Curajul rememorării

Ficatul scump al Vittei

  • Citit în limba albanezǎ
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.
  • Ficatul scump al Vittei, Elsa Demo
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.

O povestire a autoarei albaneze Elsa Demo în traducerea lui Dr. Ardian Kyçyku.

Locul camerelor de interogare în Albania postcomunistă

a fost ocupat de ambasade

Patria nu se câştigă, e un cadou de război

ce-n altar va cere de la tine Ifigenia.

- Prenumele?

- Sabrí.

- Numele?

- Doko.

- Vârsta?

- 42.

- Diagnosticat, când?

- În două mii doi.

- Altă încercare de a fi trimis afară?

- În Grecia.

- De ce în Grecia?

- Toată familia noastră trăieşte acolo. Ne-am gândit că e mai bine acolo, decât altundeva, unde n-avem pe nimeni.

- Din ce trăiţi?

- Am închiriat un mic atelier de croitorie. Îl ţin împreună cu fata mea. Oamenii bani nu prea au, dar nu se zgârcesc, mai bine cumpără haine gata croite, decât să le facă la comandă.

Vitta ieşise la culoar cumva regretând pe acea „oamenii bani nu prea au, dar nu se zgârcesc”. Era prima întâlnire cu un ministru de sănătate tocmai la spital. Biku, numele prescurtat al soţului ei, urmărea cu privirea bolnavii, vlăguiţi, dar mai obosiţi păreau oamenii ce-i însoţeau.

Vitta coborâse obloanele croitoriei. Pe uşă se putea citi: Stil englezesc.

În drum, îl ţinuse pe Biku de mână. Degetele i se subţiaseră. Şi se înnegriseră. Buza – la fel, neagră, parcă vopsită cu mure. Biku avea ceva dintr-un copil ce culege mure. Copilaş ce şi-a părăsit joaca datorită unei înţepături în burtic şi culege mure pentru a învinge un plânset inexplicabil. De aceeaşi culoare era acum şi ficatul lui Biku. Era cel mai negru dintre organe. Şi imaginea lui evoca o punguţă cu mure, dinţată, roasă. Dacă o ţinea tot aşa, în curând avea să se măcelărească singur.

Degetele subţiate şi care Vittei îi păruseră umede, învârteau şurubelniţa cu magnet şi cu greu fixau şuruburile minuscule ale ceasurilor. Biku îşi omora timpul înşurubând şi deşurubând ceasuri şi alte instrumente electrocasnice care necesită concentrare. Concentrarea înghite timp, iar timpul cere activitate. Iar Biku stă în fund şi mângâie motanul, ca şi cum s-ar afla într-un pustiu. E în stare să lucreze tot pustiul cu cazmaua. Dar cum să munceşti într-un pustiu. Ficatul lui este un pustiu. Niciun punct de reper, niciun semn.

Ficatul lui Biku avea nevoie de o anestezie locală. Apoi să fie străpuns de o seringă lungă pentru a se sustrage nişte material. Dar el intra în coma. De două ori încercaseră, iar Vitta aştepta, odată la uşa întredeschisă, iar a doua oară în spatele uşii închise, şi de acolo simţise căderea lentă a lui Biku, intrând brusc să-l vadă. Dar treaba aceasta, numită biopsie, era hotărâtoare. Era cel mai bun test de a măsura starea ficatului, cât se găurise, cât se infectase, apoi trebuia ales tipul terapiei, dozajul medicamentului, evoluţia ulterioară, fiindcă orice tratament de până atunci fusese luat la întâmplare. Doza era fixată în funcţie de reacţia pacientului. Laboratoare de diagnosticare a hepatitei C această ţară nu avea. Pacientul a trecut la ciroză, ciroza cere transplant, deşi virusul poate reapărea şi după transplant.

- Cu trupul lui Biku se fac experimente.

- Dacă ajutorul va fi rapid, soţul tău va avea viaţă lungă.

În ziua în care Vitta îl ţinuse de mână, după întâlnirea cu ministrul sănătăţii, Biku îi explicase soţiei că Albania n-avea nicio înţelegere cu alte state privind transplantul de ficat. Singura posibilitate rămasă era eliberarea unei note din partea Ministerul Sănătăţii către ambasadele ţărilor vecine, ca Sabrí să primească o viză de ieşire şi să se interneze undeva în Grecia sau Italia, într-un spital în care se putea face un transplant de ficat. Bărbatul trebuia să poată rămâne o vreme în ţara transplantului. Trebuia o viză, una mai lungă, de fapt o viză dublă, pentru soţ şi soţie – şi mulţi bani.

- Cam costă, - spusese ministrul, fără pic de încredere.

- Soţul meu primeşte o pensie de invalid de 7 mii 200 leka. În primele luni, medicamentele i le-au cumpărat ai mei. Săptămânal 114 dolari. Dacă n-am fi primit din partea statului medicamentul care costă 3.000 euro lunar, n-am fi putut face nimic.

- ‘ţeleg - spuse doar ca să afle în treabă ministrul care, în ciuda rădăcinilor sale minoritare, dovedise că adevăratul paşaport al omului în această ţară unde obiceiurile sunt mai importante decât faptele omului, este renumele. Numele ministrului, latin la origine, însemna ceva între „singur” sau „singuratic”. Ca primul ministru ales din rândul minorităţii greceşti, el pricepuse că, atunci când n-ai nicio putere reală, folosirea tonalităţilor de părinte răbdător în faţa acestor albanezi ce-şi luau foc din nimic, de parcă ar fi lână înmuiată-n benzină, ajuta ca el să fie ţinut minte cu respect, chiar dacă nu făcea un gram de treabă, sau vreo reformă.

Astfel era explicată în acest stat disponibilizarea opozanţilor şi angajarea militanţilor de partid.

- Atunci… ne ajutaţi, domnule ministru?

- Voi face tot posibilul.

- Părinţii mei au găsit la Atena spitalul care ne garantează diagnosticarea exactă. Nu cerem ajutor economic, nu cerem să fie tratat de către stat. Nu ne mai gândim la stat. Statul nu poate fi înfruntat… Suntem gata să ne vindem casa, putem lua un credit… dacă e nevoia, mă fac donatoare.

- Îmi dau seama, - rostise ministrul care deja părea în ochii femeii ca cel mai simplu ins dintre cei mai simpli, când iată, după şapte ani de aşteptare, venise o clipă supremă ce rezolvă toate situaţiile fatale. Îmi dau seama, repetase el, acum transplantul de ficat se poate realiza nu doar cu ficat luat din cadavre, ci, dacă se „înţelege”, şi de la donatori vii.

Bărbatul trebuia să simtă durere la ficat, în dreapta burţii, exact sub torace. Dar, de fapt, nu avea dureri. Avea oboseală mai degrabă, una mai rea decât durerea. Era neputincios. Un bărbat neputincios.

- Greaţă?

- Biku nu e pretenţios.

- Vomită.

- Aproape niciodată.

- Nervos?

- Mai mult obosit, doctore. Şi-a pierdt puterea de concentrare. După cum observaţi, şi-a pierdut şi din greutate. La 1, 70 înălţime, cântăreşte 60 de kilograme, nu mai mult.

- Urina?

- Un pic greoaie şi în culoare de coca-cola.

- Cum îi e somnul?

- Să zic se trezeşte dimineaţa nu pot, căci e toată noaptea fără somn.

- Febră are?

- Dacă n-are dureri, are febră. Dacă n-are febră, va avea insomnie… plus partea psihică… ne-am vândut casa… aşteptăm viza.

- Trebuie ocoliţi factorii de risc…

Vitta vroia să atingă degetele lui Biku. Se încruntă gândind că nodul acela ca un soi de cap, al funcţionarului ambasadei, în curtea consulatului încercuit de ziduri şi grilaj de fier, omul ce păstra orânduiala la completarea formularelor, avea să-i pătrundă în intimitate. Paznicul civil şi roşcat avea chef de distracţie lingvistică, citind numele albaneze de pe listă. Se ilumina când rostea nume precum Jana, Harrilla, Marie, Petro, Jorgo, Margarita, Kristaq, Dhimitraq, Nasi, Trifon... Cei ce stăteau la rând îi zâmbeau acestui grec bun care se străduieşte să-şi fructifice timpul şederii în Albania, cunoscându-i mai bine pe băştinaşi. De ar fi avut ceva putere, ar fi făcut mai mult pentru sărmanii de la coadă. Dar zâmbitorii de la coada erau uimiţi de ritualul grecului şi căscau spontan, sau, din cauza plictisului, pe frunte li se desena un soi de omega, mai ales când paznicul lăsa pe pervazul de la ghişeu cana cu cafea şi alerga către chipurile lor, oprindu-se foarte aproape de ele, de parcă i-ar mânca nasul celui căruia îi urla să lase vocea mai încet, altuia – să nu folosească celularul, altuia – să respecte linia, altuia – să stingă ţigara, chiar şi unui poliţist băştinaş, îmbrăcat în uniforma brodată cu ceva ca un vultur ce scoate flăcări din plisc, dar pe care aici hainele nu-l ajutau cu nimic, nici vulturul, nici măcar pielea lui…

Trebuie ocoliţi factorii de risc, repetă Vitta, fără voce, porunca doctorului. Gura roşcatului s-a descis pentru un cartof prăjit. Paznicul se întorsese la locul lui, comentând ceva legat de poliţistul băştinaş, şi apoi, din spatele geamului, o întrebă pe Vitta:

- De ce vreţi să mergeţi în Grecia?

- Din motive de sănătate, ale soţului meu.

- Cine suportă cheltuielile?

- Părinţii mei.

- Unde vei locui?

- La părinţi.

- Ce va face soţul tău acolo?

- O biopsie la ficat. Medicii ne aşteaptă.

O femeie din spatele ferestrucii o privi cu nişte ochi de şopârlă, rece, parcă i-ar spune ghinéca, ghinéca , nu întrebat dacă medici aştept voi sau nu. Nici nota verbală nu vă face mai norocoasă, decât pe ceilalţi ce stau la coadă. Dar engleza n-o ajuta pe Vitta să pună la punct situaţia ivită între cele două femei separate de sticlă. Cea de dincolo de geam şi-a retras privirile de şopârlă, ca să le ţintuiască pe dosarul cuplului Doko, cercetând şi controlând de câteva ori ştampilele şi semnăturile, una după alta. Fără a-şi mai ridica şopârlele, i-a comunicat traducătoarei albaneze ca ei să se prezinte la ambasada Greciei la data de 7 ianuarie.

La 7 ianuarie, Sabri Doko a primit viza greacă, personal, viză gratis, pentru motive de sănătate. Vittei Doko i-a fost refuzată acordarea vizei cu motivaţia: nu îndeplineşte cerinţele necesare. Documentul mai conţinea fraza: Vă puteţi plânge în decursul a 90 zile la Ministerul Grec de Externe.

Viza soţului avea o valabilitate de 3 luni, cu timp de şedere de 30 zile. În acele 3 luni, trebuiau consumate cele 30 zile. Dar viza n-avea nicio valoare în timp ce el nu putea pleca fără Vitta.

Şi el n-a plecat. S-a internat la spital doar pentru a se întări un pic, pentru a se pregăti de drum, luând nişte medicamente uşoare, săruri minerale etc. Ficatul începuse să absoarbe apă şi el folosea un descărcător şi un medicament venit din America, preparat pe bază vegetală, care juca rolul ficatului, curăţând otrăvurile. Bărbatul îşi revenea. Trecea poate prin cea mai bună perioadă a sa.

Vitta se întorcea de la Ministerul Afacerilor Externe, unde ceruse o motivaţie clară şi convingătoare pentru refuzarea vizei, vrând să afle unde anume greşise cu procedura. Aplicase din nou la ambasada Greciei. Urca scările blocului. Îşi aduse aminte de sfatul medicului: trebuie ocoliţi factorii de risc. Care erau de data asta? Casa se vânduse. Curând aveau să se mute cu chirie.

În acest bloc auzise de atâtea ori vocea vecinei care îi striga fiicei lor: Fiori, Fiori, ţi-a căzut bunicul pe scări. Biku cobora şi-l ridica pe tatăl lui pe jumătate. Bătrânul îşi târa picioarele, iar mâna un pic mai sănătoasă decât a fiului îi atârna ca o pendulă peste rana invizibilă, pe partea ficatului.

Vitta îşi ţinu respiraţia în faţa treptelor unde soţul ei îşi ridicase tatăl beat zi şi noapte, aducându-şi aminte de vocea zeflemitoare a vecinei: Fiori, Fiori, ţia căzut… şi gâtul i se uscă. Planurile lor se duceau în direcţia nepotrivită.

În seara aceea Biku a făcut comoţie cerebrală.

Întins pe jumătate într-un pat de la Gastrohepatologie, a vomitat sânge. I-a ieşit sălbatic afară, cu tot cu coaste parcă, un cheag mare de sânge. Cheagul se lăsă în jos împreună cu trupul lui Biku ce s-a încolăcit şi s-a-nchis precum o regină a nopţii în sânul Vittei. Capul a atârnat de umărul soţiei. Ei i-a ieşit din fiinţă o străină voce răguşită ce a zis: „inima mea”. Şi-a strâns în braţe bărbatul micşorat ce nu scosese nici un sunet şi care intrase în coma. Nu a mai ieşit de acolo.

***

Veni ziua în care Vitta trebuia să se prezinte la ambasadă. O dată se gândi să nu mai meargă. Se împletiseră în ea supărarea, nefericirea, nervii, dreptul pe care trebuia să-l ceară şi altele, deşi lucrurile se întâmplaseră aşa şi nu altfel. S-a prezentat. În holul ambasadei, a fost oprită de câteva întrebări. Ce să le spună? Între timp, birocraţii se plimbau împrejur, o fată i-a spus: doamnă, vorbesc despre tine. I s-a părut că ei ştiau absolut totul. Era coadă şi acolo, iar Vittei îi spuneau aşteaptă. Se hotărî să intre în joc. Le spuse că vrea să vorbească cu responsabilul dosarelor şi al dosarului Doko. Iar i-au spus să aştepte. Stătu în curtea ambasadei. Se aşeză într-un bar. După un sfert de oră, au sunat la celularul regretatului Biku. Era o voce feminină.

- Dorim să vorbim cu domnul Sabrí Doko.

- Vă puteţi identifica, doamnă?

- Nu mi-e permis, doamnă.

- Sunt soţia lui.

- Unde este soţul tău?

- Este celularul soţului meu, dar îl am eu.

Telefonul se închise brusc. Imediat după aceea, sună celularul Vittei.

- Iarăşi dumneata, doamnă?

- Da, iarăşi eu.

- De ce ai ambele telefoane?

- Le am.

- Nu înţeleg.

- Nici eu nu înţeleg. Este o chestie normală să-i sunaţi pe cei ce aşteaptă viza la celular?

- Vrem să vorbim cu soţul tău.

- Soţul meu e acasă.

Apoi adăugă rapid: Voi vreţi să vorbiţi cu soţul meu, eu cer audienţă la consul sau la ambasador.

- Dar de ce, pentru care formular?

- Pentru primul.

Vocea de dincolo tăcu preţ de câteva clipe, apoi spuse: Vă vom anunţa, căci acum este imposibil să luaţi legătura cu consulul sau cu ambasadorul.

Toată săptămâna Vitta căută o explicaţie. Capul îi ameţise. Repeta neîntrerupt argumentele banale, presupuse: bolnavului i se acordă viza, ei nu, că ea nu se mai întoarce.

Înviă din nou vocea feminină de la ambasadă:

- Vorbesc cu doamna Doko?

- Da.

- Cum se simte soţul tău?

- De ce mă întrebi de soţul meu, când ştii foarte bine cum se simte soţul meu?

- Nu, noi nu ştim.

- Ştiţi din ziua în care am venit aici întâia oară.

- Dar atunci de ce aţi spus că soţul este acasă?

- Soţul este la el acasă, şi nu ţi-am spus în care casă. Dacă vreţi să-i aflaţi adresa, vă duc eu acolo. Dar vreau să ştiu cine se simte responsabil de soarta soţului meu.

- Dar acum, tot viză cereţi?

- Trebuie să ştiţi destul de bine ce cer eu, pentru că eu nu mi-am pierdut doar soţul, ci şi casa. Copiii mei sunt pe drumuri. Vreau să ştiu dacă eşti tu responsabilă pentru ce mi s-a întâmplat mie.

Tăcere.

- Dacă tu nu eşti responsabilă, dragă doamnă, nu mai vorbesc cu tine. Eu am cerut audienţă la consul sau la ambasador.

- De ce, tu vei comunica cu consulul şi cu ambasadorul şi le vei spune chestiile astea?

- Da.

- De ce, ştii greceşte?

- N-am nevoie să ştiu greceşte, îmi iau translator.

- Nu aveţi voie cu translator, - adăugă vocea.

- Păi, consulul sau ambasadorul trebuie să ştie vreo limbă străină. Aşa că nu limba e problema.

- Vă vom anunţa.

- Nu, nu vreau să mă anunţaţi. Vreau să mă chemaţi şi vreau răspunsul, fie de bine, fie de rău, să mi-l spuneţi în faţă. Vreau să mă uit în ochii voştri.

În a doua săptămână a lui martie, Vittei i-a fost acordată viza grecească. A fost anunţată printr-un sms. Îi acordau o viză lunară. Se gândi să meargă mai departe, să întrebe consulul sau ambasadorul sau funcţionara respectivă cam ce credeau că poate face ea cu viza aceasta de 1 lună. Dar pe urmă-şi zise: Trăim în Albania, cât de câştigată pot fi. Avea să strice nervii, în timp ce trebuia să câştige ceva, cel puţin să afle cine era responabil, cine hotărâşte pentru vaţa sau moartea omului. Cine era acel om atât de puternic?

Apoi să te lupţi cu Ministerul Albanez al Afacerilor Externe nu merita. Vitta s-a dus şi acolo. Nu i-au dat nici un răspuns oficial. Singurul răspuns primit era neoficial: suntem neputincioşi în faţa ambasadei Greciei.

Acest stat era neputincios fie şi pentru un singur individ, chiar şi pentru a adresa o plângere, darmite pentru a cere socoteală, sau pentru a oferi un răspuns legat de ce anume se greşise la depunerea documentelor. Nici pe asta n-o poţi câştiga aici, îşi spuse. Ce mai rămâne apoi? Factorii de risc…, fusese sfatul zadarnic al doctorului.

***

Sabrí Doko a decedat la 19 februarie 2009, la 1 lună jumătate după ce i se acordase o viză grecească, lui, dar nu şi soţiei lui. Un cotidian al capitalei, scrise: “Sabrí Doko a plecat din această lume după o agoniei cerebrală, la vârsta de 42 ani. El suferea de 8 ani de hepatita C la ficat şi avea nevoie de transplant. Casa lui în tot acest răstimp a fost pavilionul de Gastrohepatologie din departamentul bolilor interne la Centrul Medical Universitar “Maica Tereza”. A lăsat în urmă două fete şi soţia. În toţi aceşti ani, el a bătut la toate uşile, fără a găsi ajutor, iar sfârşitul tragic i-a fost semnat de ambasada Greciei care i-a refuzat viza soţiei defunctului”.

La o lună după, a decedat şi tatăl lui. Renunţase la băutură şi la mâncare. Vitta n-a mai plecat din Albania cu viza turistică de 30 zile primită de la ambasada Greciei la trei săptămâni după moartea soţului.

 

© Elsa Demo
Elsa Demo din Albania
Elsa Demo, născută în 1976 la Fier/Albania, locuieşte în Tirana/Albania; a studiat limba şi literatura albaneză la Facultatea de Filologie a Universităţii din Tirana / Albania (1995-1999); începând cu 1999 scrie în mod regulat articole pentru cotidienele albaneze Koha jonë, Korrieri, Shekulli, în plus, din 2003 este responsabilă de paginile de cultură ale celui mai mare cotidian albanez Shekulli; numeroase esee, reportaje, povestiri publicate în Koha jonë, Korrieri, Spektër, Shekulli şi în alte reviste şi antologii albaneze; coeditoare a antologiei de autori albanezi Shqipëria kujton. 1944-1991(Albania rememorează 1944-1991) (Tirana 2009) precum şi a celei de-a doua antologii de autori albanezi Shqipëria tregon. 1991-2010 (Tirana 2010); în 2009 este distinsă cu premiul Woytila la prima ediţie a concursului international pentru jurnalişti "Giornalisti del Mediterraneo" de la Bari/Italia.

 

Eine Übersetzung von Dr. Ardian Klosi
Ardian Klosi, născut în 1957 la Tirana/Albania. După studii de albanologie efectuate la Tirana, activează − în perioada 1980−1986 − ca lector şi traducător la editura de beletristică Naim Frashëri. Ulterior studiază germanistica şi literatura comparată la Universitatea Innsbruck, Austria, unde îşi susţine şi doctoratul (1990). După reîntoarcerea în Albania se dedică atât susţinerii mişcării studenţeşti, cât şi a noii prese libere. Între anii 1993−1998 locuieşte şi activează la München, predând la catedra de albanologie. Împreună cu Wilfried Fiedler elaborează Dicţionarul German-Albanez, apărut la editura Langenscheidt (1997). Se reîntoarce în Albania în 1998, unde publică un număr impresionant de studii, articole şi cărţi, printre care Netët Pellazgjike te Karl Reinholdit (Nopţile pelasgiene ale lui Karl Reinhold, 2005), Robert Schwartz oder die Fenster meiner Stadt (Robert Schwartz sau ferestrele oraşului meu, 2007, volum bilingv, albanez-german), Katastrofa e Gërdecit 2009 (engl. The Gërdec Desaster, 2010) ş. a. Din 1983 a tradus o serie de capodopere ale lui Büchner, Kafka, Brecht, Böll, Dürrenmatt etc. A fost distins cu numeroase premii atât pentru propriile sale lucrări, cât şi pentru traduceri.