TEATRU GERMAN CONTEMPORAN
Piese traduse în limba română | Holger Schober

Ne aflăm în mintea personajului principal, H. Sunt opt ani de când acesta s-a închis în camera sa și refuză să iasă în lumea cu care comunică exclusiv prin chat. Gânduri monologate, reflecții filozofice, observații hazlii despre viață, remarci autoironice și pusee de tristețe sunt intercalate cu discuții pe chat și cu foarte scurte scene între el și mama, respectiv – sora lui, care nu au nicio putere. Pendulând între apatie, exasperare și sentimente de vinovăție, ele nu reușesc să pătrundă în singurătatea lui H. Acesta stă în camera lui și execută desene puerile. Vorbește din când în când pe chat și pe skype cu o fată despre care fabulează intens, iar viața lui alunecă din ce în ce mai ferm pe teritoriul proiecțiilor imaginare, odată ce realitatea propriu-zisă, estompându-se, nu îi mai oferă mare lucru. Dezolat și nemulțumit de cum arată, de ceea ce face, de ceea ce-l înconjoară, H a ales să se desprindă cu totul de această existență și să se „mute” pe tărâmul proiecțiilor imaginare, tăind inclusiv comunicarea cu familia sa. Spre final, refuză și să mănânce și să dialogheze cu sora lui, care îl imploră s-o lase să-l ajute. Singurele punți de legătură cu lumea de aici par a fi songurile pe care le cântă, fără a-și recunoaște însă propria voce; în ultimă instanță – nici măcar propriul chip.

Hikikomori provine din limba japoneză și desemnează o persoană care a decis să se izoleze de lumea exterioară și a ales autorecluziunea pentru o perioadă nedeterminată; poate câteva luni, poate ani în șir. Acest fenomen de refuz de a se integra în societate afectează, în Japonia, peste un milion de tineri.

„Textul este precedat de o indicație menită teoretic să ajute la descifrarea a ceea ce urmează să se întâmple în piesă: ‚În cadrul premierei absolute, personajul mamei și cel al surorii apăreau ca proiecții video. Alături de H, pe scenă se aflau 12 copii turci care vorbeau despre lipsa de sens a teatrului, despre întâmplările curente din Paris, despre cum te simți când ești tratat ca un gunoi. Textele acelor tineri nu apar în versiunea de față. Piesa prezintă mai multe planuri ale realității, lumea interioară a lui H, lumea lui exterioară și lumea lui imaginară. A se ține cont de acest aspect. Cântecele sunt planuri asociative suplimentare‘.

Scenele piesei au ca titlu una dintre cele trei variante: video, text, song. Videourile par a fi singurele punți cu lumea palpabilă, construite însă într-un mediu virtual. Textele sunt fie deliruri, fie frânturi de amintiri din trecutul lui H; monoloage ce reiterează teme obsesive, cum ar fi, bunăoară, fata cu părul roșcat. Songurile sunt manifestări posibil recognoscibile, dar nu știm dacă ele sunt ascultate, rememorate, mistificate, ori imaginate la rându-le. În tot cazul, piesa, asemeni unui tablou nonfigurativ, desfășoară tulburările din mintea cuiva care s-a săturat de cotidianul tangibil și s-a însingurat între patru pereți, mai apoi – în spațiul propriului craniu, mai apoi – în universul infinit al gândurilor.“ (Victor Scoradeț)

Distribuția:  2 femei, 1 bărbat

Premiera absolută a avut loc în anul 2006, la Theater an der Gunnpendorfer Straße, Viena. Ulterior, piesa a fost preluată de mai multe teatre, inclusiv de celebrul Deutsches Theater Berlin.

În România, textul a fost înscenat în 2017 ca instalație performativ-vizual-auditivă, având punct de plecare piesa de teatru. Conceptul i-a aparținut artistului audio-vizual Vlaicu Golcea.

Drepturile de reprezentare aparțin Rowohlt Verlag GmbH
Hamburger Strasse 17
21465 Reinbek
theater@rowohlt.de

Drepturile asupra versiunii românești: Ciprian Marinescu
ciprian.marinescu@gmail.com

Text 3
„Mă uit la corpul meu dezbrăcat“

Trebuie... trebuie... trebuie să fii cel mai bun la școală, trebuie să mergi la cea mai bună facultate, trebuie să ai cel mai bun job, trebuie să ai cea mai frumoasă nevastă, trebuie să ai o mașină, trebuie să ai două mașini, trebuie să ai trei mașini, trebuie să ai o casă, trebuie să ai o casă la țară, trebuie să ai o casă de vacanță în Toscana, trebuie să ai un concern multinațional, trebuie să ai două concerne multinaționale, trebuie să le fuzionezi trebuie să ai 40.000 de angajați, trebuie, trebuie, trebuie, TREBUIE!!!
Nu trebuie nimic, nu trebuie absolut nimic, nu mai vreau să țin pasul. Zic stop joc. Poftim? Da, sunt un outsider. Poftim? Sunt un pustnic? Da, mă număr printre cei mai celebri pustnici ai tuturor timpurilor. Robinson Crusoe, 20 de ani pe insulă, contele de Monte Cristo, 17 în pușcările, Tarzan, toată viața lui în junglă. În comparație cu asta 8 ani de zile nu reprezintă nimic, dar absolut nimic, 8 ani e de două ori George W. Bush, e o nimica toată. Bine, Tarzan o are pe Jane, Robinson Crusoe îl are pe Vineri, iar contele de Monte Cristo are și el pe cineva, nu mai știu, a, preotul ăla care vine la el în celulă și îl învață scrimă.
Și am... zece degete la picioare.
Degetele arată ca o armată în miniatură, ca o echipă de gimnastică în care toți s-au aliniat în scara măgarilor.
 

Mama	Știți, eu nu mai știu ce să mă mai fac cu el.

„Să mă fac cu el.” Cu mine nu poți să faci absolut nimic. Sunt rezistent la a face. În sfârșit, fluierul piciorului este păros și dacă apropii o brichetă aprinsă, părul se ondulează și se pârlește și iese un miros care depășește orice putoare.
 

Mama	Nu mai iese absolut deloc din cameră, decât atunci când... mă rog, știți la ce mă refer... mă rog, mă refer la nevoi...

Păi doar trebuie să mă duc și eu din când în când la veceu. Orice om trebuie să meargă din când în când la veceu. Numai în filmele de la Hollywood nu trebuie să meargă nimeni niciodată la veceu. Sunt convins că și Arnold Schwarzenegger trebuie să meargă la budă, înainte sau după ce a killărit pe câte unul. Iar pe veceu îți vin gânduri aiurea. Îți vezi propriul corp și te întrebi dacă e al tău.
 
 (...)
 
Video 3
„OC Hikikomori episodul 3 – Oh it's a feh“
 

H:	Alo?
Rosebud:	Alo?
H:	N-am mai făcut asta pe Skype. Mă auzi?
Rosebud:	Mă auzi?
H:	Mă auzi?
Rosebud:	Mă auzi? Alo? La tine funcționează?
H:	Da. Numai că se aude de parc-ai fi Godzilla.
Rosebud:	Așa vorbesc mereu.
H:	Serios?
Rosebud:	Era o glumă.
H:	Smily.
Rosebud:	Pe de altă parte ai ceva din Darth Vader.
H:	Cool. Puterea să fie cu tine.
Rosebud:	Ce chestie totuși ce poate să facă tehnica, nu?
H:	Dar o soluție împotriva mătreții încă n-a găsit.
Rosebud:	Tu ai mătreață?
H:	Nu.
Rosebud:	Eu răcesc de multe ori când ies la plimbare. Mă plimb enorm de mult. Tu la fel?
H:	Eu nu prea ies.
Rosebud:	Pe bune?
H:	Da.
Rosebud:	Mie îmi place să ies pe afară. Poate ar trebui să încerci.
H:	Ce să fac afară? Afară nu-i cu mult mai bine decât aici înăuntru dar aici înăuntru măcar știu ce e aia sus și jos.

(...)

Song Silence is Golden

Vreau să-mi formez buzele pentru a exprima o vocală, dar nu iese decât o deformare grotescă, o imitație a unei guri omenești. Vreau să zâmbesc, dar nu-mi iese decât o grimasă. Vreau să-mi deschid gura și să mă aud vorbind. Vreau să mă aud că spun cum mă simt, ce gândesc despre vreme, ce vreau să mănânc. Vreau să mă aud pe mine însumi cum îi spun fetei cu părul roșcat: hei, toată noaptea am stat treaz și m-am gândit la tine. Iar acum așează-ți capul în poala mea și mișcă-te în măsură de trei pătrimi.
Dunărea, atât de albastră, atât de albastră.

Video 7
„Forul meu interior“

Ce-i asta?
Ăsta e forul meu interior.
Dar ce mic e.
Până acum n-a avut nici o șansă să crească.
Oare ar putea, la cât e de mic?
Până nu-ncerci nu știi.
Mi-e frică să nu-l stric.
Vrei să te sun?
Te sun eu.
Când?
La un moment dat.
Ok.
Dunărea, atât de albastră...