Recomandările de la Nürnberg
Diagnoza, comunicarea stadiului învăţării, evaluarea

Pentru educatoare şi cadrele didactice este important să observe, să documenteze şi să reflecteze permanent asupra proceselor de învăţare ale asimilării timpurii a limbilor străine, dacă vor să susţină cu responsabilitate învăţarea la vârstă mică. Aşa ele recunosc anumite înclinaţii şi interese la fiecare copil şi pot să îl susţină individual. Dar şi părinţii şi în mod deosebit copiii înşişi trebuie să conştientizeze preocuparea cu limba străină, pentru ca treptat să-şi poată conduce singuri învăţatul şi să-l facă util pentru propriile scopuri.

În principiu, procesele de învăţare fie pot fi însoţite şi documentate continuu de educatoare sau cadrele didactice, fie copilul învaţă să-şi evalueze tot mai independent performanţele prin autoobservaţie.

În primul caz, copiii primesc feedback privind nivelul lor de cunoaştere a limbii şi indicaţii pentru dezvoltarea în continuare a limbii. Dialogul cu cadrele didactice ar da sentimentul că şi succesele cele mai mici sunt cunoscute şi îndeosebi recunoscute, motivând pentru învăţarea ulterioară. Din documentare va reieşi ce strategie de învăţare avantajează în mod special procesul de învăţare a limbii.

Educarea spre autoobservaţie este, pe de altă parte primul pas spre reflexie şi o trecere treptată spre autoconducerea învăţării. Întelegerea unei astfel de constatări a nivelului de învăţare întăreşte sentimentul “EU” şi stimulează dezvoltarea personalităţii.

Prin rezultatele evaluarii, cadrele didactice primesc un feedback privind succesul sau eşecul propriilor acţiuni metodico-didactice. Produsele individuale întocmite de copil sau sarcinile realizate dau informaţii asupra dezvoltarii lingvistice şi sociale a copilului. Planificarea şi realizarea planului de învăţământ se pot orienta în mare măsură după rezultatele acestor evaluări.

Constatarea prin autoevaluare a nivelului de învăţare dau şi părinţilor un feedback privind progresele la învăţătură ale copilului şi anume din perspectiva copilului. Aşa le va fi mai uşor să accepte şi să spijine punctul de vedere al cadrului didactic. Portofoliile de învăţare, pe care le completează copiii acasă şi pe care le ilustrează de exemplu cu fotografii sau desene despre familie şi căminul lor, dau posibilitatea copilului şi părinţilor să-şi comunice discret interesele personale. Pe de altă parte, deschid cadrelor didactice cunoştinte de fundal care uşurează un parteneriat deschis.

Dacă procesul de învăţământ este documentat de la bun început prin cât mai multe aspecte, atunci se poate evita sub- sau supraîncărcarea la trecerea în următoarea formă de învăţământ.

La planificarea orelor de predare ar putea fi evitate perfecţionări individuale, de exemplu prin alegerea compoziţiei grupei. Evaluările au ca scop să putem înţelege parcursul de învăţat în succesiunea individuală a paşilor. Dar nu numai rezultatele de la sfârşitul unor perioade de timp, ci cu precădere condiţiile şi eforturile individuale dau impulsuri pentru a merge mai departe.

Procedeele pentru stabilirea progreselor la învăţătura nu trebuie să se deosebească de cele obişnuite, familiare copiilor din activităţile şi temele lor zilnice. Cercetarea stadiului de învăţare de către cadrele didactice, la fel ca şi autoobservarea şi autoreflexia copiilor nu servesc controlului şi nu au voie să declanşeze frică sau presiune pe învăţat. La grădiniţă şi in primii ani ai şcolii primare este util să se renunţe complet la notare şi să se limiteze la aprecieri verbale, la descrierea comportamentulul faţă de învăţare, prin acestea constatându-se dezvoltarea competenţei. Chiar şi o măsurare limitată a performanţelor poate să perturbe bucuria copilului de a învăţa şi motivaţia de a continua.

În grădiniţă, la grupa pregătitoare şi la începutul şcolii primare, se poate verifica, de exemplu, capacitatea de înţelegere prin stimularea reacţiilor (mimică, gestică, mişcări, desen etc.) la povestit sau citit. Mai târziu pot fi utilizate şi alte metode pentru constatarea nivelului de cunoştinţe; în orice caz trebuie întotdeauna atenţie ca să se evite simpla chestionare şi să se găsească pe cât posibil un mod creativ pentru constatarea nivelului de cunoştinţe şi, eventual, al evaluării performanţelor, pentru ca procesul de învăţare să nu se reducă la examinare.

Portofoliul de limbi este un instrument pentru constatarea nivelului de cunoştinţe, acesta documentează atât procesul de învăţare a limbii, cât şi nivelul de experienţă al copiilor. Utilizarea lui presupune o evoluţie treptată a capacităţilor şi aptitudinilor copilului, declanşată de cadrul didactic pentru autoobservare şi autoevaluare.

Prin Consiliul Europei, s-a iniţiat implementarea “Portofoliului lingvistic European” oficial, specific fiecărei ţări. Un astfel de portofoliu este format din trei părţi, biografia lingvistică, dosarul şi paşaportul de limbă, care pot fi intocmite deja începând cu învăţământul timpuriu. 

  • “Biografia limbilor” conţine date personale despre cunoştinţele proprii de limbi străine, experienţa de învăţare şi întâlnirile interculturale, seturi de grile pentru autoevaluare ca ajutor pentru evaluarea propriului nivel de cunoştinţe , seturi de obiective pentru învăţat ca ajutor pentru planificarea învăţării şi pentru dezvoltarea drumului celui mai potrivit pentru învăţare etc.
  • “Dosarul” este o colectie de rezultate la învăţătura, selecţionate personal (fotografii, poezii, CD-uri, postere etc.)  [1].
  • Paşaportul de limbă” oferă o privire de ansamblu despre cunoştinţele de limbă ale deţinătorului portofoliului după niveluri de competenţă şi se întocmeşte de către cadrele didactice.
  • În funcţie de grupa de vârstă, cele trei elemente trebuie strânse cu intensitate diferită. La grădiniţă se foloseşte cu precădere dosarul şi este luat ca bază în declaraţia privind progresele cunoştintelor. În şcoala primară, copiii pot fi familiarizaţi cu lucrul la biografia limbilor  [2].
Pe lângă autoevaluare, portofoliul oferă posibilitatea de informare şi a altor persoane (părinţi şi cadre didactice la trecerea la şcoală sau urmatorul ciclu de învăţământ), privind nivelul de cunoştinţe al deţinătorului portofoliului. Portofoliul este deosebit de util la trecerea de la un nivel de învăţare la altul în ciclul următor. Acesta însă nu este un certificat, nu este o dovadă privind competenţele, ci o formă de jurnal care este individual şi serveşte numai copilului.

Se recomandă ca acest portofoliu, cu acordul conducerii instituţiei, să nu fie sarcină obligatorie pentru cadrele didactice şi copii. [3].
   

Recomandări:

  • În învăţarea timpurie a limbilor străine progresele celui care învaţă vor fi luate în considerare cu precădere în contextul proceselor de învăţare. Se va evita o concentrare prea mare pe rezultatele la învăţătură.
  • Fiecare proces de evaluare terbuie să fie planificat şi monitorizat cu mare grijă, pe o perioadă lungă de timp.
  • Portofoliul reprezintă un posibil instrument de constatare a nivelului de cunoştinţe. Se recomandă a fi introdus deja din grădiniţă şi în continuare în şcoala primară şi secundară, pentru a face vizibilă continuitatea în studiul limbilor străine în portofoliul educaţional al fiecărui elev.


Bibliografie
[1] Vezi Rau/Legutke (2008)
[2] Vezi Kolb (2008)
[3] Vezi Burwitz-Melzer (2008) privind modelul portofoliului de limbi străine, care transcede diferitele forme de școlarizare