TEATRU GERMAN CONTEMPORAN
Piese traduse în limba română | René Pollesch

Diktatorengattinen (Soții de dictatori) – 2007

Trei actrițe și un actor joacă un spectacol politic despre tiranie, raporturi de putere, revoluție, terorism, execuții, societate istorică și multe altele... În paralel, într-un cort aflat backstage, ei sunt filmați în pauze, sau între scene, comentând personajele și acțiunea piesei, vorbind în particular, repetând mici fragmente din rol. Aparent, din cei patru actori, trei formează o familie – mama, tatăl și o tănără fiică dorindu-și cu frenezie rolul vieții ei. Personajul central al piesei este Elena Ceaușescu, total paranoizată pe seama ideii că se pune la cale un atentat împotriva ei, lucru ce o obligă la angajarea unei sosii. De fapt, atentatul a și avut loc, dar a vizat-o pe menajera sa. Disputa între personaje gravitează în jurul asemănării dintre menajeră și Elena Ceaușescu; prin urmare, sugestia ar fi să angajeze menajera pe post de sosie. Pornind de la această întâmplare, dialogurile alunecă în speculații filozofice și divagații pe teme ca: morala, demnitatea, spiritul, banii, capitalismul, familia, sinuciderea ș.a.m.d.

Printre abaterile de la subiect pe care actorii le fac în privat (când sunt filmați pare-se fără știrea lor, cel puțin până la un punct) se poate citi o nostalgie pentru muzica anilor 60-70, pentru dramaturgia „clasică”, pentru valorile culturale ale deceniilor fierbinți din secolul 20.

Fără o legătură neapărat necesară, ori neapărat logică între ele, replicile sunt scurte și intense bombardardamente conceptuale, relaxate din când în când, cu o măsură foarte bine cântărită, de dialoguri „civile”. În final, cele două planuri par să se suprapună brusc: execuțiile în masă, asociate regimului comunist intră peste timpul prezent al piesei și o omoară pe tânăra actriță, ceea ce este descris ca un lucru nu neapărat rău. Ultima replică sună astfel: „Acum, avem din nou actori mai puţini, dar mai buni”.
„Textul este lipsit de orice indicație de autor, inclusiv de precizarea numărului ori sexului personajelor. Nu sunt nici măcar scrise nume întregi în dreptul lor, ci litere mari – S, V, T, M. Nu există delimitarea planurilor (scena și culisele), nu există didascalii care să dea vreun hint asupra intrării ori ieșirii din scenă, sau asupra intrării ori ieșirii din convenția piesei. În mod absolut evident, avem de-a face cu un scenariu criptat, pe care autorul l-a pus în literă pentru a-l monta el însuși ca spectacol. Ceea ce a și făcut, în 2007, la Volksbühne, Berlin.

Lucru tipic pentru René Pollesch, și acest text alcătuiește o partitură dramaturgică descifrabilă scenic numai de către autorul său. Pe de altă parte, provocarea de a traduce regizoral o scriitură atât de ermetică, este cu siguranță una exrem de puternică, dar și de riscantă în același timp.

Dacă ne limităm la a observa calitatea și textura ideilor pe care le aruncă în lume ‚Soții de dictatori‘, vom constata că materialul este unul foarte dens și foarte vast – temele aduse pe tapet sunt teme grele; aspecte care au frământat artiștii și oamenii de spirit dintotdeauna. Dar sunt tratate oarecum en passant, ca și cum ar fi niște subiecte de bârfă, ori un banal small talk; sunt tratate ca orice discuție derizorie între actori, când se schimbă la cabine. Trecerile dintre replicile piesei și dialogurile private nu sunt niciodată predictibile; ieșirile din personaje apar și dispar abrupt, formând o tornadă care șterge la un moment dat granițele. Inclusiv finalul rămâne ambiguu – moartea tinerei din distribuție este incertă: nu știm dacă e decedată sau sedată și însuși actul de ‚sedare sau crimă‘ stă sub semnul incertitudinii, în sensul că nu este precizat dacă acțiunea face parte din piesă, ori din întâmplările din ‚backstage‘.

Avem de-a face cu o codare de gradul III – actori care joacă actori care joacă personaje – și nu putem tranșa cu precizie nicio frontieră între aceste paliere, iar acest lucru conține, de fapt, mesajul subteran (și cvasi-abscons) al piesei.“ (Victor Scoradeț)
Distribuția: 3 femei, 1 bărbat

Premiera absolută a piesei a avut loc în 2007, la Berliner Volksbühne, în regia autorului, René Pollesch.
 
În România, piesa nu a fost încă reprezentată. Traducerea finanțată de Goethe-Institut Bukarest a fost făcută în vederea realizării titrajului, cu prilejul prezentării spectacolului german în Babelfest Târgoviște, ediția 2008.
Rowohlt Verlag GmbH
Hamburger Strasse 17
21465 Reinbek
theater@rowohlt.de

Drepturile asupra traducerii în română: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de
M Ce s-a ales de tăcerea plină de demnitate cu care eram în stare să eliminăm toate elementele psihologice din tablourile noastre oficiale?
T De unde vine ambiţia asta vană de a produce neîncetat, personal, profesiuni de credinţă psihologice? Şi de a pune la dispoziţie interiorul ca obiect de observaţie. Ar fi preferabilă tăcerea plină de demnitate sau demnitatea în general!
S Rămâne apanajul unei elite să se gândească cum am putea cultiva relaţiile dintre noi.
M Bucureşti 1842. Mamă! A trebuit să ne baricadăm împotriva consensului. Viaţa este deja urâtă, de ce vor ăştia s-o facă şi mai urâtă cu adevărurile şi mărturiile lor?
T Excelenţă! Raportez cu supunere că afară se desfăşoară trupe. Asta înseamnă război!
M Din păcate, nu proletariatul e cel care se află la uşă, ci gloata sentimentală care nu a priceput că aici se află o elită care caută din nou forme riguroase de relaţii sociale.
S Unul dintre noi trebuie să străpungă liniliile inamice – voluntarii în faţă!
M Care dintre noi este destul de demn ca să se sacrifice pentru patria lui?
T Eu propun să tragem la sorţi.
S Aşteaptă! Ştiu eu cum facem. În Oceanul Pacific s-a născut un peşte mic şi pe coada lui scria: Ieşi afară dumneata!
Am greşit. Încă o dată! În Oceanul – Ieşi afară!
T Nu, nu eu! Astăzi s-a tras deja asupra mea!
S Menajera asta căpiata crede că atentatul a vizat-o pe ea, nu pe mine. Eu sunt Elena Ceauşescu. Cine crede ea că e?!
Am nevoie de o sosie, ca Imelda Marcos!
T Dar asta nu seamănă deloc cu dumneavoastră! Dumneavoastră aveţi o sosie care să vă apere de atentate numai din cauză că eu urma să fiu asasinată ...
S Deci, spui că am o sosie din cauză că voiau să te asasineze pe tine?
T Da, aşa e! Tu ai crezut că atentatul te viza pe tine! Dar nu-i aşa! Pe mine voiau să mă lovească!
S Cineva a vrut să te omoare şi asta m-a făcut să am ideea unei sosii!
T Da, exact!
S Ciudat.
M Deci, spuneţi că dumneavoastră căutaţi o sosie fiindcă au vrut s-o omoare pe doamna Kling?
S Hmmm... Da, continuaţi!
M Nu mai am nimic de spus.
T Atunci nu ar trebui să caut eu o sosie?
S Dumneavoastră sunteţi o menajeră! Cine ar vrea să vă omoare pe dumneavoastră?
T Există un număr infinit de posibilităţi! În afară de asta, mai există un argument: faptul că tocmai s-a întâmplat, adineaori!
   
[...]  
   
M Am doar demnitatea pe care o pot da la schimb. Bun, mai am şi viaţa mea pe care o pot oferi la schimb ca răspuns la tot acest ritual al darurilor din jur, dar civilizaţia occidentală exclude sacrificarea vieţii!
Lumea occidentală e o lume a supravieţuirii, a agăţării de sine însuşi. Ăştia nici nu pot să răspundă la sacrificarea vieţii altfel decât cu sacrificarea demnităţii, cu o presiune permanentă a mărturisirii. Cu autodenunţul.
Artiştii sunt gata mereu să-şi piardă demnitatea iar teroriştii sunt gata mereu să-şi piardă viaţa.
T Şi: Bineînţeles că atentatul m-a vizat pe mine!
S Ba nu! Dumneavoastră sunteţi menajeră, doamnă Kling! Atunci, ce-i cu toată paranoia asta?! Poate că am mereu cele mai rele bănuieli numai ca să nu fiu luată drept naivă!
T Tot mereu am bănuit că Dumnezeu nu are putere. Şi apoi a venit creştinismul şi mi l-a luat. Acum îl bănuiesc cu toţii! Iar eu nu mai am nici un chef acum!
V Mai bine ai grijă de mine!
S Ori de câte ori deschide gura sufletul ăsta autentic, mă sperii de moarte.
V Vreau un rol principal!
S Scoate-ţi asta din cap, propoziţia asta a fost tăiată!
   
[...]  
   
M De fiecare dată când vor să mă vâre în costumele lor avangardiste, la Sydney, Stuttgart sau Bucureşti, asta-mi aminteşte de poze cu Abu Ghraib. Asta-i tot ce pot să ofere ăştia din Vest la schimb pentru sacrificiul vieţii – sacrificiul demnităţii. Autodenunţul artiştilor. Asta se dă în schimbul sacrificării vieţii. Dar aici e nevoie să se mai sacrifice o dată viaţa, nu demnitatea. Nu, în actul unu stau pe scenă în costumul de meu de flamenco şi nu în proiecţiile demenţial-expresive ale unui scenograf dus cu pluta! N-am decât să stau cu evantaiul meu faţă-n faţă cu un Don José în costum de astronaut, ei şi? Eu sunt Agnes Baltsa! O dictatoare a inimilor!
  Rămâne apanajul unei elite să se gândească la chestii, cum să cultivăm o relaţie între noi şi aşa. Forme stricte! Demnitate! Puritanism! Terorism!
T Doamnă Baltsa! Păreţi să fiţi singura milionară pe care o mai interesează demnitatea!

René Pollesch

Născut în 1962 la Dornheim/Friedberg, René Pollesch a studiat la Insitutul de teatrologie aplicată din Gießen, implicându-se și în proiectele unor celebri profesori invitați precum Heiner Müller, George Tabori, Robert Wilson, John Jesururn, care i-au influențat decisiv stilul de lucru atât de neconvențional, atât ca dramaturg cât și ca regizor. A scris peste 25 de piese de teatru, câteva piese radiofonice, un libret de operă, a făcut și film. A fost distins de două ori cu mult râvnitul Mülheimer Dramatikerpreis (Premiul pentru dramaturgie al festivalului de piese de la Mülheim an der Ruhr) și o dată cu Premiul publicului la același festival. În 2002, juriul revistei Theater heute l-a ales drept dramaturgul anului. În 2007 a primit un alt premiu prestigios, Premiul Nestroy. Din mai 20102 este membru al Academiei de Arte din Berlin.