Marcel Beyer
Bun de te întoarce pe dos

Marcel Beyer
Photo (detail): © Jürgen Bauer/Suhrkamp Verlag

Marcel Beyer este laureatul Premiului Georg Büchner din 2016, una dintre cele mai renumite distincții din domeniul literaturii de limbă germană. În motivația juriului se spune că Beyer stăpânește „atât perspectiva panoramică epică, cât și pe cea microscopică, poetică“. Ca director al Literaturhaus de la Frankfurt, Hauke Hückstädt, la rândul său poet, a urmărit îndeaproape creația lui Marcel Beyer. În cele ce urmează, o contribuție personală despre laureatul Premiului Büchner.

În poeziile lui Marcel Beyer există ceva care mă întoarce cu totul pe dos. „Wespe, komm in meinen Mund...“ (Viespe, zboară-n gura mea…). Totodată, poetul emană o senzație relaxată de înrădăcinare. Înrădăcinare în propriile interese. Pentru că pe el îl interesează totul. Niciodată nu mi-a părut a fi altfel. Atunci când mi-l închipui pe Marcel Beyer, îmi vin în minte bucuria lui hoțească cu privire la noile lucruri pe care tocmai le-a aflat. Iar asta pare a i se întâmpla mai mereu. „Kein Satz bleibt unerwidert. / Nichts bleibt unzerstört.“ (Nici un enunț nu rămâne fără de răspuns. / Nimic nu rămâne nedistrus.) 
 
Poeziile lui Beyer abundă de această cunoaștere, sunt presărate cu noutăți (ori poate curiozitate) și întotdeauna, de cea mai bună calitate. Mirarea din ele nu este surdă, poetul nu încearcă să fie „original” în mod prostesc şi nici să facă experimente de limbaj. Versurile sale sunt astfel zămislite încât să nu li se întrevadă ţesătura. Beyer nu pretinde că este vreun istoric (de altfel, nu o face nici în romanele sale), cu toate acestea este cu siguranţă un martor al evenimentelor: „Was für ein Ort. Was für ein / Land. Ich stehe da, im / Nicki der Geschichte...“ (Ce loc. Ce/ ţară. Mă aflu aici, în/ buricul istoriei …).

RITMUL NE POARTĂ CU EL

Texte sale nu au nimic demonstrativ. Ele nu sunt cuvinte aruncate de-a valma şi nici nonsensuri. Ele sunt pur şi simplu spuse. Iar noi le vorbim atunci când le citim. Ritmul ne poartă cu el, uneori prin câmpurile de rapiţă, poate pe undeva prin Polonia: „Das Bild läuft voll mit Raps, Raps / bis zur Kante, bis zum Haaransatz, randvoll mit Raps / Rapsaugen, Rapskopf, Rapsgeräusche, kein Preßzeug / keine Margarine, nichts als Raps.“ (Imaginea e plină de rapiță,/ până la cant, până la liziera părului, plină-ochi de rapiță/ ochi de rapiţă, cap de rapiţă, zgomote de rapiţă, nicidecum de presă/ nicio margarină, nimic altceva decât rapiţă.)“
 
Apoi, se mai întâmplă că vocea poeziilor sale reflectă mult din atmosfera drumurilor, călătoriilor, raidurilor. Permanent. Într-o poezie care îmi place foarte mult, eul liric se găseşte aparent pe un coridor, alunecând de la o cameră la alta: „Und manchmal, nachts, schuffele ich leise / durch dein Zimmer, doch meinen Namen / rufen sollst du nicht (...) Du siehst / mich ja, wie ich im Bad verschwinde, kein Mann, kein Möbelstück, kein Kind, und / wie ich mir die Pokemonkrawatte binde, bis / meine müden Finger eingeschlafen sind.“(Şi uneori, noaptea, mă târâi încetişor/ prin camera ta, dar numele meu/ să nu mi-l strigi (…) Mă vezi/ doar cum dispar în baie, deloc bărbat, deloc mobilă, deloc copil şi/ cum îmi înnod la gât cravata-mi cu pokemoni,/ până când îmi înţepenesc degetele obosite.) Mi-a plăcut încă de la prima lectură cuvântul „schuffeln“. Nu cred că îl ştiam, nici nu-l mai auzisem vreodată. Dar felul în care se asemăna cu „shuffle“-ul englezesc mi l-a făcut plastic în închipuire, aşa cum se întâmplă uneori când suntem pe punctul de a adormi, doar aparent încă parte din acţiune. Suntem atunci doar reproduceri accidentale ale propriilor noastre euri.

O OPERĂ ÎNŢESATĂ CU TRIMITERI

Nici nu trebuie, de altfel, să ştim că Der letzte Schlurf (Ultima târșâire), aşa cum se numeşte această poezie, vrea să amintească de poetul austriac Ernst Jandl şi de aşa numiţii „Schlurfs”, cum li se spunea tinerilor pletoşi vienezi din grupul cărora făcea parte Jandl pe vremea nazismului. Iar camera prin care se „târșâiește“ eul poetic ar putea să fie cea a poetei Friederike Mayröcker. Tot ce este posibil. Multă vreme nu l-am văzut însă aici decât pe Marcel Beyer. Această poezie a fost întotdeauna pentru mine un portret al autorului: noaptea, rătăcind dintr-o cameră în alta, strecurat printre rânduri, pășind agale, lovindu-se de colţuri fără vreun ţel anume. Nimeni nu ar fi putut spune ulterior ce căuta acolo. Poate vreo carte, un pasaj, un citat.
 
Opera acestui poet este înţesată cu trimiteri. Marcel Beyer scrie librete, romane, eseuri, critici muzicale, a tradus poeziile din limba engleză ale lui Michael Hofmann, poet de origine germană, a editat opera lui Friederike Mayröcker și a scris trei volume de poezie – cel puțin până acum. Aceste trei volume, intitulate Falsches Futter (Hrană falsă, 1997), Erdkunde (Geografie, 2002) și Graphit (Grafit, 2014) se numără printre cele mai bune produse ale literaturii de limbă germană din ultimele decenii: „Wespe, komm in meinen Mund / mach mir Sprache, innen / und außen mach mir was am / Hals, zeig’s dem Gaumen, zeig es / uns.“ (Viespe, zboară-n gura mea,/ dă-mi grai pe dinăuntru/ iar pe dinafară fă-mi ceva/ la gât, arată-i cerului gurii mele, arată-ne/ nouă.)“
 

Top