TEATRU GERMAN CONTEMPORAN
Piese traduse în limba română | Oliver Bukowski

Are un nume tipic bukowskian, Mechthild Magda Huschke, are 57 de ani și e singură. Pentru viața pe care a dus-o până acum, nimeni nu are motive s-o invidieze. Numele de familie i-a rămas de la un soț brutal, care o bătea și o umilea de față cu prietenii, cărora o punea să le arate sexul, în care aceștia aveau dreptul să introducă o sticlă de șampanie (ce-i drept, format piccolo) contra unei sume de bani. Dar Mechthild – (e o fire mult prea complexă ca să-și zică Magda!) – nu e o victimă, așa că un astfel de soț nu avea cum să trăiască mult. După ce l-a ucis, ea a făcut închisore, apoi a trecut și printr-o instituție psihiatrică. Asta nu i-a afectat tonusul, vitalitatea, optimismul, și nici umorul ei n-a avut de suferit.

Singurătatea și-o umple cu ciocolata Merci și cu gherila pe care o poartă cu vecina ei curioasă, Gretschke. O vecină pentru care a și jucat, cu exces de temperament, noaptea fierbinte (imaginară?) petrecută cu studentul, știind că aceea stătea cu urechea lipită de paharul lipit la rândul lui de peretele care o despărțea de camera ei. Un student care, crede ea, o iubește. Nu de alta, dar acesta i-a scris chiar și o poezie. Cu toate că în micul text publicat la rubrica de profil din ziar, ea anunțase că nu dorește decât o simplă relație de prietenie. Dar, la întâlnirea de la cafenea, ea s-a ales și cu acel bonus liric.

Așa că, acum, ea îl așteaptă plină de speranță. Dereticând, ștergând praful, aranjând una, alta. Oare de când îl așteaptă? Sunt ore? Zile? Săptămâni? În ținuta ei ridicolă, scena finală o suprinde pe tocul ferestrei. Nu cumva are de gând să-și pună capăt zilelor? Dar tocmai atunci se aude soneria. Și, cum ea nu se grăbește să deschidă, se aud și bătăi în ușă. Iar noi, cititorii și spectatorii, ne dorim ca ea să deschidă și-n ușă să fie cineva cu care Mechthild să-nceapă, în sfârșit, să trăiască.

„Autor care frecventează fără complexe cultura pop și ‚entertainmentul‘, Bukowski aduce, în teatru, un umor aparent frust, personaje marginale social și situații ce par a ține de comedia de consum. De altfel, el își subintitulează uneori piesele ‚comedii de bulevard‘. Ceea ce, desigur, e o capcană. Căci dramele lui au calitate literară, un meșteșug al limbii de mare forță, personajele au profunzime psihologică, umorul e nu o dată brutal de direct și, așa cum s-a observat, cu toată dragostea lui pentru personajele sale, Bukowski nu le cruță, nu le inventează happy enduri facile. Aproape toate piesele lui se termină cu o moarte.“ (Victor Scoradeț)

Distribuția: 1 femeie

Premiera absolută a avut loc în ianuarie 1998, la Mecklenburgisches Staatstheater Schwerin, în regia lui Ernst M. Binder.

În România, piesa nu fost încă reprezentată scenic, ci doar ca spectacol-lectură.

Gustav Kiepenheuer Bühnenvertriebs-GmbH
Schweinfurthstrasse 60
14195 Berlin
Telefon +49 30 8971840
Fax +49 30 8233911
info@kiepenheuer-medien.de

Drepturile asupra traducerii românești: Victor Scoradeț
vicmarsco@yahoo.de

1.
(Ea, răvăşită, face patul cu mişcări energice. La radio: ceva gen Dan Spătaru, „Drumurile noastre toate....”, dar în germană. Ea participă, uitând de sine. La început, se mulţumeşte să fredoneze, apoi mai tare, pentru ca până la urmă să se lase pătrunsă de titlu.
La urmă, epuizată şi tâmpită de fericire, se aşază pe pat.
Scurtă pauză de revenire la realitate.)

(Se mai uită o dată după „El”, care a plecat ceva mai înainte. Îşi aranjează părul, suspină.) Maica mea Cristoase! Mamă, ce-a putut să-mi facă, ce mi-a mai făcut tipul, da' ce nu mi-a făcut...! Roşesc numa’ când mi-aduc aminte.
(suspină, adulmeacă, îşi face vânt cu mâinile, inhalează)
Da’ un pic (adulmecă), un pic tot să mai simte... da' parcă după așa o prestație poa' să te mai deranjeze un pic dă tranșpirație, acolo? Și p-ormă până și tranșpirația lui e distinsă – are, așa, un iz dă miros de scorțișoară.
Iisuse Cristoase: dân spate, dân faţă, şi sus, şi jos, și p-o parte, și pă ailaltă – şi acuma îmi mai vâjâie urechile. Tremuram ca o piftie, la urmă...
Nici nu vreau să ştiu ce-o fi crezând alde Gretschke. Vreau să zic: Şade şi ea şi-şi bea cafeaua ca omu’ şi d’odată, dă alături, gălăgie şi răgete ca-n staul. Și pân pereţii ăştia s-aude tot, tot. Şi cum să mai aude. Unde mai pui că asta are auzu’ ascuţit dân naştere. Plus ce și l-a mai format dă când s-a mutat la oraș, la bloc. Şi-n plus vă spun io că „operează” cu paharu' lipit dă perete. Mare porcărie, chestia asta, părerea mea, aşa ceva nu să face. Să intri nepoftit în SFERA PRIVATĂ la alţi oameni. 
Ei da, da’ dă funcționat funcţionează. Asta aşa e.
Nici nu vreau să ştiu ce-o fi gândind aia acum.
... Mă rog, chiar aşa dân cale afară dă gălăgioasă n-am fost io, totuşi. El nici atât. El chiar dă loc. Un tip tăcut. Foarte frumos. Tot mereu atent la ce i-ar plăcea femeii mai mult şi mai mult...
Deci, chiar că n-aş vrea să ştiu ce-o fi zicând aia...
Cu toate că ...

[...]

„Femeie cu esperienţă” - (chicoteşte) – IO, „femeie cu esperienţă”. – Dac-ar şti el! Numa’ atâta zic: dân spate, dân faţă şi tot tacâmu... Iisuse! Câte chestii pă lumea asta... (mândră) Da’ dă gemut am gemuuut, şi n-am făcut fasoane, n-am făcut dăloc fasoane. Chiar şi atunci când mi-a tras-o anal, dă gemut s-a gemut ca... ca... păi da, ca o femeie cu esperienţă. Numa’ c-a trebuit să mă gândesc tot timpu’ la cum a făcut el când şi-a dat ochelarii jos dă pă nas.
(demonstrează) Că cică îşi „rătăcise toculeţul” dă la ochelari. „Toculeţ” şi „rătăcise” – în timp ce io n-aveam nimic pă mine pă dădăsupt, pă sub halatu dă baie. Ei, nu, nici chiar nimic dă tot. O pereche dă ciorapi roşii tot aveam io, şi neşte tanga şi-aşa – un pic dă ceva aşa mai colorat tot aveam io pă dădăsupt. Şi pă urmă ăla: „toculeţ” şi „rătăcise” – ca femeie, o chestie d-asta te-nchide jos ca și cum ai lega la gură un sac poştal.
Aşează-ţi tu acu’ ochelarii pă noptieră că vezi tu, gata, a zburat păsărica – zic io, cum îmi place mie să zic, cu păsărica şi aşa. Că cică ochelăraşii ar putea avea dă suferit „în cursul activităţilor” – pă bune, aşa a zis ăla, „activităţi”, la toată dragostea noastră, chiar aşa i-a zis, „activităţi”! „Ochelăraşii ar putea avea de suferit în cursul activităţilor noastre”.
Mechthild, mi-am zis io mie atunci, nu contează că eşti deja în uniformă, acuşica-l iei dă ceafă şi-l duci pă scări în jos: Adieu! Pă bune, aşa era toată atmosfera. Un sac poştal e la o adică un sac poştal. Eram aşa dă uscată, că dacă mi-ar fi tras o palmă peste cur, în faţă s-ar fi ridicat prafu’.
(tace ursuză)
Mda, numa' că... Două sute dă euroi, atât dădusem pă toată recuzita; la o investiţie ca asta, omu’ devine până la urmă dân cale afară dă răbdător.
În sfârşit: ochelăraşii au reuşit până la urmă să-şi găsească locşoru’. Şi jbang, m-am şi trezit fără halatu’ dă baie, şi p-ormă ţin-te: Activităţi peste activităţi, atâta zic.

[...]

Ah, poiezia.... Nu prea o bagi dă seamă, când vine dântr-o fleancă dă bărbat. Da’ poezia scrisă e altceva. Deci:
(recită)
„Acolo unde eşti TU
se deschid scoici”...
- (râde prietenos) Scroafă bătrână!
(se adună la loc)
Deci:
„Pentru Mechthild” – versiune de lucru
„Acolo unde eşti Tu
se deschid scoici
(îşi reprimă un rânjet cu mare efort)
marea sărută ţărmurile
(reflectează:)
marea sărută ţărmurile
şi pe petalele florilor
roua dimineţii
e umezeala iubirii
unde întunericul şi lumina
s-au dorit”
(suspină) Poieţi în sus, poieţi în jos, da’ vă spun io: Până la urmă, tot numa’ porcării au în cap. Vreau să zic, ăştia când vede aşa o dimineaţă d-asta, cu roşu şi tot tacâmu’, ăştia să gândeşte imediat la partea dă jos, cu tampoane şi-aşa. Numa' că cu asta pesemne că-i mai greu să faci rime. Ba nu, poate că cu „prezoane” sau „patroane”.  Tare-aş vrea io să văd poezia aia dă dragoste în care e vorba dă prezoane.
„Acolo unde eşti TU, iubito,
armele coboară
câinii tac
iar vântul captează orice strigăt şi-l poartă departe”
„Captează” – pă bune, chiar aşa scrie aici. O poezie cu numele meu – bun, versiune dă lucru – da’ orişicât: „Captează”, la faza asta mă simt d-a dreptu’ cocoană. „Captează”. Asta trebuia s-o dau io pă vremuri, cu Dieter: „Dieter”, ar fi trebuit io să zic, „acu’ o să-ţi captez io gulaşul ăsta cu varză şi-o să ţi-l port departe” – cel târziu a doua zi dimineaţă m-ar fi trimis la balamuc. Căcănar cum era.

[...]

Mă rog. Şi cum venea mai departe?
„Vreau să mă topesc în tine,
ultima mea suflare
să poarte numele tău
ţie îţi aparţin
o tu ritm al pulsului meu
bătaia ta de pleoapă
Mă stinge.
Unde eşti TU
Acolo pot eu să trăiesc
Unde eşti TU
Acolo pot eu să dăruiesc
UNDE EŞTI TU
Al tău sărut
mi-e scut
și abţibild
adorata mea
Mechthild.”