Vrem să ne ținem de mână

Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului „Unprejudiced” cu sprijinul Programului Parteneriatului Estic și al Ministerului Federal de Externe al Germaniei în ianuarie 2022.

Autori:
Cedrik Pelka
Anano Gudushauri
Lusine Voskanyan


Unii oameni nu pot trăi așa cum își doresc. Ei nu se simt ca acasă, pentru că nu sunt bineveniți de către toată lumea în țara lor de origine. Mulți membri ai comunității LGBT+ (lesbiene, gay, bisexuali, trans*) din estul Europei emigrează în vestul continentului, în speranța că vor găsi un viitor mai bun pentru ei și partenerii lor. Cu toate acestea, și cuplurile gay din Europa occidentală încă mai au de luptat. Problemele sunt diferite, dar în toate țările europene oamenii continuă să lupte pentru drepturile lor și pentru egalitate.

Toate acestea sunt și mai dificile dacă ești femeie. Atunci când o femeie se îndrăgostește de o altă femeie, lucrurile pot deveni foarte complicate, în funcție de locul în care se află. Trei cupluri din Armenia, Georgia și Germania și-au spus poveștile. Acestea sunt nevoite să se confrunte cu discriminarea și sexismul. Există totuși o speranță, declară reprezentanții ONG-urilor, pentru că ceva pare să se schimbe.
 
Armenia - Nu arătați cine sunteți

Karine și Naneh s-au întâlnit pentru prima oară în urmă cu patru ani, când au început să lucreze împreună în industria vinicolă. Numele lor sunt fictive, pentru că se tem să își divulge identitatea în mass-media. „Vrei să te căsătorești cu mine?” Acesta a fost primul lucru pe care Karine i l-a scris lui Naneh. De atunci, cele două femei formează un cuplu.

Homosexualitatea este legală în Armenia din 2003. Cu toate acestea, a fi gay și, mai mult, a fi într-o relație gay sunt lucruri condamnate de marea majoritate a societății armene. În consecință, persoanele homosexuale continuă să își ascundă identitatea. Decizia de a-și dezvălui orientarea sexuală le poate pune viața în pericol. Majoritatea cuplurilor gay de aici trăiesc ani la rândul afișându-se ca cei mai buni prieteni în fața familiilor și colegilor. Doar un cerc restrâns este la curent cu natura reală a relațiilor lor.

Majoritatea homosexualilor preferă să locuiască în Erevan, capitala Armeniei, unde se pot bucura de relativ mai multă libertate și intimitate în comparație cu restul țării. Acolo locuiesc și Karine și Nane. Povestea lor este unică, întrucât în patru ani de relație au reușit să găsească modalități de a fi mai deschise în privința sexualității lor.

În urmă cu câțiva ani, familia lui Naneh a aflat despre relația ei cu Karine și, de atunci, este în război cu ei. „La un moment dat am locuit cu Karine timp de o lună. Dar într-o zi, părinții mei au venit la mine când ieșeam de la serviciu și mi-au zis că vor să vorbească cu mine. M-am dus acasă cu ei, mai precis, m-au obligat să îi însoțesc. Nu mă mai lasă să stau cu Karine”, își amintește Naneh. Acum, cele două prietene se întâlnesc doar după serviciu. Karine încearcă în continuare să își ascundă relația de tatăl ei. Ceilalți membri ai familiei ei sunt însă la curent cu ea. Cu toții o iubesc pe Naneh pentru că respectă deciziile lui Karine și stilul ei de viață. Ea nici nu vrea să-și imagineze ar reacționa tatăl ei dacă ar afla cine este.

În viața de zi cu zi, cuplul este destul de deschis în ceea ce privește relația lor. Cei mai mulți dintre colegii și prietenii lor știu despre ce este vorba. Sunt foarte puține locurile în care cuplul își ascunde identitatea. „Oamenii ne acceptă așa cum suntem și ne iubesc la ambele noastre locuri de muncă. Singura problemă este familia mea. Dacă ei ar fi de acord cu noi, viața ar fi mult mai ușoară în Armenia”, susține Naneh.

În ciuda câtorva incidente, cele două femei se pot ține de mână sau îmbrățișa în public. Uneori îi surprind pe alții privindu-le, dar nu le pasă. Alteori mai au loc și unele incidente. „Odată, pe când stăteam la semafor, Karine m-a ciupit de obraji și m-a sărutat. În acel moment, un tip care stătea lângă noi cu prietena lui s-a enervat foarte tare și ne-a spus să mergem să ne iubim în altă parte. Asta a făcut-o pe prietena mea să se ia la ceartă cu el. Ne-a lăsat în pace doar când a văzut că îi răspundem“, povestește Naneh.

Karine și Naneh încearcă să se concentreze pe lucrurile pozitive. Oamenii, chiar și cuplurile heterosexuale, le zic adesea că sunt modele pentru ei.

Maria Zaqaryan, ofițer comunitar al organizației Pink Armenia, spune că cuplurile homosexuale nu beneficiază de aceleași drepturi pe care le au cuplurile heterosexuale. De obicei, acestea nu se pot ține de mână, nu se pot săruta și nu își pot arăta afecțiunea în public. Asemenea acțiuni pot duce la reacții agresive, care pot culmina în acte de violență și discursuri pline de ură. Uneori se poate lăsa și cu bătaie. „Oamenii zic mereu că poți face ce vrei acasă la tine, dar nu și în public. Cu toate acestea, nimeni nu zice același lucru cuplurilor heterosexuale“, afirmă Maria Zaqaryan.
 

Ea mai menționează că interzicerea discriminării pe baza identității sexuale nu este menționată nici în Constituția Armeniei și nici în alte reglementări legale.  Maria Zaqaryan explică: „Am avut o mulțime de cazuri în care persoanele homosexuale ne-au cerut ajutorul după ce familiile au aflat despre relațiile lor. Majoritatea familiilor nu acceptă nici identitatea copiilor lor, nici relațiile acestora. Ei se confruntă cu acte de violență și cu forme de presiune psihologică sau economică. Adesea sunt dați afară din casele lor“.

Legile favorizează întotdeauna discriminarea și tratamentul inegal. Căsătoria homosexuală este interzisă în Armenia. Asta înseamnă că cuplurile de homosexuali nu pot adopta copii, întrucât relația lor nu beneficiază de un statut legal. Din acest motiv, majoritatea cuplurilor nu își pot închipui un viitor în Armenia. Oamenii vor să își părăsească patria pentru a găsi un loc în care să poată fi ceea ce sunt.

La fel ca multe alte cupluri homosexuale din Armenia, și Karine și Naneh se gândesc să plece din țară la un moment dat. „Vrem să ne căsătorim oficial, să întemeiem o familie și să lăsăm în urmă toate criticile la adresa relației noastre”, declară Karine. Ea speră că acest lucru va fi posibil într-o altă țară.


Georgia - Homosexualii sunt în continuare ținta grupurilor extremiste

„Ce-ar fi dacă – în fiecare zi mă trezesc cu aceste cuvinte în gând - ce-ar fi dacă am fi normali? Sau dacă asta ar fi ceva normal?“ – se întreabă o tânără de 22 de ani, îndrăgostită pentru prima dată. Iubita ei este tot o fată, cu câțiva ani mai mare.

S-au cunoscut la serviciu, unde aveau un colț de rugăciune, cu multe cruci și lumânări. Angajații ziceau că e un colț al bunătății. Dar pentru cele două fete era un colț al fricii. Le provoca un disconfort constant Annei, în vârstă de 22 de ani, și lui Mary, de 25 de ani. Numele lor nu sunt reale. Li se pare amuzant că prima lor conversație a avut loc lângă colțul de rugăciune.  „Tu nu te rogi?”, a întrebat-o Mary pe Anna. Ea spune că spera din tot sufletul ca Anna să răspundă „nu”, mai ales că Biserica Ortodoxă din Georgia persecută constant persoanele LGBT+. Nici credincioșii de rând nu sunt toleranți față de ei.

Anna nu i-a răspuns, își amintesc ele, doar a zâmbit. Așa a început relația lor, care este ascunsă sub diverse denumiri: „simple angajate” la locul de muncă, „prietene la cataramă” acasă și „amice” în afara ei. De fapt, ele se iubesc din tot sufletul. Le-ar plăcea atât de mult să își declare dragostea în public, dar nu o pot face, pentru că știu că se vor avea parte de probleme foarte mari. Așa s-a întâmplat, de altfel, multor persoane care și-au declinat orientarea sexuală în Georgia.

Mișcarea civică „Tbilisi Pride” se opune homofobiei din Georgia. Obiectivul acesteia este să creeze în țară un mediu în care persoanele LGBT+ să fie protejate, acceptate și libere. Pentru a-l atinge, „Tbilisi Pride” organizează în fiecare an Săptămâna Pride. Una dintre manifestările care au loc în această săptămână este „Marșul Pride”. Cu toate acestea, marșul nu a avut încă loc în Georgia.

La data de 5 iulie 2021, Tbilisi Pride a organizat un „Marș al Onoarei”. Informațiile cu privire la acesta au fost diseminate cu câteva luni înainte, guvernul georgian fiind înștiințat și solicitându-i-se să protejeze participanții la acesta.
 

În ciuda acestui fapt, pe 5 iulie, membrii unor grupări violente au ocupat bulevardul Rustaveli unde era planificat să aibă loc „Marșul Onoarei”. Printre membrii acestor grupări de extremă dreapta s-au numărat și preoți. Patriarhia georgiană a anunțat că va organiza o rugăciune comună în biserica de pe bulevardul Rustaveli, chemând enoriașii să participe. Două astfel de evenimente au avut loc în acea zi.

Oamenii au devenit agresivi, neplăcându-le că jurnaliștii i-au numit „membri ai unor grupări violente“. Acesta este motivul pentru care au bătut reprezentanții mass-media. 53 de jurnaliști și cameramani au fost răniți pe bulevardul Rustaveli în acea zi. Forțele de ordine nu au reușit să țină situația sub control, pentru că erau într-un număr prea mic. Pe bulevardul Rustaveli au fost mobilizați aproximativ 50 de polițiști, în timp ce numărul extremiștilor de dreapta era de câteva mii.

Lekso Lashkarava a fost unul dintre cameramanii răniți. El a fost bătut de 20 de bărbați timp de o jumătate de oră în acea zi, în timp ce se afla la datorie. I-a fost afectat un ochi și i-au fost rupte oasele feței și a trebuit supus unor intervenții chirurgicale.

În dimineața zilei de 11 iulie, Lekso Lashkarava a fost găsit decedat în casa sa. Rezultatele examenului medico-legal nu sunt încă cunoscute. Totodată, trebuie stabilit dacă există o legătură între bătaia încasată pe 5 iulie și moartea sa, survenită pe 11 iulie.

Pentru că membrii grupărilor violente au ocupat bulevardul Rustaveli, au pătruns în sediul Tbilisi Pride pe care l-au distrus și au bătut reprezentanții mass-media, „Marșul Onoarei” a fost anulat.

Anna și Mary nu aveau de gând să participe la marș, deși își doreau ca acesta să aibă loc. Au povestit că au stat toată ziua în fața televizorului, urmărind ce se întâmpla pe bulevardul din centrul orașului Tbilisi. Au sperat că grupările violente să fie evacuate de poliție, iar persoanelor LGBT+ și susținătorilor lor să li se ofere posibilitatea să mărșăluiască cu onoare.

Cu toate acestea, când au văzut că jurnaliștii și cameramanii au fost bătuți, s-au temut că nu vor mai putea obține vreo informație prea curând. Șefii posturilor de televiziune au declarat că siguranța jurnaliștilor nu este protejată, astfel încât aceștia nu mai puteau acoperi evenimentele de pe bulevardul Rustaveli.

Aceste acte de violență au avut loc pentru că oameni ca Anna și Mary au vrut să fie cine sunt - și au vrut să arate lumii acest lucru. „Mi-a fost foarte rușine în această zi. Mi-a fost rușine că locuiesc în Georgia și mi-am dat seama că vreau să plec din această țară”, spune Mary. Acum, ea încearcă să o convingă pe Anna să se mute în străinătate. Anna nu s-a hotărât încă să plece într-o țară străină și să locuiască cu Mary.

Germania - discriminare ascunsă

Ceva se schimbă pentru membrii comunității LGBT+ din Germania. Cupluri precum Lisa Seemann (22 de ani) și Johanna Friedemann (24 de ani) simt și ele acest lucru. Numele lor nu sunt fictive. S-au cunoscut în urmă cu mai bine de doi ani prin intermediul aplicației de dating Tinder. Locuiesc împreună în capitala germană Berlin. Acest oraș este cunoscut pentru faptul că oamenii sunt, în mare parte, de acord cu diferitele stiluri de viață: peste 65.000 de oameni au participat anul trecut la parada Christopher Street Day. Așa că nu este o problemă, spune Lisa, atunci când se plimbă prin Berlin ținându-și iubita de mână. De fapt, nu are parte niciodată de comentarii defăimătoare, spune ea. „Uneori se mai uită lumea la noi, dar ne amuzăm de asta.“

Așa stau lucrurile în majoritatea orașelor mari din Germania, povestesc ele. Ele consideră că faptul că pot fi deschise în ceea ce le privește orientarea sexuală, se datorează, în mare parte, internetului și rețelelor de socializare. Pe TikTok și Instagram, mii de oameni le urmăresc contul „Free2BeThatWay”. În fiecare zi, oamenii le văd pe Lisa și Johanna trăind împreună ca un cuplu de lesbiene. „Tinerii au ocazia să vadă o mulțime de clipuri video cu multe cupluri diferite. Așa că totul devine ceva normal pentru ei. Când eram mică, nu am avut ocazia să văd cât de ușor poate fi să trăiesc așa cum îmi doresc“, explică Johanna, în vârstă de 24 de ani. Prietena ei, Lisa, adaugă: „Ei văd doar că există mulți oameni care sunt la fel ca ei. Nu este nimic greșit cu tine și nu ești diferit dacă orientarea ta sexuală nu este cea heterosexuală“. În afara canalului lor, mai există multe altele pe Instagram, TikTok și pe alte rețele de socializare care prezintă diversitate.

Cu toate acestea, având în vedere comentariile de la fotografiile și clipurile lor video, cele două femei recunosc că mai este nevoie de educație în domeniu. „În general, bărbații sunt cei care pun întrebări dezgustătoare, de cele mai multe ori despre viața noastră sexuală, despre lucruri foarte personale. Ei nu ar pune niciodată asemenea întrebări unui cuplu heterosexual“, spune Lisa. Acest lucru nu o supără, însă. Ea este, de fapt, cât se poate de relaxată. „Sunt unii oameni care nu s-au confruntat niciodată cu această problemă și care poate au fost crescuți altfel. Cred că este minunat când oamenii pun întrebări și sunt dispuși să își închipuie că heterosexualitatea nu este chiar totul. Dar dacă ajung să spună că nu mă pot accepta pentru că sunt așa, atunci nici eu nu vreau să am de-a face cu ei.” Nu toată lumea are însă la fel de multă încrede în sine pentru a gândi ca ea.

Situația pentru membrii LGBT+ pare să se îmbunătățească în Germania. Asociația Lesbienelor și Homosexualilor din Germania (LSVD), una dintre cele mai mari asociații pe probleme LGBT+ din Germania, are, la rândul său, o atitudine prudent optimistă cu privire la situația actuală. Reprezentanții asociației au declarat că, în sfârșit, au loc unele discuții. Chiar dacă membrii LGBT+ nu sunt încă reprezentați peste tot și există încă persoane care răspândesc ura și instigă la ură, simplul fapt că există atât de multe dezbateri în societate pe acest subiect reprezintă un progres. „În urmă cu zece ani, nu cunoșteam nicio vedetă cu orientare deschis homosexuală sau lesbiană. La ora actuală, câțiva dintre cei mai importanți politicieni germani și-au declarat orientarea homosexuală”, afirmă Markus Ulrich de la LSVD. Marile companii sărbătoresc, de asemenea, Luna Pride, afișând în reclamele lor persoane LGBT din cadrul personalului și susținându-i în general – sau cel puțin pretinzând că o fac. În realitate, unele societăți precum compania auto germană BMW afișează steagul Pride pe canalul lor german de Instagram, dar nu și pe altele, cum ar fi pe canalul său din Arabia Saudită. Ulrich numește acest lucru care se întâmplă în Germania „pink washing”.  Drumul pentru a ajunge acolo a fost însă lung. Dar măcar fac ceva, susține Ulrich.
 
Cu doar câțiva ani în urmă, membrii comunității LGBT din Germania aveau mult mai puține drepturi decât în prezent. Căsătoria universală a fost adoptată în Parlamentul german abia în 2017, după mulți ani de discuții. În cele din urmă, 393 de deputați au votat în favoarea ei, 226 votând însă împotrivă. Astăzi, cuplurile homosexuale căsătorite se bucură de aceleași privilegii cu ceilalți, ca de exemplu în ceea ce privește legislația privind impozitele. Alte legi încă discriminează însă persoanele care nu au o relație heterosexuală. Dacă două femei căsătorite vor să adopte un copil, o pot face, dar le este mult mai dificil să o facă decât unui cuplu bărbat- femeie. Un cuplu de lesbiene, bunăoară, trebuie să plătească mai mult pentru acest proces și primește mai puțin sprijin din partea guvernului - chiar dacă una dintre ele este mama biologică, iar cealaltă femeie dorește să devină, la rândul ei, mamă din punct de vedere legal. De asemenea, aceste cupluri sunt verificate în mai mare amănunțime de funcționarii oficiului de asistență socială pentru tineri, pentru a vedea dacă sunt capabile să crească un copil împreună și trebuie să răspundă la 10-15 întrebări care solicită o mulțime de detalii personale despre viața lor. Este și mai greu pentru doi bărbați să adopte un copil, mai ales dacă niciunul dintre ei nu este tatăl biologic. De exemplu, trebuie să meargă de mai multe ori în instanță pentru a explica de ce vor să crească un copil împreună. Toate acestea sunt lucruri prin care cuplurile heterosexuală nu sunt nevoite să treacă. Un alt exemplu este donarea de sânge. În alte țări europene, cum ar fi Marea Britanie sau Spania, orice persoană care nu prezintă un așa-numit comportament sexual cu risc crescut are voie să doneze sânge. În Germania, bărbații care nu sunt într-o relație și care se culcă cu alți bărbați sunt considerați automat a avea comportament sexual cu risc crescut. Aceștia nu au voie să facă sex cu un alt bărbat timp de patru luni. Bărbații heterosexuali nu sunt obligați să aștepte.

Declararea orientării sexuale homosexuale este întotdeauna o decizie care poate fi asociată cu unele dezavantaje, susține Marcus Ulrich. „La locul de muncă sau în clubul sportiv, există încă multe persoane care preferă să nu își facă publică orientarea sexuală. Persoanele din comunitatea LGBT+ știu prea bine când și cum să își manifeste sexualitatea în public“, adaugă el. „Nu ar trebui să mai fie nevoie ca cineva să fie nevoit să își declare orientarea sexuală. Am ajuns deja prea departe. Nu vreau să trebuiască să subliniez mereu că sunt lesbiană. Este ceva normal. La urma urmei, cuplurile heterosexuale nu trebuie să își declare public orientarea“, spune Lisa. Chiar dacă nici ea, nici Johanna nu trebuie să își pună probleme cu privire la modul în care se comportă la Berlin, la Dresda, în orașul natal al Johannei, se pot întâmpla diferite lucruri. De exemplu, când clubul de fotbal Dynamo Dresda are meci acasă, iar cele două se plimbă prin oraș, se abțin de la a se săruta în fața altor persoane, pentru că prea multă lume s-ar holba la ele. Lisei îi este chiar frică: „Dacă cineva este prost dispus sau poate că a băut ceva, este posibil să mă trezesc bătută“. Din fericire, nu s-a ajuns niciodată la așa ceva. Altfel, este practic normal ca pe stadioanele de fotbal să răsune sloganuri homofobe - adesea strigate de un număr mic de persoane. Câțiva jucători din ligile de amatori încă mai zic „Ce pasă gay!”, dacă un coechipier dă o pasă greșită. Aceste exemple arată cât de diversă și divizată este societatea din Germania.

De fapt, există puține cifre privind atacurile homofobe. Statisticile în acest sens au început să apară de abia din anul 2020. Înainte de acest an, infracțiunile motivate de ură au fost înregistrate doar în termeni generali. Având în vedere perioada scurtă de timp, este evident că numărul infracțiunilor motivate de ură este în creștere. „Cu toate acestea, nu este clar dacă au loc mai multe atacuri sau dacă numărul persoanelor care se încumetă să depună plângere a crescut“, explică Markus Ulrich. Membrii comunității LGBTQ îndrăznesc să vorbească mai des despre discriminare. Cu toate acestea, este de necontestat faptul că există în continuare atacuri regulate verbale și uneori fizice.

„Mi-ar plăcea să văd mai multă diversitate. În mass-media și în manualele școlare, de exemplu. Toate stilurile de viață ar trebui să fie considerate ca fiind normale, pentru că nimeni nu poate spune ce este normal și ce nu este”, declară Johanna. Lucrurile care sunt normale pe rețelele de socializare sunt considerate a fi încă „exotice” în viața cotidiană din Germania. Până când se va ajunge la o egalitate deplină, Johanna și prietena ei, Lisa, încearcă să contribuie cum pot pe Instagram și TikTok pentru a distruge prejudecățile și pentru a arăta că toți pot fi cine vor să fie.

Cum vrem să trăim?

În multe țări europene pot fi observate schimbări. Membrii comunității LGBT+ nu mai vor să se ascundă. Dar o fac. Ei vor să își facă auzită vocea. Dar nu pot. Ei vor să trăiască o viață normală. Dar acest lucru nu este încă posibil pretutindeni. Oamenii sunt nevoiți să se teamă de violențe. Și chiar și în țările care par a fi pionieri ai mișcării pentru drepturile LGBT+, oamenii trebuie să lupte pentru egalitate. Mai este cale lungă până când toată lumea se va putea ține de mână așa cum își dorește.