TEATRU GERMAN CONTEMPORAN
Piese traduse în limba română | Sibylle Berg

Omenirea a dispărut iar Pământul e stăpânit de animale. Nici Dumnezeu și Moartea nu mai sunt ce-au fost. De fapt, doamna Dumnezeu își câștigă existența în entertainment, în măsura în care animalele sunt dornice de câte un spectacol. Ca de pildă Tapirul Karl, proaspăt îmbogățit, care-i comandă doamnei Dumnezeu și partenerei ei de afaceri, Moartea, un spectacol pe care să-l urmărească în subsolul său pentru petreceri, împreună cu consoarta lui, Căprioara. În industria spectacolului, doamna Dumnezeu mai are oarece puteri și poate pune în scenă un spectacol de război cu 5000 de oameni și efecte, sau „Moartea lui Tutankamon” sau „Ritualuri inițiatice la triburile Nuba”. Dar Tapirul preferă „o viață mică și absolut normală de om”. Astfel începe Viața lui Helge.

La început, Helge este conceput de părinții lui, apoi vine pe lume din pântecele mamei. Începe să crească, să se masturbeze, să omoare pisici etc. etc. Senzațional derizoriu, de coloratură. Cât despre viața lui Helge, aceasta va fi decisă de un alt personaj: Frica lui Helge. Aceasta îl asaltează în permanență cu sugestii, insinuări, avertismente, amenințări. Nu există niciun moment în care acesta să fie liber, să acționeze de capul lui și nu manipulat de frica lui atotprezentă. În momentele cele mai reușite ale vieții sale, Helge are senzații, unele chiar plăcute, dar nu sentimente. Iar la final, când Moartea vine să-l ia, Helge ar vrea să mai ... trăiască. Ce anume, de vreme ce nu a trăit cu adevărat nicio clipă?

Oricum, dacă așa arată „o viață mică și absolut normală de om”, spectatorii – nici cei din sală și nici cei din ... piesă – nu găsesc nici cel mai mic motiv să regrete dispariția speciei.

„O temă recurentă în dramaturgia autoarei este relația absurdă dintre felul stupid în care omul își trăiește viața, nemulțumirea lui față de aceasta și atașamentul față de existență. Iar atunci când aceasta ajunge la final, el își dorește să mai ... trăiască, deși e clar că nu prea are habar cum se face asta. Scriitura cinică, de un umor sclipitor, atât la nivel de replică, precum și de situații, o recomandă pe Sibylle Berge drept o autoare care reușește în egală măsură să provoace râsul și reflecția profundă.“ (Victor Scoradeț)

Personajele: Întrucât, din scriitură, sexul unora dintre personaje rămâne la latitudinea regizorului, reproducem lista completă, așa cum apare ea la începutul piesei, sub titlul „Personaje și animale”: Helge; Tatăl lui Helge; Mama lui Helge; Frica lui Helge; Tina; Frica Tinei; Soră medicală; Doamna Dumnezeu; Moartea; Tapirul; Căprioara; Hârciogul

Premiera absolută a avut loc pe 21.10.2000, la Schauspielhaus Bochum, în regia semnată de Niklaus Helbling.

Premiera românească a avut loc la Teatrul ACT, în coproducție cu Teatrul Inexistent, în 2004, regia: Theo Herghelegiu.

Rowohlt Theaterverlag
Hamburger Str. 17
D-21465 Reinbek bei Hamburg
Tel: +49 40 7272-270
Fax: + 49 40 7272-276
theater@rowohlt.de

Drepturile asupra traducerii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de

DOAMNA DUMNEZEU	Aceştia sunt Helga şi Helmut, ei vor produce îndată un copil din dragoste. Încă de la primele cuvinte, Helga a ştiut că Helmut era bărbatul vieţii ei. Am putea să mai auzim o dată, scurt, primele cuvinte?
HELMUT	Ăă, deci, eu, ştii, vreau să spun că...
DOAMNA DUMNEZEU	Nimeni nu credea că relaţia dintre atât de intelectuala redactoare de la prestigioasa revistă pentru femei şi angajatul unei firme de transporturi ar putea fi una de lungă durată. Dar ea a funcţionat cât se poate de bine.
MOARTEA	[cântă]
	Iubirea, iubirea, iubirea, Iubirea, iubirea, iubirea. Ce fadă mi-ar fi viaţa şi pustie                                      De nu ar fi iubirea ca să fie. Iubirea, iubirea, iubirea, Iubirea, iubirea, iubirea.
DOAMNA DUMNEZEU	Mulţumesc, doamnă Moarte, pentru mica dumneavoastră contribuţie.
MOARTEA	Dar nu aveţi pentru ce.
HELMUT	Eşti atât de tânără şi de frumoasă. Şi nu ai avut încă nici un alt bărbat. Cred că e cazu’ să te protejez. Îmi face mare plăcere, când pot să protejez o femeie.
HELGA	Uneori, noaptea, când te privesc, nu pot să nu plâng. Plânge aşa din mine în afară, mici turnuri care se ridică pe tine, lănci din ambrazuri în pielea ta, ţintuindu-te de pat, tu nu mai poţi să te mişti, ah de-ai zăcea întotdeauna aşa pentru mine.
	Niciodată nu am mai avut asemenea sentimente. Nici pentru părinţii mei. Nici pentru câinele meu.
HELMUT	Şi eu.
HELGA	Pot să-mi imaginez cum îmbătrânim împreună. Ce-ar fi să locuim împreună?
HELMUT	Dragostea mea pentru tine ţine pentru vecie. Şi dacă locuim împreună, pot şi să ţi-o trag mai des. Şi tocmai îmi vine din nou...
CĂPRIOARA	Ai promis că-i fără sex.
TAPIRUL	Stai să vezi, iepuraş...
CĂPRIOARA	Să încetezi imediat să mi te mai adresezi cu numele fostei tale soţii.
TAPIR	Ascultă, melcuşorul meu, asta e o viaţă de om, şi oamenii fac sex. Doar vrem să învăţăm câte ceva despre predecesorii noştri. Chiar dacă nu e întotdeauna apetisant. Şi nu uita că, oricât de stupizi ar putea să ni se pară, spre sfârşitul înfloririi lor culturale se înmulţeau într-un mod asemănător cu noi.
CĂPRIOARA	Clinic?
TAPIRUL	Clinic, micul meu mormoloc, clinic.
HELGA şi HELMUT	[pe rând]
	Oo Helga, oo Helmut, oo Helga, oo Helmut, oo Helga, oo Helmut, oo Helga, oo Helmut, oo Helga, oo Helmut.
	[Perechea copulează.]
[...]
HELGE	Trebuie să se mai întâmple ceva. Nu poate să fi fost doar atât. O chestia ca asta nu poate să fi fost chiar viaţa.
FRICA LUI HELGE	Poate c-ar trebui s-o mai pui o dată ca lumea.
HELGE	O, da! Mădularul meu e bun, distinsul meu mădular, bunul meu prieten, hoho, ce mădular, pe toate le-ar trage-n ţeapă, hopa sus şi ţuşti înăuntru, la o parte cu acoperişul craniului când explodează, o mică pauză, şi pot deja din nou. Muşc carne tânără, mestec chiloţi, îi scuip afară, pe urmă mă pun pe treabă cu maşinăria mea, trag şi trag...
MOARTEA	O Dumnezeule...
DOAMNA DUMNEZEU	Care-i treaba?
MOARTEA	Ascultaţi şi dumneavoastră, e de-a dreptul respingător.
HELGE	Mădularul meu, imediat mă pun pe treabă cu tine. Fut câteva mâţe, o tu obiect ţeapăn, mădularul meu, o să vă stropesc de-o să vă omor, o să vă umplu, animale libidinoase ce sunteţi, doar voi o vreţi. Să fut, s-o iau la labă, s-o pun, ia-o-n gură, mestec-o bine...
MOARTEA	Scuză-mă că te întrerup, am venit să te iau.
HELGE	Dar trebuie să mai fut, lasă-mă, mai am atâtea de futut.
MOARTEA	Eşti gata?
HELGE	Te rog, te rog...
MOARTEA	Okay, omule, a fost doar o glumă.
SORA MEDICALĂ	Aşa, care va să zică, am mai rezistat o noapte. Grozav, nici nu ştii cât mă bucur, atunci poţi să te mai bucuri şi tu de câte ceva pe ziua de azi, nu-i aşa?
HELGE	Ce-i cu mădularul meu?
SORA MEDICALĂ	A trebuit să-l tăiem, totul a fost înlăturat, frumos, curat. Poftă bună, nu mai clefăi iar în halul ăsta, nu mai uda patul, doar o dată pe an se schimbă rufăria. Nu ştiu, zău, cum de vă daţi drumul în halul ăsta. Mie nu mi se întâmplă niciodată, pe cuvânt. Bătrânii nu au pic de voinţă. Nu mai au nici o bucurie, doar încrâncenare, pişăcioşi bătrâni. Eu n-o să sfârşesc aşa. Mai întâi am să ajung destul de bătrână, am să arăt încă foarte bine, am să fiu activă şi am să locuiesc numai cu tipi bine într-o casă plină şi bună.
HELGE	[către Frica lui.]
	Vino te rog şi ţine-mi mâna.
FRICA LUI HELGE	Consolarea nu e neapărat cauza pentru care lupt eu.
HELGE	Dar tu eşti singurul care a fost mereu lângă mine.
FRICA LUI HELGE	Vrei să-ţi spun un secret? N-am făcut-o de bună voie. E job-ul meu.
HELGE	N-a fost chiar nimeni care să mă fi iubit?
FRICA LUI HELGE	Că veni vorba, am să-ţi spun, ca să fiu sinceră cu tine, nu prea cred.

Am fi tentați să credem că, dacă unui bărbat i s-ar oferi șansa să-și trăiască ... moartea într-un paradis tropical, contextul acesta i-ar putea îndulci cumva sfârșitul. Nu și într-o piesă de Sibylle Berg, o campioană a cinismului printre dramaturgii contemporani. Personajul ce dă titlul piesei – în realitate, un actor foarte special, pentru care a fost scris textul – chiar își alege un astfel de loc. Nu se duce neapărat să moară acolo; dar, în orice caz, e un loc pe care ține să-l fi văzut înainte să plece dintre cei vii. Acolo vrea el să-și cheltuiască și economiile  – de altfel, destul de subțiri, după o viață destul de neglijent organizată din punctul ăsta de vedere. Numai că în piesă există un Povestitor, un personaj care știe exact cum stau lucrurile și ce anume urmează să se-ntâmple. Și care coordonează totul cu destulă autoritate. Inclusiv echipa de ... Carcalaci, care trebuie să-l ajute pe Mautz să aleagă – cu ajutorul unei mașinării pe care chiar el o montează, conform manualului tehnic – un moment de fericire din viața lui. De fapt, momentul pe care ar urma să-l ia cu el dincolo și care, astfel, ar deveni veșnic.

S-ar zice că dificultatea cu care se va confrunta domnul Mautz va fi aceea a alegerii unui singur moment dintre numeroasele clipe de fericire pe care le va fi trăit, ca orice om, de-a lungul existenței sale. Numai că viața lui Mautz, organizată metodic, a avut drept scop tocmai controlul asupra emoțiilor. Probabil de frica celor negative, a învățat să le reprime, să le evite și pe acelea feicite. Prin urmare, cu oricâtă atenție își rememorează el viața, îi este cu neputință să identifice o clipă de fericire,  să găsească acel moment pe care să vrea să-l eternizeze. Va muri cu singurul sentiment că ... moare. Și cu o bănuială neliniștitoare, deși tardivă: nu cumva felul în care și-a conceput și trăit existența a fost greșit?

„Extrem de spectaculos și de teatral e sarcasmul cu care autoarea își pune personajele să relateze, să descrie, să comenteze ceea ce fac și ceea simt ele. Tema, recurentă în dramaturgia ei, este neputința omului de a-și trăi cu sens și cu bucurie singura existență care-i e dată. Prezența Carcalacilor precum și a altor personaje mai mult sau mai puțin surprinzătoare nu-i deloc neobișnuită pentru cei ce cunosc teatrul Sibyllei Berg. Un rol extrem de ofertant pentru actorul principal, dar și o provocare la ingeniozitate pentru regizor și scenograf.“ (Victor Scoradeț)

Distribuția: 1 bărbat, plus un număr variabil de actrițe sau / și actori, pe care autoarea îl lasă la latitudinea regizorului.

Premiera piesei a avut loc în 2002, la Theater Oberhausen, în regia lui regia Klaus Weise.

În România, piesa nu a fost prezentată decât ca spectacol-lectură.

Rowohlt Theaterverlag
Hamburger Str. 17
D-21465 Reinbek bei Hamburg
Tel: +49 40 7272-270
Fax: +49 40 7272-276
theater@rowohlt.de

Drepturile asupra traducerii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de

O cameră verzuie într-un hotel ieftin din Asia, în care Povestitorul intră împreună cu trei Carcalaci.
 

POVESTITORUL	Aşa, am ajuns.
CARCALAC 1	Foarte frumos. Mă-nnebunesc după umezeală.
CARCALAC 2	Deci, Herr Schnitter, unde e pacientul?
POVESTITORUL	Vine imediat. Dumnezeule, ce căldură.
DUMNEZEU	Da, mi-a ieşit.
POVESTITORUL	Faceţi-vă comozi, domnii mei. Herr Mautz trebuie să sosească din clipă-n clipă.
CARCALAC 3	Are cineva ceva de citit?
POVESTITORUL	Am la mine un Reader's Digest, dar, după cum văd, pacientul a aterizat deja.
CARCALAC 1	De unde vine?
POVESTITORUL	A fugit din Europa. De zilele şi nopţile nesfârşite, de ticăitul ceasului, de miros, de speranța cum că s-ar mai putea întâmpla minuni, astfel ajunge Herr Mautz în Asia. Şi stă în arşiţă, îmbrăcat într-un costum tropical, alb, având în valiză economiile anemice ale unei vieţi petrecute mai degrabă neglijent din acest punct de vedere, stă foarte mult timp pe scuarul din faţa aeroportului şi priveşte în soarele care, din cauza umezelii, se vede ca prin ceaţă. E derutat, căci ceea ce percepe el se deosebeşte considerabil de imaginile despre această călătorie, aşa cum şi le-a închipuit el acasă. Alea fuseseră colorate şi delicate, conţineau femei goale, ghirlande de flori şi camere îmbrăcate în lemn de tek, în care Mautz, îmbrăcat într-un costum alb tropical bea whisky şi-şi făcea însemnări.
FEMEILE GOALE CU GHIRLANDE DE FLORI
1	Cred că în zilele noastre evaluarea la numai 85 % a ignoranţei create artificial e încă departe de realitate.
2	Singura şansă de a învinge prostia e dreptul fiecărui om de a-şi dezvolta gândirea în aşa fel, încât să poată formula verdicte autentice.
3	Mda, Pound. Cine-mi dă şi mie ghirlanda mea?
POVESTITORUL	Puţin cam descumpănit, Mautz se suie într- un taxi care-l duce într-un centru nu foarte bine definit. Acolo îşi ia o cameră simplă, căci, aşa cum constată cu surprindere Mautz, pentru atât îi ajung economiile lui. Nici lumea a treia nu mai e ce-a fost. Gândeşte el. Şi acum, în sfârşit, a ajuns.
CARCALAC 1	Ăsta e? Păi ăsta pare încă destul de proaspăt de fapt.
CARCALAC 2	Nu poţi să-ţi dai seama întotdeauna.
CARCALAC 3	Eu îmi dau sema imediat care-i situaţia.
CARCALAC 1	Da, bineînţeles, fiindcă dumneavoastră sunteţi atât de sensibil.
CARCALAC 2	Fiindcă-şi trăieşte din plin componentele lui feminine.
CARCALAC 2	Bine, gata cu gluma. Atunci, să ne apucăm de lucru.
POVESTITORUL	Răbdare, domnii mei, încă nu e momentul.
CARCALAC 1	Of, urăsc asta. Acum iar stăm aici ca proştii şi ne uităm la unul cum îşi face ultimele pregătiri. De ce nu ne chemaţi abia când e gata? În fond, am şi eu o familie.
POVESTITORUL	Se poate întâmpla în orice moment, şi atunci aş vrea să vă am în preajmă.
	Carcalacii mormăie.
POVESTITORUL	Mautz şade în costumul lui alb pe o pătură aspră din lână întinsă pe un pat tare. Observă fără nici un sentiment insectele din încăpere.
	Carcalacii îi fac cu mâna.
	Prin transperantele coborâte pătrunde în încăpere aerul greu şi fierbinte. Mautz simte că clima nu va contribui la o dispoziţie din cale afară de bună, că oamenii îl deprimă, că traficul îl enervează, că robinetul care picură are să-l înnebunească, pe scurt – altfel îşi închipuise Mautz sosirea lui în utlimul paradis.
[...]
MAUTZ	Cred că am avut o copilărie.
CARCALAC 1	A, nu, pe bune, nu-ncepe acum cu rahatul cu copilăria.
POVESTITORUL	Vă rog!
MAUTZ	Am avut o dată o zi de naştere. Era a zecea, şi de mult voiam să am zece ani. Mi se pare o chestie destul de hotărâtoare. Încă de când m-am trezit am avut aşa un fel de senzaţie că lucrurile din jurul meu nu prea s-ar mai potrivi. Mirosul de prăjituri şi soarele şi camera de copil – totul era prea mic şi mi-am apărut puţin ridicol. Habar n-am dacă pe atunci am gândit ridicol, dar ceva de genul ăsta. M-am îmbrăcat şi am coborât scara. Nu era ţopăiala de până atunci, acum păşeam aşa, ca un bărbat. Apoi m-am întâlnit cu părinţii mei, şi şi ei se schimbaseră peste noapte. Nu mai erau nişte persoane lipsite de chip, care emanau ceva necondiţionat. Nu mai erau decât o femeie şi un bărbat şi nici măcar din cale afară de familiari.
MAMA	N-a fost niciodată genul pe care să vrei neapărat să-l mângâi. Am mângâiat destul la viaţa mea, dar la el mâna nu voia niciodată să se facă aşa, moale. Ştiam că trebuie să-l iubesc fiindcă era copilul meu. Vreau să spun, întotdeauna am vrut un copil fiindcă altminteri n-am mai vrut nimic, dar el nu mi-a fost niciodată foarte familiar.
TATĂL	Deci, eu n-am fost niciodată foarte lămurit. Vreau      să spun, bărbaţii nu sunt făcuţi ca să umble cu copii. Mi s-a părut că era bine că nevastă-mea avea pe cineva pe care putea să-l mângâie într-una.
MAUTZ	Şi pe urmă mai era şi câinele ăla. Eu şi câinele şi ziua de naştere, şi el şedea într-un coş şi mie-mi era teamă că, dacă m-aş fi dus la câine şi aş arăta că mă bucur, mama mea ar fi putut spune: Ah, ştii, câinele e doar în trecere. Ăsta a fost momentul în care am învăţat să nu mai arăt bucurie. Ăsta a fost momentul în care mi-am propus să-mi ţin toate sentimentele sub control.
POVESTITORUL	Dacă-mi permiteţi o scurtă explicaţie: Tema controlului asupra sentimentelor ocupă un loc central în viaţa lui Mautz. Am considera, domnii mei, că avem nevoie de mult mai mult timp pentru acest pacient fiindcă el a ajuns realmente la nişte rezultate fascinante în această privinţă. Cei mai mulţi dintre bărbaţi încearcă ceea ce a realizat el, dar cu mult mai puţin succes.
MAUTZ	Câinele era pentru mine, dar ratasem momentul bucuriei şi n-am mai avut parte de vreun contact adevărat cu ea şi cu animalul. Pe urmă m-am dus cu el la mine în cameră, câinele şedea aşa şi eu şedeam aşa şi ne uitam unul la altul şi eu am încercat totul ca să fiu fericit. Dar era exact aşa cum îmi închipuisem eu că aveam să fiu fericit. Am vorbit foarte serios cu animalul şi am fost dezamăgit că el părea să nu mă înţeleagă. Un lucru era limpede la această zi de naştere – câinele nu avea să-mi devină niciodată un prieten adevărat.
CÂINELE	Dar nu era musai să devenim imediat prieteni. Puţin respect mi-ar fi fost de ajuns. Să nu fi fost vârât într-un butoi pentru apă de ploaie cu un capac deasupra, să nu mi se băgat tot timpul sârme în anus mi-ar fi fost de ajuns. De asemenea, nu cred că a fost de natură să stimuleze relaţia noastră nici faptul că îmi producea în permanenţă răni, ca să poată obesrva apoi procesul de vindecare, şi nici că mă vindeca pentru a-mi produce apoi un fel de dragoste de câine. Nu, trebuie să spun că niciodată nu m-am înţeles foarte bine cu el.
	Câinele se spânzură.
[...]