape fiecare mișcare a d-rei Rasch, încă de la simpla lectură a textului, simțim o profundă resemnare (împăcare?) cu toate neîmplinirile vieții. Cu faptul că nu a fost poate destul de atrăgătoare că să aibă un soț, cu faptul că nu a ajuns să ocupe un loc mai însemnat (și mai bine plătit) în societate, cu faptul că, printre foarte puținele ei bucurii, se numără o emisiune radiofonică. Un rol extrem de generos pentru o actriță care trebuie să știe să exprime, cu corpul ei, cu fața, tot ceea ce autorul o oprește să povestească.“ (Victor Scoradeț)
 
Personajele: 1 femeie

Premiera absolută a avut loc în 1973, la Württembergisches Staatstheater Stuttgart.

În România, piesa a fost prezentată pentru prima oară în 2000, la Teatrul ACT, în regia lui Cristian Juncu.
 
Kroetz-Dramatik
Kirchberg 3
D-83352, Altenmarkt, Deuschland
kroetz.dramatik@gmx.de

Pentru drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de
 
( …)
         Se duce şi deschide aparatul de radio. Apoi se duce la masa pe care şi-a pregătit-o şi se aşează. Îşi unge o felie de pâine. Printr-o mişcare a degetului, dă de înţeles că a uitat ceva.

         Se ridică din nou şi scoate din frigider o sticlă de suc de fructe. Îşi scoate din bufet un pahar, toarnă şi completează cu apă. Apoi pune paharul pe masă, lângă celelalte obiecte pregătite pentru cină. Pe urmă, se aşează şi începe să mănânce.

         Mănâncă încet, îşi pregăteşte fiecare felie de pâine cu multă tandreţe, o ornează. Ascultă cu vădită atenţie "Melodia preferată" şi râde atunci când Fred Rauch face câte o glumă. Bea din paharul cu suc cu înghiţituri mici.

         După ce a mâncat, strânge totul cu grijă, împachetează la loc untul şi salamul, închide borcanele cu condimente. Apoi îşi aprinde o ţigară şi o fumează până la capăt, fără să facă nimic altceva.

         După aceea se ridică, strânge masa, pune totul la loc. Farfuria şi tacâmurile, o furculiţă şi un cuţit, le pune pe bufet. Părăseşte camera şi se duce la toaletă. Durează destul de mult până când se şterge la fund. Și asta se întâmplă cât se poate de ordonat, de pedant şi de igienic. Trage apa şi curăţă bine vasul cu peria aflată alături. Deschide puţin geamul de la toaletă.

         Revine în camera ei şi se spală pe mâini, apoi se duce până la radio şi corectează puţin sonorul, tulburat între timp de paraziţi. Se străduişte să obţină gradul maxim de acurateţe.

         Se întoarce la oglindă şi examinează, pe obraz, locul pe care l-a uns mai devreme. Îl prelucrează cu degetele şi-l unge din nou cu o cremă.

         Apoi ia de pe aragaz apa rămasă şi o toarnă în chiuvetă. Mai dă drumul şi la puţină apa rece. Se duce până la şifonier şi scoate nişte ciorapi de mătase pe care îi introduce în chiuvetă şi-i spală.

         Ia un prosop de pe un suport de lângă chiuvetă şi-l pune pe spătarul celui de-al doilea scaun, după care aşează, cu multă grijă, ciorapii la uscat.

         În timp ce lasă apa să se scurgă, spală bine chiuveta. Între timp, incitată de muzică, face câţiva paşi de dans. Apoi iese din cameră şi se duce să închidă fereastra la toaletă, după care se întoarce.
        
         Ia de pe şifonier o carpetă la care lucrează mai de mult şi care e aproape gata. O întinde peste spătarul celuilalt scaun şi o contemplă. Mai trage, pe ici, pe colo, de câte un fir. Apoi ia toate obiectele care se mai află pe masă. Scrumiera o aşază la locul ei, pe bufet, lângă ea pune şi ţigările şi bricheta. Bea ultima înghiţitură de suc şi pune paharul pe bufet, lângă chiuvetă.

         Apoi întinde carpeta pe masă. De sub canapea, scoate o bucată grea de fier şi o aşează pe carpetă, astfel încât aceasta să nu mai poată aluneca. Se duce din nou la şifonier şi ia de pe el o casetă de lemn, pe care o aşază pe masă, apoi se duce la bufet şi trage un sertar din care scoate modelul. Din celălalt sertar extrage foarfeca.

         Îşi aşază toate cele trebuincioase lucrului la îndemână şi aprinde lampa cu picior. Cercetează intensitatea luminii şi se hotărăşte să aprindă şi lumina cea mare. În acest scop, se deplasează până la întrerupătorul de lângă uşă.

         Se aşază pe celălalt scaun, îl trage de mai multe ori încoace şi încolo până simte că s-a aşezat bine şi, după ce a aranjat totul în jur, începe să scoată din casetă lâna şi acul.

         Priveşte cu atenţie modelul, dar nu-l întinde în întregime, numără nodurile, bagă firele în ace, îşi aranjează toate acele şi începe să împletească.

         Lucrează cu multă grijă, foarte exact şi cu multă pricepere. Ori de câte ori termină de introdus o culoare în conformitate cu modelul, pune acul deoparte şi taie nodurile cu foarfeca, apoi taie capetele de fir rămase afară. (Pentru montare e necesară procurarea instrucţiunilor exacte pentru împletit covoare la domiciliu!)

         Mai târziu, se ridică şi pune din nou apă la încălzit. Apoi continuă să lucreze. Când apa dă în clocot, scoate din bufet un pliculeţ de ceai "Fix-Butte" şi ceainicul şi îşi pregăteşte ceaiul. Îl pune pe dulăpiorul de lângă chiuvetă, îşi aduce o ceaşcă şi o aşază alături. Apoi continuă să lucreze.

         După un timp, când ceaiul e gata, îşi toarnă o ceaşcă, scoate zahăr din bufet, amestecă în ceai, îşi duce ceaşca la masă. Din comodă, scoate un pachet de biscuiţi pe care îi aşază pe masă, lângă carpetă.
         Lucrează mai departe, mănâncă doi sau trei biscuiţi, îşi bea ceaiul, apoi se ridică şi îşi mai toarnă o ceaşcă.
(…)
 

Weitere Aussichten… (Noi perspective) – 1975

Și protagonista acestei monodrame a lui Kroetz are un nume traductibil: doamna Ruhsam. Ruhsam înseamnă „liniștitor”. Dar situația în care e ea surprinsă, în acest text, e prilej de neliniști profunde. De fapt, ar putea fi prilejul unei drame. Fiindcă, în dimineața următoare, doamna Ruhsam – deși e încă în puteri și absolut capabilă să trăiască pe picioarele ei, urmează să se mute din casa în care și-a petrecut viața alături de soțul ei care nu mai este. Ea nu se va muta însă în altă locuință, ci la azil. Așa au hotărât copiii ei. Și ea îi înțelege și le respectă hotărârea. Oare suferă ea din cauza asta? Dacă da, nu lasă se vadă nimic, fiindcă e un personaj al lui Kroetz. Și, în plus, nici nu are timp să sufere. Pentru că e ocupată până peste cap. La azil, unde va locui în cameră împreună cu o altă femeie, nu poate lua decât ce încape în două valize. Iar întrebarea principală este: la ce anume să renunțe dintre toate lucrurile care o-nconjoară – haine, piese de mobilier (vorbim de cele mici, transportabile, dar de care e atașată și care țin de însăși noțiunea ei de confort casnic), bibelouri, cărți, suveniruri, perne, plapumă, fotografii, veioză etc. etc. Spre deosebire de tăcuta domnișoară Rasch, din Melodia preferată, bătrâna doamnă Ruhsam e din cale afară de vorbăreață. Vorbește cu lucrurile, cu soțul defunct, cu sine, cu copiii care nu-s de față. Câte despre suferințele ei – ba nu, mai degrabă griji, căci e prea puternică pe dinăuntru ca să sufere – ele se concentrează în jurul unei întrebări la care nu are încă un răspuns: Oare cum are să se facă ea utilă la azil? Căci nu se-mpacă nicidecum cu gândul unei existențe statice, vegetative. E încă destul de sănătoasă, e încă destul de plină de energie. Și e sigură că, în condițiile astea, își va găsi ea ceva de făcut și acolo. Nu, dincolo de stresul selecției obiectelor pe care le poate lua cu ea, doamna Ruhsam vede această schimbare majoră din viața ei exact așa cum ne spune și titlul: ca pe deschiderea unor noi perspective.
 
„La un moment dat, Kroetz a grupat La noroc, Melodia preferată și Noi perspective într-un ciclu intitulat Piese cu/pentru femei (Frauenstücke). Acest ciclu are un motto care ar putea fi considerat ironic: ‚Norocul îi ajută pe cei îndrăzneți.‘ Ironic, pentru că e vorba de oameni aflați jos de tot în ierarhia socială și economică, iar îndrăznelile lor sunt pe măsură. De ce ar fi îndrăzneață doamna Ruhsam, de pildă? Pentru că speră să-și continue viața activă la azil? Sau pentru că îndrăznește să nu se considere învinsă? Poate că aceasta este întrebarea căreia trebuie să-i răspundă regizorul și actrița care s-ar lăsa ispitiți de această piesă cu succes de public garantat.“ (Victor Scoradeț)
 
Distribuția: 1 femeie

Premiera absolută a piesei a fost produsă în RDG, la Städtisches Theater Karl-Marx-Stadt, în 1975.

În România, piesa a fost prezentată pentru prima oară în 2000, la Teatrul ACT, în regia lui Cristian Juncu.
 
Kroetz-Dramatik
Kirchberg 3
D-83352Altenmarkt, Deuschland.
kroetz.dramatik@gmx.de

Pentru drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de
 
(...)
Exprimare îngrijită: Tot ce ţi-e drag şi scump şi are o valoare sentimentală, cum se spune, altminteri s-a dus o dată pentru totdeauna!

Pauză.

Scaunul se ia în orice caz, fiindcă e atât de confortabil, unde mai pui că ai stat pe el o viaţă-ntreagă. Gata, am stabilit, nu mai încape nici o discuţie. La canapea am renunţat.

Pauză.

O mai fi cineva care să aibă nevoie de aşa ceva? Poate un cuplu tânăr, care tocmai s-a căsătorit şi nu are încă de nici unele?

Pauză.

Mda, n-or să se dea ei în vânt după o vechitură ca asta.

Pauză.

Trage tare aer pe nas. La gunoi cu vechiturile?

Pauză.

Trebuie să te împaci cu gândul, o viaţă întreagă ai învăţat să te adaptezi, a venit vremea să aplici ce-ai învăţat. Aprobă din cap. Nici Otto nu mai are ce să facă cu lucrurile vechi, e limpede. Au să-şi aleagă câte ceva din ce le sare-n ochi, dar numai după ce am plecat eu, restul - adio.

Pauză.

Nu e cazul să devii senimentală din cauza unor troace.

Pauză lungă.

Trebuie să le iei pe toate la mână, să vezi ce-ţi mai trebuie şi ce nu-i balast, fiindcă conducerea căminului s-a gândit deja la toate. Pauză.

Pauză.

Soarbe o-nghiţitură de cafea, încet. Nu toată lumea are copii aşa de buni ca tine, care să spună: „Mamaie, noi vrem să te simţi bine!"

Pauză.

„Nu e ca în 'Bunicul vândut', să vrem numai să scăpăm de tine!" - Și nici nu e aşa!

Pauză.

Râde. Doar nu se aleg cu nimic de pe urma mea! Ăsta e avantajul, când n-ai nimic care să le facă cu ochiul.

Pauză.

Farfuriile de cositor!

Pauză.

Cositorul e scump şi valoarea lui creşte!

Pauză.

Dar la ce bun, dacă tot mori, tot nu poţi să le iei cu tine în sicriu. Ca fararonii, în piramidele alea ale lor...

Pauză.

Cade pe gânduri, gâfâie audibil. O călătorie în jurul lumii, asta da, mi-ar plăcea. Asta-ţi mai lipsea! Grecia, Africa, lacul Erie... Râde tare de ce-a putut să spună. Ce poate să-ţi mai treacă prin cap. Aprobă din cap. Până la urmă, mai bine că n-o să primeşti o cameră singură şi o să mai stai cu altcineva. În felul ăsta, ai să te dezveţi să mai vorbeşti singură cât e ziua de mare!

Pauză.

Dacă aş şti cu cine am să stau, ce bine ar fi.

Pauză.

Ei, da' ce dacă o să am şi eu o surpriză.

Pauză.

La-nceput n-o să fie uşor să-mi schimb obiceiurile, unde am fost învăţată să am dormitorul meu.

Pauză.

Să sperăm că aialaltă n-o să sforăie. Unde am un somn ca de şoarece.

Pauză.

Da' cameră separată nu-ţi dă decât dacă eşti pe moarte sau dacă ai o pensie foarte mare, fiindcă alea sunt inaccesibile penru muritorii de rând. E normal.

Pauză.

Se uită în jur, se ridică. Da' farfuriile de cositor tot le iei, ca să ai şi tu o bucurie, să nu-ţi treacă timpul degeaba. Cositorul se cere-ngrijit. Se duce la bufet, farfuriile de cositor sunt aşezate pe suporţi, e nehotărâtă. O mutare nu e o joacă de copil! Stă pe gânduri, pe urmă se apucă de treabă, scoate din bufet un rând de tacâmuri, o farfurie întinsă, una adâncă, o ceaşcă, o farfurioară etc., câte o bucată din fiecare.  Dar tocmai obiecte de bucătărie nu poţi să iei cu tine. Nu mai ai nevoie de ele în viaţa asta. Revelaţia o face să sufere. Balast.

Pauză.

Oare cum or fi gătind ăia la cămin? Se spune că mâncarea de cămin e monotonă.

Pauză.

Unde mai pui că eram o bucătăreasă excelentă, recunoscută! Să vedem ce ne-aşteaptă.

Pauză.

Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi! Acum s-a hotărât, ia farfuriile de cositor şi le aşază pe masă alături de celelalte, după cum, în continuare vă aşeza toate celalate obiecte pe masă sau lângă ea. Aşa.

(…)
 

Reise ins Glück (La noroc) – 1976

O tânără mamă cu pruncul ei pleacă într-o călătorie cu trenul. Piesa este de fapt un monolg ...dialogat, în sensul că femeie stă de vorbă în permanență cu băiețelul, care-i prea mic ca să vorbească. Dar asta nu-i o problemă, căci mama îi anticipează „răspunsurile”, reacțiile, emoțiile. La care reacționează la rândul ei. Oare unde duce călătoria asta, așteptată cu atâta nerăbdare? Vom afla pe parcursul piesei / călătoriei. Nu va fi un drum foarte lung, în schimb, promite să fie – eventual! – unul important. Căci, în gara de destinație, este posibil, poate chiar probabil?, ca mama și copilul să fie așteptați de tatăl celui din urmă. Care nu e și soțul celei dintâi. Nu, el este un domn bine situat social și financiar, cu o familie pe măsură, care a avut o aventură cu tânăra de condiție modestă. O femeie care, pe parcursul călătoriei, dă dovadă de un moral imbatabil. Deloc deprimată de situația ei, vede numai lucrurile bune din viață. Deși muncește greu și din greu, e apreciată de șef. Și nu cârtește, ca alții, împotriva condițiilor de muncă. Iar asta i-ar putea aduce câțiva pfennigi în plus pe oră. Care, economisiți cu atenție, îi vor permite, poate, într-o bună zi, chiar o locuință mai bună.

Să fie oare această stare de optimism motivată de întâlnirea apropiată cu tatăl copilașului, de vreo eventuală contribuție a acestuia la îmbunătățirea situației lor materiale? Nicidecum. Așa e ea: tonică, optimistă, animată de o credință indestructibilă în niște valori precum munca, chibzuința etc. Așa sunt mai toți oamenii mici ai lui Kroetz, cel puțin cei din piesele primului deceniu din creația sa. Căci, așa cum vom afla spre finalul călătoriei cu trenul (care e o bucurie în sine, pentru tânăra femeie și, presupune ea, și pentru copilașul ei) este foarte puțin probabil ca tatăl să fie în gară. De fapt, mai degrabă imposibil. Mult mai probabil e, zice femeia, să se plimbe puțin prin acel oraș, cu satisfacția de a vizita un loc nou. Și să revină acasă cu trenul de seară.
„Dincolo de povestea în sine, cu problematica ei, piesa are o calitate pe care o au toate textele lui Kroetz: nu se apropie nici o secundă de melodramă, de dulcegărie, de sentimentalismul ieftin. Tânăra femeie nu e o victimă! Și nu intenționează să treacă drept victimă. Nu vrea să înduioșeze. Și tocmai demnitatea și tonusului personajului fac ca povestea să fie mai răscolitoare. Cu cât lucrurile despre care vorbește ea sunt mai triste, în fond, cu atât râsul ei cristalin le contrabalansează mai eficient. Un rol pe care orice tânără actriță nu poate decât să și-l dorească.“ (Victor Scoradeț)
 
Distribuția: 1 femeie

Premiera absolută a avut loc la prestigiosul Theater am Neumarkt, din Zürich, în 1976.

În România, piesa a fost prezentată pentru prima oară în 2000, la Teatrul ACT, în regia lui Cristian Juncu.
 
Kroetz-Dramatik, Kirchberg 3
D-83352, Altenmarkt, Deuschland.
kroetz.dramatik@gmx.de

Pentru drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de
 
         Da, da, există o mulţime de tătici care şi-ar linge degetele după un băieţel atât de cuminte, numai de-ar putea să pună mâna pe el! Numai că nu-i de dat!
Râs cristalin.

         Pauză.

         Pun pariu că tăticul e în gară, fiindcă de-abia aşteaptă să ne vadă. Şi cât de mult a aşteptat! Un sfert de oră, numai pentru noi! Ca nu cumva să ne scape, aşa şi-a zis.

         Pauză.

         Acum nu a ajuns încă în gară, fiindcă e prea devreme. Şi are oare habar băieţelul ăsta prostuţ la ce oră ajungem? Mămica, însă, ea ştie: Plecarea din gara mare, ora 13 şi 30, sosirea la Rosenheim, ora 14 şi 12. Merge repede, fiindcă ăsta e un tren accelerat. Pentru alţii, care merg în fiecare zi cu trenul, nu-i mare lucru, dar noi trebuie să fim atenţi! Şi încă cum! Râde. Ce vină are băieţelul, dacă are o mămică proastă? Dar, dacă are să se facă un băiat frumos, atunci are să se-nsoare într-o bună zi cu o prinţesă, poate. Dar nu poţi niciodată să ştii ce te aşteaptă. Sau poate cu fata frumoasă a unui milionar. Şi atunci, poate că nu o va uita cu totul nici pe bătrâna lui mamă, cel puţin aşa sper. Chiar dacă va trăi într-o altă lume! Râs cristalin.

         Pauză.

         Vezi, când stai aşa în tren şi mergi în depărtări, visele prind aripi, cum se spune!

         Tăticul are să vină în orice caz, chiar dacă nu-i e uşor, din cauză că, râs cristalin, el mai e şi în altă parte, tăticul, şi e nevoie de el şi acolo. Dar asta nu contează. Astăzi şi-a luat demult liber de la toate celelalte obligaţii, pentru noi doi.

         Odată şi odată, tăticul are să aibă bani mulţi, mulţi de tot, fiindcă e isteţ, şi atunci are să ne cumpere o căsuţă în mijlocul pădurii. Râs cristalin. cu o fântână în faţă, şi când te uiţi pe geam, afară vezi pajiştea şi viţeii cum aleargă şi se hârjonesc. Şi, dacă nu o să se grăbească prea tare să crească, atunci Karli are să apuce să se joace în nisip în faţa casei şi să construiască un castel. Şi nimeni nu are voie să vină şi să i-l dărâme! Râs cristalin. Dar acolo n-are nimeni cum să ajungă, căci căsuţa e ascunsă adânc, în mijlocul pădurii şi nimeni nu poate s-o găsească, în afară de tăticul.

         Pauză.

         Sigur, tăticul nu o să poată să vină mereu, fiindcă mai are şi alte treburi, dar noi îl aşteptăm credincioşi seară de seară şi, o dată pe săptămână, tot ne face el surpriza şi vine sigur-sigur. Şi rămâne peste noapte şi se bucură cu noi fiindcă toată săptămâna se gândeşte cum să plece de acasă şi să vină la noi. Râs cristalin. Şi când vine seara şi se lasă-ntunericul, atunci intrăm înăuntru, în căsuţă şi mama face focul, ca să fie cald şi bine. Şi pe urmă încuiem peste tot şi ne băgăm în pat şi ne culcăm şi aşteptăm până se face iarăşi ziuă.

         Pauză.

         Şi mama nu mai trebuie să muncească, aşa cum munceşte acum, toate astea le plăteşte tăticul, fiindcă îi face plăcere. Poate că mama mai face ceva lucru de mână, că se vinde şi are şi valoare, cu igliţa, că mama se pricepe la asta fiindcă i-a plăcut să înveţe. Prostuţul meu mic, el nu ştie nimic, habar n-are el cât de mult a durat până au fost gata păturicile cu care i-am mpodobit căruciorul. Aşa ceva, numai cu dragoste se face. Iar dragostea, pe asta nu prea o are multă lume. Puţini sunt în stare de atâta dragoste ca mama. E bine că fiecare copil are mămica lui. Sau aproape fiecare. Ce ştiu ei, copiii, habar nu au ce trebuie să facă atunci când vin pe lume, dacă nu întâlnesc o mămică, în privinţa asta, tu ai avut noroc, nici nu se compară. O mămică, ea e cea mai importantă, trebuie să ţii minte asta, fiindcă tăticul trebuie să se ducă afară, în lume, da' mămica rămâne. Râs cristalin. Un tătic e o persoană de care întreabă toată lumea şi care are o mulţime de obligaţii pe cap. Mămica nu.

         Pauză.

         Noi suntem modeşti; ăsta e motivul pentru care toată lumea ne iubeşte, fiindcă nu cerem pea mult. Iar acum stăm chiar într-un tren şi mergem la tăticu, fiindcă tăticu ne-a scris: "dacă vă vine vreodată cheful să ieşiţi, treceţi şi pe la mine..." O să avem o după amiază frumoasă astăzi. Acum, poate că tata se suie în maşină, se mai uită o dată la ceas şi porneşte spre gară şi când ajungem noi, el e deja acolo şi arde de nerăbdare! Ai să vezi.

         Pauză.

         Ce-ţi poţi dori mai mult! După ce ne-a-ntâmpinat, şi ne-a-ntâmpinat cu toată dragostea, căruciorul va fi pliat, ca să încapă în portbagaj. Pe urmă, ne urcăm şi noi, în faţă, ne aşezăm lângă tăticul şi ne uităm la el cum conduce, fiindcă facem o excursie frumoasă. O să ştie el, tata, încotro. O staţiune frumoasă, cu un local frumos şi unde nu-l cunoaşte nimeni, fiindcă așa trebuie să fie.

         Şi atunci coborâm din maşină şi intrăm în local şi oamenii se uită la noi fiindcă ei cred că aşa ieşim noi mereu. Şi tăticul spune apoi "Pentru soţia mea, o cafea cu îngheţată şi o prăjitură şi pentru mine vin". Iar noi dăm din cap că da.
Râs cristalin.

         Şi dacă pe urmă mai iese şi soarele, şi nu-i exclus să iasă, atunci poate că ne aşezăm chiar pe o terasă în faţa localului. Şi tăticul are să te legene cu căruciorul, dacă eşti cuminte. Şi trebuie să fii cuminte, fiindcă lui tăticu' nu-i place când ţipi şi când ceilalţi se uită la noi fiindcă îi deranjăm. Să nu sărim în ochi, asta e deviza.
(...)
 

Franz Xaver Kroetz

Franz Xaver Kroetz (n. 1946) este unul din cei câțiva clasici în viață ai dramaturgiei de expresie germană. A urmat mai întâi cursurile unei școli de actorie din München iar apoi pe acelea ale prestigiosului Max-Reinhardt-Seminar din Viena. Celebritatea a cunoscut-o încă de timpuriu. Primele sale piese l-au impus cu autoritate, alături de Botho Strauss, ca pe una dintre cele mai importante voci noi în teatrul german. Dar el s-a bucurat și de un alt soi de publicitate: în 1971, la premiera müncheneză a pieselor sale Hausarbeit (Muncă la domiciliu) și Hartnäckig (Cu-ndârjire), mai mulți membri ai unor grupări neonaziste au încercat să împiedice desfășurarea spectacolelor. Kroetz a fost și un foarte popular actor de televiziune, datorită rolului principal pe care l-a interpretat într-un serial polițist care s-a-ntins peste mai mulți ani. A scris aproape 70 de piese, poezie și proză. S-a bucurat, firește, de numeroase premii și distincții dintre cele mai importante, printre acestea Premiul German al Criticii (1972), Premiul Pentru Dramaturgie al Festivalului de la Mülheim (1976), Premiul Bertolt Brecht Pentru Literatură (1995), Crucea de Merit a Ordinul de Merit în Grad de Cavaler al Ordinului de Merit al RFG (2005), Premiul Marie-Luise Fleißer (2007), Premiul Bavarez pentru Film (2008).