Reportaj din exil: „Trebuie să rămânem în continuare fideli jurnalismului și limitelor sale.”
Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului „Unprejudiced” cu sprijinul Programului Parteneriatului Estic și al Ministerului Federal de Externe al Germaniei în toamna anului 2022.
Autoare: Sophia Averesch
Reportaj din exil: „Trebuie să rămânem în continuare fideli jurnalismului și limitelor sale.”
Au trecut mai bine de 9 luni de la invazia rusă în Ucraina. Jurnaliștii din Ucraina relatează în fiecare zi despre războiul în care ei înșiși sunt implicați pentru simplul motiv că se află acasă, rezidenți ai țării atacate. Mai mulți jurnaliști și posturi de știri se concentrează pe război - acordându-i maximă prioritate.
Maria Grynevych este co-proprietară și redactoră-șefă a platformei de știri ucrainene Socportal.info, care realizează reportaje despre război și impactul social al acestuia în limbile ucraineană, rusă și engleză. Din șase țări diferite din Europa: de când a început războiul, jurnaliștii de la Socportal.info au fost nevoiți să fugă și să lucreze din exil. În interviu, Grynevych vorbește despre statutul de refugiat, despre lupta pe care o duce pentru a relata despre un război în care jurnalistul însuși este implicat și despre necesitatea unui jurnalism profesionist de război.
Ce s-a schimbat în activitatea de la Socportal.info după invazia rusă în Ucraina din 24 februarie 2022?
S-au schimbat, bineînțeles, temele despre care scriem. Înainte de război, nu ne-am concentrat niciodată pe probleme militare. Interesul nostru era în primul rând social. Ne trăiam viața obișnuită și aveam o muncă obișnuită. Ceea ce s-a schimbat imediat ce a fost anunțat războiul și a început invazia: Mai mulți colegi au părăsit Kievul în aceeași zi, pentru că au copii și au decis că nu își pot asuma niciun risc. În prima săptămână am lucrat practic singură, deoarece aveau nevoie de timp pentru a se reloca, uneori chiar de mai multe ori. Așadar, am lucrat 24 de ore din 24, 7 zile din 7, raportând ce se întâmpla și unde.
Am încercat să ajung la cititorii noștri ruși, care erau foarte mulți înainte de război. Am încercat să postez pe rețelele noastre sociale din Rusia, dar când am ajuns în fine la ei, au început să-mi trimită amenințări zilnice. Pe e-mail, prin telefon... am primit tone de amenințări.
Cum a evoluat situația de atunci?
Site-ul nostru a fost blocat în Rusia în a doua săptămână după invazie. Mai avem încă o mică parte din cititorii ruși, nu știu cum ne citesc, probabil prin VPN. Am primit o scrisoare de la Roskomnadzor (n.r. - Serviciul Federal Rus de Supraveghere a Comunicațiilor, Tehnologiei Informației și Mass-Media) că postez ceva periculos. Chiar dacă sunt înregistrată în Ucraina și sunt rezidentă a Ucrainei, tot mi-au trimis acea scrisoare, de fapt trei scrisori, în care mi-au spus că ar trebui să șterg totul.
Apoi i-au scris proprietarului serverului: au contactat centrul meu de date din Germania și au spus că, dacă nu blochează acest site, vor bloca toate site-urile pe care le au în Rusia. Acest lucru înseamnă mari probleme pentru centrul de date. Toate datele site-ului meu au fost astfel transferate în Ucraina, deoarece centrul de date se află în Germania, dar are servere și în Ucraina.
În acest moment, locuiți și lucrați din exil pe teritoriul Germaniei. Când v-ați decis să părăsiți Kievul?
Primeam acele amenințări, iar Kievul era atacat. Trecuseră trei săptămâni de la începerea războiului, iar prietenii mei monitorizau situația foarte atent și aveau câteva surse în armată. M-au sunat și mi-au spus: Dacă vrei să pleci, pleacă acum, pentru că ei pot pătrunde în Kiev și dacă Kievul va fi blocat, nu vei putea face ceea ce vrei și nu vei avea nicio șansă să pleci. Așa că am plecat pentru că sunt redactoră-șefă și coproprietară a mediului acesta de comunicare, deci practic sunt o amenințare pentru familia mea, deoarece au început să vâneze jurnaliști. Până la urmă, se pare că jurnaliștii sunt ținta numărul unu în acest război. Așa că am decis să plec și am ajuns la Lviv, unde am stat câteva săptămâni, apoi am plecat în Germania, cu un program de rezidență pentru jurnaliști ucraineni.
Am început un nou proiect pe site-ul nostru, care se numește „Războiul din Ucraina. Cartea cu povești” unde publicăm poveștile refugiaților, ale voluntarilor, ale oamenilor care au supraviețuit. Am avut multe interviuri cu germani și refugiați. Practic, programul a fost o șansă pentru mine de a ajunge într-un loc sigur și de a le vorbi de aproape oamenilor din Europa despre război.
Vă „folosiți” statutul de exilată pentru munca dumneavoastră?
Intenționăm acum să deschidem o versiune germană a site-ului, cu un conținut puțin diferit. Pentru că, după cum văd aici, Germania are mare nevoie de o explicație a motivelor războiului. Ei încă ne consideră o singură națiune și cred că „Trebuie doar să vă predați, de ce nu vă predați, de ce trebuie noi să suferim?”. Mai ales în Germania de Est există o mulțime de fani ai lui Putin și multe familii de foști migranți, iar aceștia nu înțeleg ce se întâmplă și sunt destul de ostili. Așadar, este o mare provocare, o mare problemă. Am avut un interviu cu un ministru al presei din Saxonia și am vorbit cu el în luna august când mi-a spus: „Ei bine, oamenii sunt obosiți de război, dar acest lucru este firesc și nu înseamnă că nu ar trebui să le explicăm ce se întâmplă”.
Care este cea mai grea parte a activității din exil și în condiții de război?
Colegii mei sunt toți în alte țări - lucrează din Germania, Austria, Cehia, Moldova, Kosovo, iar doi dintre colegii noștri sunt recruți și lucrează la Kiev - și toți avem nevoie de un alt loc de muncă pentru că nu câștigăm suficient ca jurnaliști pentru a trăi în străinătate. Majoritatea colegilor mei au acum două locuri de muncă. Uneori sunt pur și simplu prea obosiți și îți dai seama când îți vezi colegii arătând ca niște zombi pe ecran - este vorba de volumul de muncă și de știri. De exemplu jurnalistul lucrează, își face treaba, știrile sunt foarte negative și văd cum trece de la a relata obiectiv la a fi foarte emoționat în timpul serviciului: Titlurile, subtitlurile, încep să fie foarte emoționale și atunci trebuie să sun și să le spun: „Vă rog, știu că este greu, dar trebuie să trageți aer în piept și trebuie să vă închideți emoțiile acum, pentru că nu putem avea știri cu titluri super-emoționale”. Acesta nu este jurnalism.
Pentru că jurnalismul nu este activism.
Iată ce le spun de obicei atunci: „Noi nu suntem activiști, putem fi activiști în viața noastră de zi cu zi, putem merge să facem voluntariat, putem dona, putem face o mulțime de lucruri. Dar meseria noastră este o meserie. Noi trebuie să facem jurnalism: Pentru că dacă te lași pradă emoțiilor, dacă nu verifici ceea ce scrii, acest lucru poate fi foarte dăunător. Trebuie să rămânem în continuare fideli jurnalismului și limitelor sale.”
