Curajul rememorării

ALBINA

  • Citit în limba turcǎ
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.
  • Albina, Müge İplikçi
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.

O nuvelă a autoarei turce Müge İplikçi în traducerea Luminiţei Munteanu.

Murmură: „Uite-aşa cu albina! Of, băiete, of!”

Femeia adăstă. Îşi trecu mâinile peste fruntea copilului, a cărui fierbinţeală nu se mai ostoise de o zi. Purta în spinare povara acelei fierbinţeli de ore în şir. Răsuflarea ei istovită nu-i îngăduise însă să ajungă decât până acolo. Era cât se poate de vădit că nu mai puteau înainta în acel chip. Barem de s-ar fi isprăvit totul acolo! Asta-şi dorea femeia în adâncul sufletului. Era trudită, trudită de moarte, ajunsese numai piele şi os. Şi se mai abătuse şi beleaua aceea asupra ei! După ce că de-abia se purta pe ea, îl mai cărase în spate şi pe copil! Acum însă se sfârşise. Nu-i mai rămânea decât să aştepte. Să aştepte.

Cel puţin până când avea să se scoale iar băiatul în capul oaselor... Băgă de seamă cum i se cuibărise fierbinţeala în trup în vreme ce stătea la umbra arzătoare a unui nuc firav, covârşit de arşiţa zilei de august. Totul în jur răsuna de freamăt. Greierii ţârâiau necontenit. Bunica îi spusese „ce-ar fi să rămânem şi noi”, dar femeia se împotrivise: „Nu, o să ne tragem un pic sufletul, iar apoi o să vă ajungem din urmă”.

Bunica era aceeaşi dintotdeauna. Milostivă, ocrotitoare, grijulie. Aşa era ea mereu. Un înger fără aripi. Bunica avea un suflet de aur, care o strivea pe femeie şi care, de cele mai multe ori, o înăbuşea, o nenorocea. Chiar şi când se prăpădiseră toţi, când urmase moarte după moarte, când veştile rele nu se mai sfârşeau, când nu mai rămăseseră decât ele în casă. Se purta ca o mamă, nu ca o soacră, ca o femeie de seama ei, nu ca o bătrână, ca o prietenă adevărată, nu ca mama bărbatului ei. O copleşea cu binele. Binele acela devenise pentru femeie ocnă, calicie, robie... Mâncarea, aşternuturile curate, grija copiilor, dereticatul prin casă... Bunica le făcea pe toate. Cu afecţiune, cu înţelegere, cu inima deschisă, cu dragoste. Femeia avea însă nevoie mai degrabă de viaţă decât de asemenea lucruri. Aerul pe care-l respira alături de bărbatul ei îi fusese răpit, intimitatea căminului său fusese vătămată de morţile timpurii abătute asupra lui, nădejdile se sleiseră, visele se sfârşiseră. Faptul că bunica îşi întindea aripa protectoare asupra tuturor acestor lucruri o sufoca, o împiedica să respire. Femeia nici măcar nu împlinise treizeci de ani. Era însă la capătul puterilor. După nenumăratele renghiuri pe care i le jucase soarta, arăta de parcă ar fi tânjit după răul dimprejur. Se ruşina de acest simţământ, dar, de pe de altă parte, nu se putea feri de el. Oftă din rărunchi. Înălţă binişor din umeri, apoi îi coborî la loc.

Băiatul gemea, cu opinteli ce coborau până-n străfundurile trupului său de copil. Femeia murmură din nou: „Of, fiule, of!” Fierbinţeala cotropise de-a dreptul trupul copilului. Femeia luă puţină apă din cană şi-i umezi fruntea, care dogorea ca focul. Pielea-i era atât de încinsă, încât supse pe dată jilăveala; nu rămase, în urma ei, decât mâna uscată a femeii. Aceeaşi mână care i se plimba prin păr, în vreme ce femeia îngâna cântece de leagăn, la lumina fumegândă a lămpii ce spinteca întunericul, în odaia de sus a casei lor din Edirne. „Of...”

Copilul auzi vocea aceea din hăul amintirilor vii pe care ajunsese a le rătăci, biruit de tristeţea de a pribegi atâta amar de zile. De parcă mama sa l-ar fi privit, prin aburul care se înălţa în bucătăria casei, şi i-ar fi vorbit. Vedenia era îndulcită acum de abureala fursecurilor de Kavala, abia scoase din cuptor, de tremurul zglobiu al zahărului pudră care se înălţa din ele, iar clipa se confunda cu momentul în care grăsimea răzbea la făină, la zahăr, la viaţă. Trupul copilului se cutremură uşor, scuturat de o răsuflare adâncă şi grăbită. Era multă vreme de când răsufla astfel. Femeia dete la o parte, înciudată, furnicile ce năpădiseră preşul pe care stăteau, căţărându-se apoi pe gleznele dezvelite ale copilului, ce deveniseră vineţii; pe unele dintre ele le strivi cu podul palmei; gângăniile acelea care nu-şi ştiau locul o scoteau din fire. Venele albăstrui ce urcau de-a lungul grumazului ei slab se umflaseră de furie: „Voi mai lipseaţi!”, le ocărî ea...

Paşii osteniţi, secătuiţi ai şiragului de oameni se scurgeau agale pe dinaintea lor, aidoma copacilor mizeri ce se reflectau în Mariţa, fără a se mai isprăvi odată. Zeci de fiinţe umane, familii întregi, bătrâni şi răniţi, păşind alene, cu răsuflarea tăiată, trudiţi. Unii dintre ei strigau la ea: „Fato, doar nu ţi s-o întâmplat ceva rău!” Parte dintre ei erau cunoscuţi, veniţi de la Dimetoka , ba chiar de la Sofulu la Edirne odată cu ea, pe vremea când încă mai era o noră tânără, proaspăt venită în casă. Vecini, rude de departe... Dimetoka... ! „Of, of”, suspină ea. „Şi toate fetele din Dimetoka erau, cândva, ca nişte chiparoşi.”

Pe vremea aceea, cândva, nu era nici urmă din năduful care o înăbuşea acum; pe vremea aceea, zilele şi nopţile semănau cu despovărarea care-ţi cuprinde sufletul când bei apă rece. Pe vremea aceea exista o noră care aducea zâmbetul, dar şi despovărarea, pe chipurile tuturor. Nora le sărea în ajutor, nu stătea o clipă locului, purta întreaga povară a gospodăriei pe trupul ei mlădiu, dar vânjos, ca pe o traistă făţoasă, şi nu se sinchisea de nimic. Aceasta se petrecea înainte de apariţia bandelor de tâlhari care urmau să împresoare casa. Înainte de vocile sălbatice ale cetelor de bandiţi, ce sfârtecau noaptea, strigându-i pe tinerii de prin case. Înainte ca pungile cu galbeni să fie azvârlite-n beznă, pentru ca, astfel, lumea să-şi mai tragă sufletul. Înainte ca pungile şi galbenii să se isprăvească.

După? După a fost suferinţa.

Aceeaşi suferinţă-i stăpânea şi pe drumul de la Dimetoka la Edirne. La fel era şi când plecaseră din Dimetoka. Pe atunci, oamenii aveau pretutindeni senzaţia că Războiul Balcanic avea să izbucnească chiar în locul lor de baştină, aşa încât era anevoie să-ţi păstrezi cumpătul. Fiece sat era răzbit de-o silnicie care sporea pe zi ce trecea. O silnicie îndreptată de om împotriva omului, de credinţă împotriva credinţei, de neamuri împotriva neamurilor. Dăinuia o zarvă din care nimeni n-avea să iasă biruitor. Aşa şi era, căci săgeata fusese slobozită din arc. Pe atunci, toţi muritorii din vestul Traciei vărsau lacrimi amare. Împilarea lor era tot mai cruntă. Nimeni nu mai avea timp, ori putere, să-i dea dreptate celuilalt.

Pe drumul de la Dimetoka la Edirne, femeia-şi adusese aminte de nunta ei, petrecută cu un anotimp în urmă, şi plânsese. Hasan – bărbatul ei, feciorul din vecini, dragostea ei din copilărie – se afla alături de ea. „Nu te teme”, îi spusese el. „O să ne facem casă la Edirne şi o s-o luăm de la capăt.”

Oare aşa se-ntâmplase, într-adevăr, la Edirne?

Nu. Casa-şi pierduse de mult noima pentru femeie. Casa era locul din care plecai în crucea nopţii, spre a nu mai reveni acolo niciodată. Era sleirea tainică a trecutului, cu fiece pas, cu fiece suflare, viaţa în uitare, tăcerea în viaţă. Casa însemna să te faci nevăzut, odată cu toate cele. Să-ţi lipsească mereu câte ceva. Aceasta era sărbezeala uitării, în sensul ei deplin. Dar... Tot îţi aminteai. Absenţa casei era amintire, dulce ca mierea; Ea exista însă mereu, chiar şi-n absenţă. Vocabularul ţi se îmbogăţea cu noi cuvinte. Cuvinte al căror înţeles nu privea nici trecutul, nici prezentul. Potrivit noului înţeles, a te duce însemna a trece dincolo de gardurile fostei tale case şi a pleca; potrivit noului înţeles, a te prăvăli însemna a te prăvăli în fântâna secată din grădina fostei tale case; potrivit noului înţeles, a rămâne ferecat însemna a rămâne ferecat în odaia de la mansarda fostei tale case... Urmarea era o viaţă amestecată, fără casă, dar alături de „Casă”. Casa însemna conacul. Conacul din Dimetoka. Casa însemna mirosul de umezeală al scărilor, sculpturile de pe tavane, balconul de la catul de sus, casa vecinului de alături, care se zărea din acelaşi balcon, multe zile şi nopţi în care odăile dădeau una-n alta, urându-şi astfel, tihnă. Casa însemna zvonul de cântec ce însoţea acele zile şi nopţi:

în inima mănăstirii dăinuie un izvor
vai, izvorule, dragul meu izvor
toate fetele din dimetoka sunt ca nişte chiparoşi
noi cântăm şi săltăm mereu

Strămutarea sufletească din casa din Dimetoka în casa din Edirne îi costase zece ani. Zece ani, scurşi în mereu aceleaşi împrejurări. În provizorat, pe tăcute.

Între timp, femeia îşi adusese copiii pe lume – unu, doi, trei; aflase ce însemna să fii mamă şi se mai schimbase întrucâtva. De cum veniseră Războiul Balcanic şi Războiul de la Çanakkale, toate bucuriile vremelnice se topiseră cât ai clipi din ochi. „Dacă pământul înseamnă lacrimi, mă lipsesc de el”, spuse ea deodată. Atunci îşi dorise să uite de toate, de toate! Mai ales că-şi pierduse bărbatul, pe Hasan al ei, la puţină vreme după ce o născuse pe mezină, iar după Hasan îşi pierduse feciorul... Îi părăsise pe Hasan şi pe cel mic în ghearele unei boli însoţite de fierbinţeală – iadul holerei. Dragostea se amestecase cu pământul, ceea ce nu era bine deloc. Urmaseră şi alte pierderi, una după alta. Îşi îngropase părinţii, apoi socrul în pământul de la Edirne; prinsese a se simţi legată de Edirne nu atât prin viii, cât prin morţii ei. Îşi dorise de nenumărate ori să moară şi tot de atâtea ori o scăpase bunica. Bunica cea largă la inimă! Bunica, potrivit căreia „femeile care pătimesc de pe urma morţii copiilor sunt toate deopotrivă!”. Bunica, femeia aceea miloasă care-i spusese „de-acum încolo nu-mi mai eşti noră, ci fată, soră, sânge din sângele meu!”. Bătrâna hodoroagă, care-o împiedicase să se smintească.

Acum mai rămăsese o dată pe drumuri, împreună cu ea. Erau nespus de vlăguite de spaimă, nespus de istovite de mânia pe care-o încercau. De data aceasta, urmau să se ducă la Istanbul. Apoi, într-un cotlon necunoscut al Anatoliei. Aproape toată lumea ştia, cunoştea povestea acelei pribegii. Era un soi de cunoaştere care le intrase-n sânge. Se pătrunseseră atât de mult de ea, încât devenise aidoma numelor şi sufletelor lor. Odată cu băjenia aceea îşi părăseau, fără să se uite-n urmă, amintirile. Amintirile mânjite de cenuşă.

Putea, oare, femeia s-o ia din nou de la capăt?

Se îndrepta spre viitor cu un băieţel pricăjit, ce se sleia de puteri pe genunchii ei, cu o copilă şi o bunică amărâtă, oloagă, aflate la doi-trei kilometri înaintea lor, şi cu vreo câteva mărunţişuri de bucătărie.

Mai bine spus, se târau spre viitor.

Iată-i pe toţi vânturându-se pe dinaintea ei. Conacul albastru din Dimetoka, casa trainică de lemn, cu trei caturi, din Edirne, clipele de fericire brăzdate de melancolie, bucuriile întemeiate pe tristeţe... Trupuri care se scurgeau spre viitor. Ori poate leşuri?

Femeia îi privi pe cei care se scurgeau prin faţa ei cu ochii goi.

Cineva i se adresa acum pe nume.

Bedriye!

Bedriye le răspundea aproape tuturor la fel de reţinut: „Băiatul a fost împuns de o albină acum două zile, pe ţarina de colo jos, şi l-a luat cu fierbinţeală.”

Doar că pricina acelei fierbinţeli nu putea fi o împunsătură de albină.

Unii se ofereau să-i ia copilul la spinare, alţii – să-l salte pe mârţoage. Bedriye ştia însă că pribegia însemna plecarea spre necunoscut, că-ţi cerea să cumpăneşti şi să foloseşti spaţiul la maximum, până la ultimul milimetru. Îţi ajungea, cel mult, daraua speranţelor spulberate, împovărate cu vreo câteva lucruri şi amintiri; nimeni nu putea să-ţi fie de folos ori să-ţi facă loc. În băjenie, spaţiul liber era un lux nemăsurat, o amăgire fără noimă. De aceea, avea să aştepte. Avea să aştepte să se potolească fierbinţeala băiatului, să contenească tremuratul şi fiorii pe care i-i stârnea febra. Numai că trupul copilului se împuţina tot mai mult, iar lucirea din ochii lui părea tot mai stinsă. Bedriye ştia ce însemna stingerea aceea – de ştiut o ştia, dar nimic măcar nu voia să se gândească la ea. Nu mai putea continua astfel.

Nu.

Se rugă, totuşi, stăruitor Dumnezeului ei:

„Lecuieşte-l, iar de nu, fă în aşa fel încât să-l las aici!”

Atunci, Bedriye avea să plece fără să privească-n urmă. Oriîncotro ar fi fost să fie! Oricum, bunica avea să aibă grijă de copila ei.

Băiatul se vedea iar în lanul acela de grâu în care-l înţepase albina. De data aceasta nu mai rămăsese niciun dram de suferinţă, de îndoială ori de teamă. Nu izbutea defel să-şi dea seama care erau mai galbene – spicele ori pletele lui. Se legănă în dreapta şi-n stânga, odată cu vântul. Apoi, vântul îi trase un brânci din spate. Începu să gonească. Alergă, alergă, şi iar alergă, până la mănăstirea care se zărea înaintea lui, până la havuzul maiestuos care se găsea în inima mănăstirii. Băiatul se afla, neîndoios, la începutul unui vis lung... Susurul apei se confunda cu răcoarea din curte. Era limpede că în murmurul apei răsuna cea mai neprihănită voce cu putinţă – o voce de copil. Apoi, vocea pătimaşă a mamei sale... Vocea minunată a mamei, care cânta, binecuvântând astfel viaţa prin glasul său, ce învăluia şi vrăjea casa:

în inima mănăstirii dăinuie un havuz
vai, havuzule, dragul meu havuz
toate fetele din dimetoka sunt straşnice
noi cântăm şi săltăm mereu

în inima mănăstirii dăinuie o cişmea
vai, cişmea, draga mea cişmea
toate fetele din dimetoka sunt pe alese
noi cântăm şi săltăm mereu

în inima mănăstirii dăinuie un izvor
vai, izvorule, dragul meu izvor
toate fetele din dimetoka sunt ca nişte chiparoşi
noi cântăm şi săltăm mereu

Femeia se uită la ochii aceia duşi în fundul capului, care se stingeau sub mâinile ei. Îi erau nespus de cunoscuţi. Culoarea ochilor, culoarea aceea căpruie răsfrântă pe fruntea largă, picăturile de rouă presărate în castaniul acela... Jucau fără astâmpăr în găvanele pe care le ştia pe dinafară, de când îi venise pruncul pe lume. Până şi orbitele fiului ei semănau leit cu ale lui taică-său. Genele negre, unduirile înfrigurate ale genelor, care se îngemănau cu pleoapele... Stelele care i se roteau în ochi atingeau genele.

„Of, fiule, of!”

Deodată tresări, din cine ştie ce pricină. Pesemne că se înşelase. O albină, nu fusese decât o albină! Ce însemna o împunsătură de albină!?

Urmau să pribegească mai departe, să le ajungă din urmă pe bunică, pe fată şi să-şi istorisească unii altora tot soiul de fleacuri.

Îşi privi feciorul în ochi.
Cătă spre bolta cerului.
Se uită la oamenii ce se prefirau pe dinaintea ei.
Privi lumea prin ochii fiului ei.

În ochii aceia stăruia pâcla cuibărită, pe patul morţii, în ochii lui Hasan şi ai mezinului, săvârşit din viaţă mai înainte, şi nu răsfrângerile unei zile strălucitoare.

 

© Muhsin Akgun
Müge Iplikci din Turcia
Müge İplikçi, născută în 1966 la Istanbul/Turcia, unde locuieşte şi astăzi; a studiat anglistică la Universitatea Istanbul şi la Ohio State University, absolvind masteratul la Universitatea din Istanbul cu o lucrare având tema „Cultura populară şi femeile“; Müge İplikçi este angajată la Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bilgi din Istanbul; scriitoare; a publicat numeroase cărţi, ultimele titluri fiind Kısa Ömürlü Açelyalar, povestire, (İstanbul 2009); Kafdağı, roman, (İstanbul 2008); Gelaciyen Bajare Nu - Yeni Kent Dedikoduları, povestiri alese, (Diyarbakir 2007); Cemre, roman, (İstanbul 2006); Kül ve Kel, roman, (İstanbul 2004); Transit Yolcular, nuvelă, (İstanbul 2002); operele sale au fost traduse în mai multe limbi; pentru creaţia sa literară de până în prezent a fost distinsă cu premiile „Yaşar Nabi Nayır“ şi „Haldun Taner Kısa“.

 

Eine Übersetzung von Monika Demirel
Monika Demirel, născută în anul 1960 la Wiesbaden / Germania; licenţiată în traduceri şi interpretariat la Universitatea Heidelberg (spaniolă şi engleză, 1981−1987); a activat mai întâi în cadrul industriei turistice, ulterior a predat limba germană ca limbă străină şi a tradus numeroase texte de specialitate; din 1999 este traducătoare liber profesionistă, specializată în traduceri literare din limba turcă în limba germană. A tradus din Oya Baydar, Gülten Dayıoğlu, Kemal Özer; a mai tradus un număr considerabil de eseuri, proză scurtă şi ghiduri turistice ale mai multor autori. Din 1993 s-a stabilit în Turcia.