TEATRU GERMAN CONTEMPORAN
Piese traduse în limba română | Roland Schimmelpfennig

Die arabische Nacht (Noaptea arabă) – 2001

Hans Lohmeier aude apă. La propriu, în timp ce inspectează blocul de zece etaje pe care-l administrează și în care apa nu mai ajunge la ultimele trei etaje. La etajul șapte, în schimb, nu-s probleme cu apa, căci locatara Franziska Dehke își va savura ca de obicei dușul ei prelungit. Dar nu înainte ca Fatima Mansur colega ei de apartament, să vină și ea de la muncă. Cu o droaie de sacoșe cu cumpărături în mâini, a reușit să mai urce până la șapte, deși liftul huruia de parcă era pe punctul de a se strica din nou. Franziska e atât de obosită, încât nu mai știe nimic din ce i s-a-ntâmplat în ziua care stă să se-ncheie. Își face dușul, iese din baie, mai apucă să bea un coniac (fără excese!) cu Fatima, și adoarme pe canapeaua din sufragerie, când soarele tocmai apune. Așa se-ntâmplă-n fiecare zi. Cu atâte precizie, încât Kalil, prietenul Fatimei, poate să vină să-și viziteze iubita în fiecare seară la opt și jumătate, căci somnul Franziskăi e atât de adânc, încât nimic nu o poate trezi.

Oare de ce? Cumva pentru că ceea ce se petrece în somnul ei, în visele ei, în cealaltă realitate este mai intens, mai real și mai ... fantastic decât realitatea aceasta pe care Franziska o uită oricum la sfârșitul fiecărei zile?

Între timp, Lohmeier își continuă inspecția, din etaj în apă. Iar apa pe care continuă s-o audă-n conducte sună literalmente ca un cântec. O spune chiar el.

Cert e că, fără să băgăm de seamă, planurile pe care se desfășoară acțiunea s-au schimbat. Nu știm cu precizie când anume am ieșit din realitatea marelui oraș german și am plonjat în plină noapte arabă. Cu deșert și cu sultani și cu haremuri și cu tot ce știm din O mie și una de nopți. Mai mult, planul acesta se va amesteca – iarăși: cum? când? – în cel real, influențându-l, contaminându-l, intervenind cumva în el.
„Un text în care realitatea și fantasticul, oniricul, basmul, se întrepătrund cu atâta intensitate și rigoare logică, încât s-ar zice că avem de-a face cu o singură realitate, în care totul e posibil. Pe cât e de frumos acest text la lectură, pe atât sunt de redutabile problemele cu care se confruntă regizorul și actorii. Căci, dincolo de interferența planurilor, replicile personajelor evoluează, fără vreo trecere vizibilă, între trei paliere. Protagoniștii rostesc atât replici propriu-zise, adresate direct partenerilor de scenă, dar spun și ceea ce gândesc, deci, lucruri care nu le sunt adresate colegilor de distribuție, și, în al treilea rând, povestesc și ceea ce văd că se-ntâmplă, ceea ce văd că fac celelalte personaje. Cu alte cuvinte, pe lângă replici, ele dau glas și prorpiilor gânduri, dar și ... didascaliilor, respectiv acelor pasaje care, în piesele normale, apar ca indicații de autor.“ (Victor Scoradeț)
Distribuția: 2 femei, 3 bărbați

Premiera germană a avut loc la Staatstheater Stuttgart, în februarie 2001, în regia lui Samuel Weiss.

Premiera românească a avut loc în ianuarie 2006, la Teatrul Foarte Mic, în coproducție cu Teatrul Inexistent, regia: Theo Herghelegiu.
S. Fischer Verlag GmbH Theater und Medien
Hedderichstr. 144
60596 Frankfurt am Main
theater@s-fischer.de

Drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de
LOMEIER Aud apă. Nu e nici o picătură, dar eu o aud. În miez de iunie. E foarte cald. Sună telefoanele de la etajele opt, nouă şi zece, că ce-i cu apa. Nu ştiu. Am fost la subsol. Presiunea e-n regulă. Cu toate astea: De la etajul opt în sus, toate robinetele sunt uscate. Etajele opt, nouă şi zece nu au apă. Ca şi când, la etajul şapte, apa ar dispărea. Poate există o spărtură. Greu de imaginat. Iar o spărtură de felul ăsta, o ţeavă spartă, n-ar rămâne mult timp neobservată. S-ar scurge pe pereţi, pe tavane, în holuri.
Dar eu aud apă. O aud în spatele pereţilor. Sună ca un cântec. O urmă de cântec pe coridoare. Cântecul în casa scărilor. O urmă la etajul şapte. Mă sui în lift. Mă duc până la etajul şapte, să verific. Tot timpul aud apă.
Liftul huruie ca şi când nu mai are mult până să se strice din nou. Etajul şapte. Pe dreapta, cincisprezece apartamente şi liftul, pe stânga, şaisprezece apartamente. Şi pe o parte şi pe alta mereu trei camere, bucătărie, baie. La capătul coridorului în dreapta în faţa apartamentului 7-32 stă colocatara arabă a duduii Dehke, doamna Fatima Mansur. 7-32 înseamnă balcon la bucătărie şi ferestre spre Sud-Est, baia spre Vest. Colocatara arabă încearcă, cu trei sacoşe sub braţ, să-şi descuie apartamentul, dar de ce se complică în halul ăsta? De ce nu pune pur şi simplu cumpărăturile jos?
FATIMA Liftul huruia ca şi când nu mai avea mult până să se strice din nou. Cu trei sacoşe sub braţ, nu e deloc simplu să descui apartamentul. Nu merge.
LOMEIER Cheia îi cade din mână – mai bine decât să-i fi căzut sacoşele.
FATIMA Cheia îmi cade din mână, dar ajung la sonerie cu cotul. Sper că Franzisaka-i acasă. Bineînţeles că-i acasă. Numai să audă soneria. Lomeier, administratorul, vine pe coridor în halatul lui albastru-cenuşiu. E foarte cald.
LOMEIER Mai sună o dată. Face asta, apăsându-şi, cu tot corpul şi cu sacoşe cu tot, cotul stâng pe sonerie.
Pot cumva să vă ajut?
FATIMA O, mulţumesc, mă descurc. Foarte cald astăzi, nu?
LOMEIER Cea mai călduroasă zi a anului până acum, au spus la ştirile de la ora 19.
FATIMA Şi – încă nu vi s-a terminat programul, domnule Lomeier?
LOMEIER Nu ştiu – e ceva în neregulă cu presiunea apei la etajele opt, nouă şi zece.
FATIMA Noroc că nu sunt decât zece etaje.
El nu râde.
LOMEIER Da ...
FATIMA Are un aer absent. Îngrijorat.
LOMEIER La dumneavoastră care-i situaţia, cu apa?
FATIMA Da, nu ştiu – abia acum ajung acasă. Dacă e ceva, vă sun mai târziu.
LOMEIER Da, vă rog, aşa să faceţi. Poate avem o scurgere pe undeva.
Ea mai sună o dată, dar nu vine nimeni la uşă.
Permiteţi.
FATIMA El se apleacă şi-mi ridică cheia de jos. Mai întâi vrea să mi-o dea, dar pe urmă bagă de seamă că încă mai am amândouă mâinile ocupate, şi şovăie.
LOMEIER Are atâtea chei pe inel.
FATIMA Eu zâmbesc. Ce altceva să fac – el stă şi se uită la cheile mele.
LOMEIER Atâtea chei ...
FATIMA Sunteţi aşa de drăguţ -?
Îi fac loc.
Aia cu cămila.
LOMEIER Cămila e un breloc nu foarte frumos, uzat, din material plastic.
FATIMA El bagă cheia în broască –
LOMEIER V-ar deranja cumva, dacă aş verifică, scurt, cum staţi cu presiunea la apă? Doar să văd dacă e-n regulă.
FATIMA Nu, absolut deloc –
LOMEIER În clipa în care vreau să răsucesc cheia în broască, cineva deschide uşa din interior. În faţa noastră se află, transpirată şi mai mult dezbrăcată, Franziska Dehke, chiriaşa principală de la 7 – 32.
Oo –

Push Up 1-3 – 2001

Piesa începe cu un monolog al lui Heinrich, unul dintre paznicii marelui concern în care se petrec cele trei confruntări majore la care trimite titlul piesei (1-3). Monologul lui Heinrich este un fel de expozițiune, din care aflăm că firma îi aparține Angelikăi, partnera de viață a lui Kramer, dar că acesta din urmă conduce în realitate concernul. Heinrich ne vorbește și despre noul clip publicitar al companiei.

În prima parte asistăm la o confruntare între Angelika și Sabine, cea mai tânără șefă de departmanet din firmă. Și cea mai capabilă. Miza întregii piese: promovare într-un post cheie la Delhi. Iar Sabine ar fi candidata ideală. Dar Angelika o bănuiește că se culcă cu Kramer, împrejurare căreia i-ar datora accesiunea ei spectaculoasă în concern. Atunci când se hotărăște s-o întrebe direct, Sabine confirmă. E de presupus că, în acest moment, a simțit / conștientizat ostilitatea șefei și știe că nu va primi postul de la Delhi, așa că vrea cel puțin să se răzbune, mințind că se culcă cu Kramer. Când, de fapt – cum aflăm din scurte monologae adresate direct publicului – niciuna din ele n-a mai făcut sex de doi ani.

Partea a doua ne prezintă meciul dintre Robert și Patrizia, autoarea clipurilor publicitare ale companiei. Ea a avut ideea ca noul clip să fie identic cu cel vechi, cu singura deosebire că, acum, fundalul îl reprezintă skykline-ul New Yorkului. Robert, șeful ei, respinge categoric noul clip. I se pare că nu aduce nimic nou. Oare chiar nu-nțelege ideea? Oare chiar nu-i place? De fapt, altceva nu-i place lui: că, după o partidă de sex cu Patrizia, prilejuită de un party la firmă, aceasta nu l-a mai căutat niciodată. Tot din aparteuri aflăm că, pentru fiecare din ei, aceea fusese cea mai tare partidă de sex ever. Și că fiecare aștepta să fie căutat de celălalt, fiecare căutase prilejuri „accidentale” de a-l reîntâlni pe celălalt.

În partea a treia, se confruntă un angajat tânăr, capabil, dar supraponderal și noctambul (internaut), cu unul mai vârstnic, dar ambțios, care merge la sală și se menține în formă.

În chip simetric, piesa se încheie cu un nou monolog, de data asta al colegei lui Heinrich, paznicul de la-nceput. Aflăm, în treacăt, că ea se teme să facă turul tuturor birourilor, ca nu cumva să mai găsească vreun spânzurat, așa cum s-a mai și întâmplat de altfel.
„Firește, o piesă tragicomică despre dezumanizarea pe care o generează lupta pentru ascensiunea în ierarhiile marilor concerne. Despre însingurare și frustrări, despre efectele devastatoare ale ambiției. Aceasta din urmă pare să fie de altfel singurul afect care mai animă aceste personaje. Dialogurile au în egală măsură tensiune și umor, la fel și situațiile. În plus, există o relație extrem de ofertantă, dramaturgic, între dialogurile propriu-zise dintre personaje și aparteurile adresate publicului. Singurii oameni care și-au păstrat ...umanitatea, normalitatea, bunul simț și capacitatea de a nutri sentimente, sunt paznicii.“ (Victor Scoradeț)
Distribuția: 4 femei, 4 bărbați

Premiera absolută a avut loc în noiembrie 2001, la Schaubühne am Lehniner Platz, Berlin, în regia lui Thomas Ostermeier.
 
Premiera românească a fost produsă de Teatrul Național Târgu Mureș, în 2014, regia Theodor Cristian Popescu.
S. Fischer Verlag GmbH Theater und Medien
Hedderichstr. 144
60596 Frankfurt am Main
theater@s-fischer.de

Drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de
Robert şi Patrizia. În biroul lui Robert. Amândoi au treizeci şi ceva de ani. El e aşezat la birou. Ea stă în faţa biroului, în picioare. El ţine în mână un teanc de hârtii şi citeşte. Tăcere încărcată, iritare. El dă pagina, citeşte mai departe. În sfârşit:
 
ROBERT Nu merge.
   
  Scurtă pauză.
   
PATRIZIA Ce?
ROBERT Ai auzit bine: Nu merge.
   
  Scurtă pauză.
   
PATRIZIA Asta -
ROBERT Scoateţi-o din minte.
PATRIZIA Nu înţeleg.
ROBERT Cât se poate de simplu -
PATRIZIA O clipă doar, cum de -
ROBERT Asta -
PATRIZIA Asta nu -
ROBERT Ba da -
PATRIZIA Asta nu pot s-o -
ROBERT Ba da -
PATRIZIA Asta nu pot în nici un caz s-o -
ROBERT Ba da -
PATRIZIA Nu -
ROBERT Scoateţi-o din minte. Uit-o.
   
  Scurtă pauză.
   
PATRIZIA Ce să însemne asta: -
   
  Scurtă pauză.
   
ROBERT Ce să însmene asta?
PATRIZIA Da -
ROBERT Ce să însemne asta?
PATRIZIA Asta a fost întrebarea, asta te-am întrebat, da -
ROBERT Dar asta e cât se poate de clar: asta înseamnă că tu -
PATRIZIA Clar? Nimic nu e clar. Nu e clar absolut nimic. Absolut nimic, nimic nu pare să fie clar -
ROBERT Hârtia asta -
PATRIZIA hârtia asta este -
ROBERT hârtia asta nu este -
PATRIZIA hârtia asta este proiectul meu -
ROBERT hârtia asta-i inacceptabilă.
PATRIZIA Inacceptabilă?
ROBERT In-ac-cep-ta-bi-lă. Nu merge. Nu poţi să-mi vii cu aşa ceva.
Terminat.
PATRIZIA Ce?
ROBERT Da -
PATRIZIA Nu eşti în toate -
ROBERT Hârtia asta -
PATRIZIA Hârtia asta -
ROBERT Hârtia asta-i zero. ZERO.
   
  Scurtă pauză.
   
PATRIZIA Zero.
   
  Scurtă pauză.
   
ROBERT Da.
PATRIZIA Inacceptabilă.
ROBERT Aşa e.
   
  Scurtă pauză.
   
PATRIZIA Inacceptabilă.
ROBERT Exact.
   
  Pauză.
   
PATRIZIA Eşti bolnav, Robert.
  Scurtă pauză.
  Eşti complet bolnav.
  Scurtă pauză.
  Nu poţi să vorbeşti serios.
   
[...]  
   
PATRIZIA Mă preling în biroul lui Kramer şi las uşa întredeschisă. Stau pe întuneric în biroul străin şi privesc luminile oraşului. Dacă intră Kramer acum, probabil că sunt concediată. Fără preaviz.
  [...]
  În spatele meu, uşa se deschide - văd asta dupa dâra de lumină galbenă de pe covor - şi se închide la loc, dar nu mă întorc. El nu aprinde lumina. Stă foarte aproape în spatele meu, îi simt respiraţia. Ştiu că e el. O ştiu. Îmi pune mâinile pe talie. Mă întoarce spre el şi ne sărutăm. Mă lipeşte de fereastră şi îmi ridică rochia.
Facem sex. O partidă incredibil de aprigă.
  Scurtă pauză.
  Şi după aceea ne-am întors la petrecere - nu am mai schimbat nici o vorbă -, ne-am amestecat printre oameni. Ca şi când ne-am fi vorbit. Dar nu vorbiserăm nimic.
  Scurtă pauză.
  Nu ne vorbiserăm deloc. De fapt, am vrut să-l sun a doua zi la el în birou, dar -
  Scurtă pauză.
  nu l-am sunat. Nu că nu voiam să-l sun, bineînţeles că voiam să-l sun, dar m-am gândit că-i mai bine dacă sună el. În principiu, nu mă deranjează să fac eu primul pas - deci -
  Scurtă pauză.
  nici în probleme de serviciu, nici cu bărbaţii. Dar - aici era vorba de altceva. Aici era vorba de mai mult. Povestea asta era -
  Scurtă pauză.
  Povestea asta era prea importantă.
  Scurtă pauză.
  Şi din cauza asta nu puteam să-l sun. Nu ar fi fost corect. Ar fi fost chiar o greşeală decisivă, şi acum sunt aboslut convinsă de asta.
Nu voiam ca el să creadă că aş avea nevoie de asta. Că aş avea măcar cea mai mică nevoie -
Nu exista nici un prilej ca eu să-i semnalez faptul că m-ar fi putut obţine. Trebuia să-i transmit foarte clar că eu sunt la fel ca el. La fel ca el, aceeaşi clasă, doar că într-un alt domeniu. Creativă, performantă. Dură, atunci când e cazul:
  [...]

Die Frau von früher (Femeia dinainte) – 2004

Frank (în jur de 45 de ani) și soția sa, Claudia, sunt o familie. Au și un fiu aproape major, Andi, care la rândul lui are o prietenă, pe Tina. Spațiosul lor apartament e deja gol: nu mai există mobilier, nici tablouri pe pereți, doar cutiile mari de carton pregătite pentru mutat. Claudia tocmai iese din baie, a făcut probabil ultimul duș în locuința din care familia urmează să se mute. Și-l întreabă pe Frank, aflat în vestibul, cu cine vorbea. Frank se tot eschivează, dar Claudia insistă că a auzit voci în vestibul. Și, cum bâiguielile soțului nu o conving, Claudia se duce la ușa de la intrare și o deschide. Iar în fața ușii stă singurul personaj al piesei care are și un prenume: Romy Vogtländer. Exact, femeia dinainte. Dinainte cu mult, căci sunt 24 de ani de când Frank și Romy s-au văzut ultima oară. Așadar, ce caută „femeia dinainte” la ușa casei din care Frank și familia lui tocmai urmează să se mute peste ocean, la Toronto? După apoape un sfert de secol? Explicația ei e simplă: „Acum 24 de ani, bărbatul acesta a fost marea mea iubire. Eram un cuplu atunci, și mai suntem și astăzi.” Pe ce se bazează ea când afirmă că ei doi continuă să fie un cuplu? Firește, pe faptul că ea îl iubește-n continuare la fel ca atunci. Dar și pe jurământul pe care i-l făcuse Frank, anume, că o va iubi veșnic.

Asta se întâmplă în prima scenă a piesei. Următoarea scenă începe cu zece minuta ...înaintea acțiunii din prima scenă. Astfel, aflăm ce anuma s-a petrecut înaintea acestui început abrupt și spectaculos. Dar scena a doua continuă și cu ceea ce s-a-ntâmplat în prima scenă, așadar o încorporează, plasând-o într-o cronologie mai realistă, completând, ca printr-un flashback, lacuna temporală. Piesa care începe asemenea unei comedii de bulevard, cu clasicul triunghi amoros, ia însă turnuri neașteptate. Se transformă mai întâi în dramă, pentru a se termina ca o tragedie greacă.
„Asemenea altor mari autori ai zilelor noastre, Schimmelpfennig a asimilat profund lecția tragediei antice. Asta se simte în senzația, chiar și la simpla lectură, că există o predestinare, că traseele existențiale ale personajelor sunt conduse de forțe mai presus de ele. Dar a căror prezență și putere, spre deosebire de eroiii de acum două milenii și jumătate, nici măcar nu le mai bănuiesc. O piesă cu metafizică dar și cu o acțiune dramatică palpitantă, plină de suspans. Ceea ce a condus, firesc, și la ecranizarea piesei și inlcuderea filmului în categoria ‚psycho thriller‘.“ (Victor Scoradeț)
Distribuția: 3 femei, 2 bărbați

Premiera absolută a avut loc la Burgtheater Viena, în septembrie 2004, în regia lui Stephan Müller.

Premiera românească, intitulată Femeia din trecut, a fost coprodusă de Proiect Replica și Teatrul Metropolis, în 2009, în regia lui Theodor Cristian Popescu.
S. Fischer Verlag GmbH Theater und Medien
Hedderichstr. 144
60596 Frankfurt am Main
theater@s-fischer.de

Reprezentată în România de Kessler Agency
simona@kessler-agency.ro

Drepturile asupra versiunii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de
Broasca de la intrare se sparge. Uşa locuinţei se deschide violent. Scurtă pauză.
Andi, fiul lui Frank şi al Claudiei, dă buzna înăuntru. Are respiraţia tăiată, pare sub şoc, nu e în stare să vorbească. Pe braţe o poartă pe Romy Vogtländer în pelerină de ploaie, moartă.

 
ANDI Ajutor –
CLAUDIA Ce –
FRANK Ce s-a –
ANDI Afară, în faţa casei, zăcea femeia asta –
   
  Scurtă pauză.
   
FRANK Romy –
ANDI E moartă –
FRANK Moartă?
ANDI Moartă – da, zăcea moartă pe caldarâm în faţa casei.
   
  Scurtă pauză.
   
CLAUDIA Femeia – moartă – de ce n-ai lăsat-o unde era?
   
  Scurtă pauză.
   
ANDI S-o las acolo? O femeie moartă?
CLAUDIA Da –
ANDI Dar nu puteam s-o las –
FRANK Doar nu era s-o –
CLAUDIA De ce nu, ce să facem noi cu ea, aici?
   
  Scurtă pauză.
   
  Ce să facem noi cu cadavrul, aici, în casă? Du-o-napoi –
   
ANDI Înapoi, în faţa acsei? S-o duc înapoi pe pavaj? Nu!
CLAUDIA Vie sau moartă, femeia asta nu are ce căuta în locuinţa mea.
ANDI Nu pot s-o duc înapoi –
CLAUDIA De ce nu, doar tu ai şi adus-o încoace.
   
  Scurtă pauză.
   
ANDI nu mai poate s-o ţină în el
  Eu am omorât-o!
FRANK Tu ai – ce-ai făcut?
ANDI Eu am ucis-o –
   
  Claudia încearcă să închidă la loc uşa spartă, dar aceasta este atât de stricată, încât tot mai rămâne puţin deschisă, chiar dacă o forţează.
   
FRANK Pune-o – pune-o aici –
   
  Andi întinde femeia moartă peste câteva cartoane cu lucruri.
   
CLAUDIA Nu se poate să –
ANDI Nu-nţeleg cum a putut să se-ntâmple –
FRANK Ce? Ce anume s-a întâmplat?
ANDI Tina şi cu mine, eram amândoi, astăzi e ultima noastră zi, soarele era deja jos de tot, şi atunci, femeia, femeia asta, părăseşte casa, şi, nu pot să spun de ce, ceva la ea ne înfurie, ceva în felul ei; mersul ei, nu ştiu ce, neliniştea ei, ne înfurie, o simţim amândoi în acelaşi timp, şi atunci Tina ia o piatră şi aruncă după ea, o ratează, de două ori, femeia e prea departe, imposibil de lovit, mă gândesc şi arunc şi eu după ea, dar piatra, parcă ar fi fost atrasă de ea, zboară spre ea, chiar când se întoarce să plece, şi o loveşte în plin drept în cap. Femeia se prăbuşeşte şi nu se mai ridică.
   
  Scurtă pauză.
   
  Ce-am putut să fac?
   
  Pauză.
   
  Pentru clipa asta, pentru că am aruncat cu piatra aia, o să plătesc cu toată viaţa mea.
   
  Tăcere. Nimeni nu ştie ce să spună.
Mama îşi cuprinde fiul în braţe. Tatăl se întoarce spre femeia moartă.
   
FRANK Trăieşte!
ANDI Ce?
FRANK Da, respiră –
   
  Scurtă pauză.
   
  respiră superficial, dar respiră –
   
CLAUDIA Trăieşte –
FRANK E doar leşinată – piatra a făcut-o să-şi piardă cunoştinţa –
   
  Scurtă pauză.
   
  N-ai omorât-o.
   
  Scurtă pauză.
   
ANDI  Nu –
FRANK Nu putem s-o lăsăm să zacă aici – dacă are o comoţie cerebrală trebuie să stea întinsă în întuneric.
CLAUDIA Unde s-o întindem aici –
ANDI Pe canapea –
CLAUDIA Canapeau au luat-o deja –
ANDI Au luat-o –
CLAUDIA E pe vapor, a plecat cu mai tot mobilierul –
FRANK Aici unde e acum nu poate să rămână, cine ştie cât mai durează până când o să-şi revină –
ANDI Păi atunci pune-o la voi în pat –
CLAUDIA Niciodată. În nici un caz la noi în pat –
FRANK Patul tău ce are – o punem în patul tău.
ANDI Patul meu – eu – dacă o punem la mine în pat – atunci eu unde o să –
   
  Scurtă pauză.
   
  Mai încolo vine Tina, e ultima oară –
   
CLAUDIA Dar de ce trebuie să vă întâlniţi aici –
ANDI Dar –
   
  Scurtă pauză.
   
  la ea nu putem, tatăl ei mă urăşte.
   
  Scurtă pauză.
   
CLAUDIA Duceţi-vă şi voi la cinema – există atâtea posibilităţi –
ANDI Şi pe urmă? Doar n-o să-mi petrec noaptea lângă femeia asta, la mine în pat!
   
  Tăcere.
   
FRANK Dar nu poţi să –
ANDI Nici prin gând nu-mi trece!
FRANK Dar nu poţi să –
ANDI Nici prin gând nu-mi trece! Mai bine n-aş mai fi adus-o în casă –
   
  Andi iese furios.
Frank şi Claudia rămân cu femeia leşinată.
   
FRANK Hai s-o ducem dincolo –
CLAUDIA Du-o tu –
FRANK Nu pot s-o duc singur –
CLAUDIA Nu poţi? E prea grea? Înainte sunt sigură că puteai –
Ce-i asta?
FRANK Ce?
CLAUDIA Aici – aici pe podea – uite –
E sânge?
FRANK Sânge?
CLAUDIA Da –
FRANK Unde?
CLAUDIA Aici, pe podea –
FRANK Într-adevăr – e o pată, nici nu băgasem de seamă.
E –
   
  Cercetează pata.
   
  E sânge – îi curge sânge –

Roland Schimmelpfennig

Roland Schimmelpfennig (n. 1967) este la ora actuală cel mai jucat dramaturg german contemporan. Piesele sale sunt reprezentate în peste 40 de țări. Este și regizor, romancier, libretist de operă, autor de piese de teatru radiofonic, eseuri. A scris deja peste 30 de piese, a primit numeroase premii și distincții (Premiul Nestroy, de două ori, Premiul de dramaturgie al festivalului de la Mülheim etc.). Este cu siguranță unul dintre cei mai inovatori autori contemporani, aflat într-o perpetuă căutare de noi forme dramatice. O căutarea încununată de fiecare dată de reușite, dacă avem în vedere succesul pieselor lui Schimmelpfennig în culturi atât de diferite.