HEINRICH | M-ai putea oare iubi. Poate. |
OARBA | Poate. |
Ce mult aş vrea să pot spune Poate. Ce mult aş vrea să pot spune Da. Am încetat să te mai iubesc. Ce frază simplă. Şi ce nu-i adevărată. Într-o zi primăvara. Când m-am aşezat lângă tine pe o bancă în parc. Voiam să te recunosc. Era aceeaşi voce. Însă. Mirosul tău – |
|
HEINRICH | Iubeşte-mă |
OARBA | scutură din cap |
HEINRICH | Iubeşte-mă aşa cum te iubesc eu. |
OARBA | scutură din cap |
HEINRICH | Eu te iubesc. Peste măsură. |
OARBA | Nu. Tu încerci doar. |
Eu însă, eu am să te ucid. Pentru tine va fi va o izbăvire. Pentru mine ca propria-mi moarte. Dar pe urmă. Pe urmă am să fiu liberă de tine. De lipsa ta de măsură. De mediocritatea ta. De minciunile tale. Şi nu mai trebuie să-mi fie ruşine de dragostea mea. Nu mai trebuie să-mi fie ruşine de dragostea mea. Am să fiu mândră de ea. Îi taie beregata. Da, dragostea, dragostea asta ucide. Şi dorul de ea. O dată numai, o dată numai să văd cerul. |
ADAM | De ce – |
MĂTUŞA | Din cauza soarelui. Pentru că tot timpul stătea întinsă la soare până nu mai putea. |
ADAM | De ce – |
MĂTUŞA | În felul ăsta, inevitabilul s-a produs. Oricum nu asculta de nimeni. |
ADAM | De ce nu mi-aţi spus nimic. |
Tăcere. | |
ADAM | Sau poate aţi uitat de mine. Aţi uitat că mai exist şi eu. |
PRIMUL VĂR | Se umflase toată; pielea ei nu mai era maro, aşa cum se face de obicei de la soare, era aproape neagră, umflături cât pumnul de mari, tumori, aglomerări de noduli care se tot înmulţeau sub acoperământul pielii, se încolăceau pe după corpul ei, că părea înfăşurat într-o plasă pescărească. O apăsare uşoară, şi urla de durere. |
ADAM | De ce nu mi-a spus nimeni nimic. |
MĂTUŞA | Cât vrei să mai auzi. Nu era o privelişte frumoasă. |
ADAM | Şi dacă puţea, şi dacă nimeni nu mai putea s-o atingă, din cauză că nici măcar o mâna delicată nu i se mai părea suportabilă – a fost mama mea – |
[...] | |
ADAM | Aş vrea să mă scutur de viaţă ca de un somn. Să mă strecor afară din ea, în moarte. – Să sparg, în sfârşit, viaţa care m-a ţinut prins în întuneric şi surzenie. – Franz a vrut să-mi ia ceasul muzical. Atunci am aruncat după el cu cuţitul. Nu mi-a părut rău. Şi dacă o mierlea, nu-mi părea rău. Nici bucurie n-aş fi simţit – nimic. De ce a vrut el să-mi ia ceasul muzical. Ceva ce-mi aparţine mie. |
Toţi vor să ne-nchidă gura, mamă. Şi ție au vrut să-ți închidă gura. Cum se uita la mine mătuşa într-o zi de Paşte, cu ochii ei stupizi, şi aveam şapte ani. |
|
Trebuie totuşi să mai creşti puţin Adam. Altminteri o să te pierzi în mulțime. | |
Şi atunci aveam la mine un cuţit, în buzunarul de la pantaloni. Şi pumnul strâns pe mânerul lui nici măcar nu transpira, atât era de tare. Trebuie totuşi să mai creşti puţin... Mi-a dăruit o ciocolată. Proteinele stimulează muşchii şi creşterea Adam şi zahărul e bun pentru creier Adam. În fiecare an de Crăciun şi de Paşte câte o singură bucată mare de ciocolată. [...] Zahăr pentru creier. |
|
Tăcere. | |
Poate că sunt într-adevăr prea mic, mamă. | |
Se descheie la pantaloni, îşi scoate pula, o contemplă. | |
[...] | |
CORUL DROGAȚILOR | E una din acele nopţi de vară în care un vânt fierbinte trece prin coroanele copacilor şi goneşte de-a lungul potecilor, un vânt fierbinte şi uscat, care ar putea veni din deşert. Stăm aici, doi patru şapte prieteni, printre aceştia unii care altminteri n-au un acoperiş deasupra capului, nici loc în care să doarmă, în cabana asta din trunchiuri de copaci în care trage ca naiba. Seara am petrecut-o ca-ntotdeauna, trei patru jointuri au mers de la unul la altul, careva a venit cu un cărucior plin cu baxuri de câte şase cutii de bere; e foarte probabil ca unul sau altul dintre corpurile care zac acum prin unghere trăgând încordat cu urechea să se fi şi înţepat, la fel de probabil ca unii să fi înghiţit şi pastile, care ar putea fi de culori şi origini diferite, dar nu asta e cauza pentru care stăm cu capetele ridicate şi aproape ţepeni și ne ţinem respiraţia, şi nu e asta cauza pentru care nici unul nu mai îndrăzneşte să facă vreo mişcare, vreun zgomot, necum să vorbească cu voce tare, nu din cauza asta încercăm să aflăm din ochii celuilalt ceea ce bănuim noi înşine fără să îndrăznim să o spunem. Nu suntem singuri. |
[...] | |
Ce-i chestia asta care se furişează pe acolo pe afară, prudent, totuşi nu chiar tăcut; ai cui sunt paşii pe care-i percep dureros de limpede organele noastre de palpatascultatadulmecat, cum îşi trasează cercurile acolo afară, fără vreo altă intenţie decât de a le face mai strâmte, până când inevitabil cădem în capcană. Ne uităm unii la alţii. [...] Nu suntem singuri. | |
Auzim cum respiră lucrul acela, şi respiraţia lui ni se pare mai fierbinte, mai aspră, mai dură ca vântul, nu-i vedem ochii, dar îi simţim, ne fixează din beznă prin fereastra deschisă, ne pândesc printre bârnele rărite slăbite şi putrede, se strecoară prin cele mai mici crăpături şi fisuri, suntem observaţi. Paşii acelei chestii sunt pretutindeni [...], se furişează printre copaci, de la liziera pădurii prin micul luminiş către casă, se lipesc de pereţi, vin tiptil dinspre cariera de piatră, pentru ca apoi să mărşăluiască insolent drept spre uşa pe care-am uitat s-o închidem. | |
[...] | |
Chestia aceea e peste tot. Chestia aia râde. Nu există nicio aprindere bruscă, nici o flacără nu se-nalţă, în locul ei, un behăit răpăit, metalic, râsul unui uriaş, la început gros, apoi înşurubându-se tot mai sus şi mecanic, pornirea şi urletul, huruitul unui motor, scheunatul isteric al unui ferăstrău care taie scândurile precum hârtia, înhăţând deja şi rotindu-l prin aer un umăr, un braţ, ne adunăm fuga-ntr-un loc şi ne-nghesuim într-o grămadă de braţepicioarecapetemâini, cine, vulnerabil el însuşi, încearcă pe ceilalţi să-i apere, neajuns de dinţii care scuipă sânge, care-şi taie drum mai departe scândură cu scândură perete cu perete un umăr un braţ te-a-nhăţat sângele miroase ca peştele mort pereţii se surpă peste noi pe muntele de scânduri urlă cu braţele ridicate Adam înnebunit rotind deasupra capului drujba. | |
[...] | |
ADAM | Domnule preşedinte federal, sunteţi ultima mea speranţă. Prin această scrisoare vă rog insistent să-mi acordaţi îndurare. Momentan mă aflu într-un ascunziş şi sunt gata să mă predau poliţiei federale austriece, dar numai în cazul în care pot să sper că am să fiu scutit de pedeapsă. Crimele mele le-am săvârşit conştient şi le mărturisesc. Mă declar vinovat de omor, de loviri repetate şi de tentativă de omor în mai multe cazuri, de trafic de droguri, de hoţie şi de tăinuire. Dar în mod special vreau să mărturisesc un viol, care e posibil să nu fi fost descoperit niciodată. Nu ştiu dacă fata respectivă mai trăieşte şi unde. Poate că-i moartă. Nu am dorit moartea ei, dar n-am avut încotro. – Dacă fata mai zace încă lângă mormântul mamei mele, Rose Geist, ea nu va mai putea fi identificată. Nu cunosc numele ei şi ştiu doar că a crescut la bunicii ei. Tatăl ei e închis pentru crimă. |
Sunt de asemenea conştient că mi-am pierdut cetăţenia austriacă precum şi dreptul la ea, deoarece m-am angajat de două ori ca legionar. Ştiu de asemenea că nici faptul că am dezertat de două ori nu schimbă lucrurile. Nu am dezertat din motive morale, ci fiindcă franţujii mă chinuiau. Când am fost la ceilalți mi-am împuşcat camaradul. Nu era un om drept. | |
Poate că nu mai sunt cetăţean al acestui stat. Poate că nu mai sunt de competenţa dumneavoastră. | |
[Pauză.] | |
Poate că nu mai sunt de competenţa dumneavoastră. |
Citiţi. | |
Citiţi cu voce tare. | |
Stimate client. Fierul de călcat super-uşor al firmei Bine Ales vă asigură dumneavoastră şi rufelor dumneavoastră un călcat fericit. Cum se utilizează fierul de călcat, e mai simplu să vi se arate într-unul din magazinele noastre de specialitate Bine Ales sau de către un client mulţumit din cercul dumneavoastră de prieteni ai firmei Bine Ales. | |
Iar acum câteva sugestii. Aşternuturile nu ar trebui să le călcaţi dumneavoastră. Duceţi-le mai bine la călcătorie. Nici jeanşii şi tricourile, dar nici îmbrăcămintea uşoară de vară nu ar trebui să le călcaţi dumneavoastră, în afara cazului în care doriţi să treceţi drept un perfecţionist excentric. În general, cumpăraţi cât mai multă îmbrăcăminte neşifonabilă cu putinţă. Astfel veţi evita febra nusculară cronică precum şi tendinita, care pot să apară ca urmare a mişcării monotone a braţului încoace şi-ncolo timp de ore întregi, precum şi varicele generate de statul imobil timp îndelungat lângă scândura de călcat. În felul acesta, vă veţi ameliora considerabil nu doar propria înfăţişare ci şi climatul dumneavoastră conjugal. Nu ar trebui să mai călcaţi deloc. Călcatul vă răpeşte timpul, vă omoară nervii şi e destul de inutil, ca de altfel orice formă de muncă în gospodărie. De aceea renunţaţi definitiv la fierul dumneavoastră de călcat. Duceţi-l la negustorul de vechituri, cu câteva mărci şi cincizeci de pfennigi tot vă mai alegeţi, sau, dacă e vorba de unul proaspăt achiziţionat, pretextaţi o nemulţumire oarecare la magazinul dumneavoastră de specialitate Bine Ales şi puneţi să vi se restituie integral preţul de cumpărare. | |
KLARA | Da aşadar cum spuneam. |
M-au dat afară. Ceea ce nu ar trebui acum să prilejuiască o atât de neplăcută și devastatoare tăcere familiară. |
|
Pauză. | |
Se poate întâmpla oricui. | |
O dată sau de două ori în viaţă tot poate să se-ntâmple. Sau cel puţin trebuie să te aştepţi la una ca asta în zilele noastre. |
|
Iar atunci m-am gândit, Gottfried, de aceea voiam să te rog – Poţi să-mi faci rost de un credit de la tine de la bancă. |
|
IRENE | Ce impertinenţă. |
Va să zică, aşa o impertinenţă, aproape doi ani nu se arată deloc, ajungi să bănuieşti cine ştie ce, şi pe urmă dă buzna aici, fiindcă vrea bani de la noi. |
|
KLARA | De la tine, chiar dacă mi i-ai face cadou, nu aş primi nici cinci mărci, chiar dacă m-ai ruga, banca însă poate să facă o afacere. |
GOTTFRIED | Cu tine. |
KLARA | Tomas şi cu mine o să ne căsătorim. El poate să gireze pentru mine. |
IRENE | Totuşi nu fără un motiv. Fără motiv nu se poate. Nu te-au dat ei afară fără un motiv. |
Ce anume s-a întâmplat de data asta, Klara. |
|
KLARA | Ba da. Fără nici un motiv. Jur. |
TOMAS | Se poate de exemplu ca un client pe baza studierii instrucţiunilor de folosire ale Klarei să fi rămas cu bustul blocat în tamburul maşinii lui de spălat astfel încât în timpul procesului de centrifugare abia declanşat, printr-un contact susţinut şi ritmic cu interiorul acestei componente de oţel care este tamburul, capul lui să fi fost considerabil avariat, şi să fi rămas cu hemoragii, răni şi un timpan spart. |
De atunci a rămas în proces cu firma şi cu un ţiuit în ureche. |
|
KLARA | Când este nervos, Tomas minte cronic. |
Din cauza instrucţiunilor mele de folosire nimeni nu a avut niciodată de suferit. |
DOAMNA ZUCKER | fumează Dacă aş lucra la o benzinărie – |
Tăcere | |
DOAMNA ZUCKER | fumează Dacă aş lucra la o benzinărie – |
ROSA | Ah, mamă. |
Tăcere | |
DOAMNA ZUCKER | Dacă aş lucra la o benzinărie, ar fi de ajuns o ţigară ca să arunc totul în aer. Aşa mă gândesc câteodată. Pauză. Dar eu nu am nici măcar gaze acasă. Şi atunci de unde să încep. |
ROSA | Ah, mamă. |
Tăcere | |
DOAMNA ZUCKER | Şi, cum îţi mai merge. |
ROSA | Ah, Doamne. |
Pauză. | |
DOAMNA ZUCKER | Tot şefă de vânzări. |
ROSA | Ah, mamă. |
DOAMNA ZUCKER | Am sunat de curând la magazinul tău de vânzări la domiciliu. Pentru o ofertă specială: un tensiometru la 5 Euro 95, asta chiar că-i o ofertă. Pauză. Dar nu te-am nimerit pe tine la telefon. |
ROSA | Dar, mamă, există foarte multe ca mine. |
DOAMNA ZUCKER | Şi tu te complaci. |
Tăcere. | |
DOAMNA ZUCKER | Că nu vrei tu să profiţi de posibilităţile tale – |
Tăcere. | |
DOAMNA ZUCKER | Dacă aş mai fi eu o dată la vârsta ta, atunci n-aş mai face diabet. Dar degetul mare s-a dus deja, restul e doar o problemă de timp – |
ROSA | Dar, mamă – |
DOAMNA ZUCKER | Dacă aş lucra la o benzinărie – |
Intră Franz. Se uită la ele de parcă ar vrea să spună ceva. În loc să spună ceva, îl fixează pe PREŞEDINTE. | |
DOAMNA ZUCKER | Ei, Franz dragă, tot şomer. |
FRANZ | către Rosa Bună seara, iubire. |
ROSA | Bună seara, iubire. |
Tăcere. | |
FRANZ | Bună ziua şi ţie, mamă-soacră |
Franz se aşază în faţa televizorului, foloseşte telecomanda ca şi când ar fi un pistol, PREŞEDINTELE rămâne sfârtecat cu îndârjire. Pauză. |
|
DOAMNA ZUCKER | Şi, cât am stat azi în sala de aşteptare. |
Pauză. | |
FRANZ | Ce-i cu geamantanele alea din faţa uşii, sunt toate ale tale. |
DOAMNA ZUCKER | Uite, Rosa, ieri am fost la policlinică. Consultaţia nocturnă. Ar trebui să te uiţi la degetul meu de la picior, mai mult la fostul meu deget, rana e congestionată şi înaintează în sus. Doctorul zice, doamnă Zucker, diabetul dumneavoastră e în stadiul final. Nimic nu se mai vindecă de acum. Trebuie să vă amputăm piciorul până la gleznă. Nu mai pot să-mi fac injecţiile cu insulină că nu mai văd; şi în general am nevoie de cineva care să mă-ngrijească. Numai că, pe asigurare, ăştia nu mă acceptă decât ambulatoriu. Înţelegeţi. Trage aer. Pauză. Am nevoie de cineva care să-mi vorbească. Să-mi vorbească. Doar sunt şi eu om, nu-i aşa. |
ROSA | Vrei să mergi la cămin? |
DOAMNA ZUCKER | Ştiţi, am avut şi eu visele mele. Pauză. Timp de patruzeci de ani mi-am visat visele la oficiul poştal, patruzeci de ani. Şi aveam bacalaureatul. Pauză. Şi cu patru copii, unde sunt ei acum. Numai tu mi-ai rămas. Pauză. Nici un tată, cât vezi cu ochii. Pauză. Eram comunistă şi voiam să fac totul de una singură. |
ROSA | Asta a fost o greşeală, mamă. |
DOAMNA ZUCKER | O spui cu gura ta, Rosa. Trebuie să le fii de folos oamenilor, Rosa, să le fii de folos. Pauză. Soţul tău avea cele mai frumoase perspective, dar ce folos. |
FRANZ | Nici nu vedeţi cât sunt de surprins. |
DOAMNA ZUCKER | Preferă să se ducă să-şi pună ştampila la şomeri. |
Pauză. | |
FRANZ | De azi s-a terminat. |
ROSA | Începi din nou să – |
DOAMNA ZUCKER | Ei, în cazul ăsta felicitări, din toată inima. |
FRANZ | bucurie reprimată Da, da, da, s-a terminat. (...) Mi-am găsit o slujbă. |
Pauză. | |
ROSA | Ah, Franz, dragul, dragul meu Franz, atunci putem în sfârşit să ne gândim – atunci pot, în sfârşit, să mă gândesc – atunci avem voie să ne gândim – |
DOAMNA ZUCKER | Se bâlbâie ca şi când ar fi deja gravidă şi beată de hormoni. Dar un copil, poate că Franz nici nu e-n stare să-l întrețină, acum, când o să locuiesc la voi. |
Tăcere. | |
ROSA | Bine, dar ai spus că te duci la cămin. |
DOAMNA ZUCKER | Tu ai spus-o. Nici nu pot să-mi permit un cămin, vin la voi. Vă las să preluaţi răspunderea pentru mine. Nu-mi face plăcere. Tăcere. Da, asta-i surpriza mea. |
Tăcere. | |
ROSA | Mamă, avem o singură cameră. Şi o masă pe care dormim sau un pat pe care mâncăm. |
DOAMNA ZUCKER | O saltea moale şi un paravan între mine şi voi, atâta tot. Nu mai fiţi atât de lipsiţi de idei. |
ROSA | Eu sunt la serviciu toată ziua – |
DOAMNA ZUCKER | Dacă lucrează Franz, poţi să-ţi dai demisia. |
FRANZ | îşi strânge mâinile pumni, le deschide la loc şi tot aşa. (...) |
Doamna Zucker se duce să-şi ia valizele, Rosa o ajută. | |
DOAMNA ZUCKER | Încă nu aş vrea un nepot, Rosa dragă. Puteţi să-l faceţi după ce nu mi-a mai rămas din nimic care să mai poată fi amputat. Atunci aveţi destul loc. – Ardeţi inima mea bătrâna şi concepeţi una nouă. Dar un copil, care tocmai învaţă să meargă, şi piciorul meu nu mai merge decât până aici, eu n-am nevoie de aşa ceva – |
Franz îşi deschide şi-şi închide pumnii. | |
FRANZ | La faza cu arsul pot să te ajut eu. |
DOAMNA ZUCKER | Franz, vorbeşti atât de puţin, şi puţinul ăla nici măcar nu-l înţeleg. |
FRANZ | De mâine lucrez la Berger. Berger & Fiii. |
ROSA | Ce-i asta. O firmă comercială. O fabrică. Un birou. |
FRANZ | Pompe funebre. Îi ridic pe morţi, îi spăl, îi aşez pe catafalc, îi pun în sicriu. Pauză. Le-am pipăit pielea. Viaţa se răceşte foarte încet, şi în urmă rămâne un miez incandescent. |
ROSA | serioasă Asta-i o meserie frumoasă, Franz. Pauză. Asta-i o meserie frumoasă, cu suflet. Îmi place, îmi place foarte mult. |
FRANZ | încet Rosa, te iubesc. |
ROSA | încet Şi eu te iubesc. |
FRANZ | încet Acum o s-avem un copil. |
ROSA | încet Acum o s-avem un copil. |
Doamna Zucker îşi despachetează valizele şi-şi aranjează un pat. |
Dea Loher (n. 1964) este, probabil, cea mai titrată autoare de teatru din spațiul cultural de expresie germană. A studiat germanistică și filozofie și a frecventat cursurile de dramaturgie de la Freie Universität Berlin, în perioada în care acestea erau conduse de Heiner Müller. A cunoscut succesul de la primii ei pași în teatru. Olgas Raum (Camera Olgăi, 1991), cea de-a doua piesă a ei, i-a adus și un prim premiu. Între 1993-1995 a primit nu mai puțin de 5 premii destinate dramaturgilor tineri, inclusiv, doi ani la rând, titlul de cel mai bun autor tânăr conferit de juriul celei mai prestigioase reviste de teatru din Germania, Theater heute. Între timp a mai scris vreo 20 de piese de teatru, un volum de proză, un roman și a fost distinsă cu multe alte premii, printre care Royal Court Playwrights Award, Bertolt Brecht Literaturpreis, Mülheimer Dramatikerpreis (de două ori), Berliner Literaturpreis.
Câteva dintre piesele ei au fost jucate și în România, unde, în 2013, i s-a publicat și o antologie cu nu mai puțin de 10 piese sub titlul Barbăalbastră – speranța femeilor, la editura EuroPress Group.