Curajul rememorării

Kypriani

P nuvelă a autroului cipriot Panos Ioannides în traducerea din limba greacă a Elenei Lazăr.

Maria de Molino, soţia lui Filippo de Molino, Prevenditorele veneţian (guvernator al insulei Cipru, în timpul stăpânirii veneţiene-n.trad.), observă într-o zi, îngrozită, pe trupul copilului ei semnele leprei. Încuie în grabă uşa, se dezbrăcă şi-şi cercetă îndelung trupul.

Când se încredinţă că nu se molipsise, se prăbuşi la marginea leagănului şi plânse în neştire, surdă la plânsetul pruncului. Apoi se îmbrăcă şi chemă slujnica:

„Fra-Giacomo.”

Călugărul îi făcu semn să-l lase singur cu copilul. Alungă şi slujnica şi încuie uşa.

„Ieri era bine...”, spuse Kypriani.

Maria de Molino îi întoarse spatele şi se opri în coridorul cu arcade. Pe pantă măslinii vălureau şi colinele parcă se cufundau în mare.

„Doamnă, Fra-Giacomo...”

Simţi o strângere de inimă, culorile deveniră spălăcite, Castrul se dezrădăcină de pe coasta muntelui Pentadaktylos. „Copilul...”, auzi vocea călugărului. Vârful Boufavento săltă brusc, zguduit parcă deodată de cele cincizeci de tunuri ale lui. „Nu, îmi pare rău...Să vorbesc eu cu Prevenditore?” Nu răspunse. Ca prin ceaţă îl văzu pe călugăr dând din cap şi îndepărtându-se, fără să-i sărute, după obicei, mâna.

Ridică în braţe copilul care acum gângurea, îi sărută pieptul, rămas dezgolit, închise cu palma buzele care-i zâmbeau şi se zăvorî în Capella...

Strigătele Prevenditorelui şi ale slujnicei care o implorau să deschidă se potoliră într-un târziu, se amestecară cu comenzile străjii care se schimba în curte. Trei bubuituri de tun în Castrul Keryniei anunţau ancorarea în port a galerei. Cele patruzeci de noi toalete de gală ale reginei şi noul comandant al garnizoanei de la Santo Larco sosiseră...

Ieri încă râvnea la cele patruzeci de ţesături veneţiene...Ieri încă ardea de nerăbdare să audă bubuituri de tun în port...Cele patruzeci de rochii erau tot atâtea invitaţii la Curte, la Kastellia, în pădurile de la Amorosa. Însemnau tot atâtea întâlniri cu Livio de Nores, noul comandant al garnizoanei de la Santo Larco, care tocmai în clipa asta punea piciorul în Cipru ca să-i readucă din Veneţia clipele când, adolescenţi, se zbenguiau în gondolă şi scândurile pe care stăteau întinşi căpătau parcă aripi de păun.

Acum...Cele trei bubuituri de tun însemnau plecarea Prevenditorelui la Kerynia, părăsirea ei în Castru, certitudinea că nu-şi va reîntâlni niciodată tinereţea în ochii lui Livio...

O să-l omoare...pe urmă se omoară şi ea. O să aştepte să plece soţul ei, slujnica să uite de ea şi să-şi vadă de-ale ei. O să se arunce cu copilul în râpă de pe Boufavento, de pe stânca unde,. în urmă cu ani, abia sosiţi în insulă, Prevenditore îi dăruise primul lor copil. Astfel sfârşitul se va amesteca cu începutul, prima durere a femeii cu ultima amărăciune a mamei...

Pruncul nu mai plângea. Kypriani îl alăptase ca în fiecare dimineaţă la sânul ei şi-l adormise. Băgase oare de seamă semnele? Cu siguranţă, doar era dezbrăcat. Le-o fi văzut şi nu l-o fi atins. Dar nu, dacă l-ar fi lăsat flămând, ar fi ţipat de mama focului. Aşa că sigur l-a alăptat! A îndrăznit! Sau n-o fi bănuit? Da, numai ea, ea şi Fra-Giacomo ştiau! Mai bine aşa... Filippo de Molino a plecat. Kypriani o fi alăptat copilul şi o fi plecat cu boala pe sfârcurile ei. Iar Livio de Nores o fi privind acum spre Turn plin de nădejde...

A ieşit în vârful picioarelor. Nu îndrăznea să-şi privească pruncul. Duioşia şi sfâşierea inimii se amestecau cu o duşmănie înverşunată. Îl înfăşură în prima cuvertură la îndemână; una dăruită cândva de o ţigancă oarbă. Îl ridică şi îl sprijini bine pe piept. Copilul adormit râgâi şi un firicel de lapte se prelinse pe gâtul mamei. Se înfioră; îl trânti în pat şi-şi şterse cu furie pielea cu apă şi vin. Dar, brusc, căindu-se de reacţia ei, îngenunche lângă el, îl sărută pe gură, îl luă în braţe şi ieşi pe coridor şi de acolo în curte.

Poarta scârţâi în urma ei, dar nu se întoarse. Se auziră glasuri şi lătratul câinelui. Dar Maria de Molino trecu în grabă de strajă şi se pierdu în pădurice.

Pe buze simţea, umedă încă, saliva buzelor de copil pe care nu îndrăznea s-o înghită nici s-o şteargă...

Vipia biciuia insula şerpilor când ajunse la stâncă. Scările care duceau odinioară la palatul de vară al reginei erau acum năpădite de buruieni. Ce-i alungase oare pe oameni de aici? Ce-i făcuse să-l părăsească în voia soartei şi a vântului?

Poate chiar boala ce-i lovise copilul. Poate păcatele ce însemnau pielea oamenilor, poate nelegiuirile şi asprimea Prvenditorelui să se fi întors la un moment dat împotriva lor înşişi şi a operelor lor în piatră. Poate! Numai că ea nu venise să afle răspuns la toate astea...Venise să lase două trupuri să şuiere o clipă în bătaia vântului şi să devină apoi pradă liniştii verticale a stâncilor...

Din fericire, copilul nu se trezise încă. Învelit în cuvertura bătrânei cu două cicatrici în loc de pleoape, dormea dus...

...valuri năpustindu-se furios dinspre Santa Angelica şi şuierături la vele...Un delfin urmărindu-i şi mâna lui încercând să i se strecoare în corset...Înfiorare pe corzile trubadurului care mângâie lăuta sprijinit de sfânta sculptată în lemn de la proră, amintirea ei... Portul cu Castrul ticsit de tunuri şi flamuri... Cele trei bubuituri de tun şi focurile în semn de salut de la castelele din împrejurimi... Lume înconjurându-i, cerşetoare şi copii care se cufundau să scoată bănuţii azvârliţi de străini în mare...Trompetele răsunând la punctele de observaţie, carul tras de cai, unul negru şi celălalt alb, scârţâie galopând spre conacul înălţat de dragul ei...Douăsute de salahori trudiseră la înălţarea lui...Garnizoana avusese libertatea să aleagă cele mai bune materiale şi tot ce exista mai rafinat în materie de mobile prin conacurile şi bisericile insularilor. Casele din pământ, înghesuite una într-alta, mai joase decât statul unul bărbat, cu uşi unde trebuia să te îndoi din mijloc ca să intri...Orz şi porumb şi secerători...Madonna mia, ce oameni! Scăldaţi în ţărână! Ţărăncile cele mai rău croite pe care le văzuse...Castrul ei, primirea pe care i-au făcut-o garda şi slugile...Kypriani cu ochii binevoitori...Parada oficialilor veneţieni, în prima seară la Castrul din Kerynia şi noaptea ce părea să nu se mai sfârşească în timp ce se tot plimbau fără ţintă pe ziduri orbiţi de argintiul valurilor...Nicosia, palatul regelui şi apoi... Prima noapte la Boufavento...Boufavento cu semiluna mângâind gurile căscate ale tunurilor şi regina şi cristalurile şi glasurile cavalerilor care o asaltau şi ale condamnaţilor înfometaţi din temniţa săpată chiar sub salon...Stânca asta! Şi mâinile care o dezbrăcau îmbătate sub clarul de lună! Şi durerea aceea care aruncase în ea ploaia vieţii...

Ridică un colţ al cuverturii. Mezinul îi zâmbea. Se trezise şi se mişca să primească buzele ei pe obrajii gata să plesnească şi să lase loc vieţii să se scurgă prin crăpăturile lor...

Îl strânse la piept şi mai făcu un pas. Atunci auzi paşi rostogolindu-se şi lătratul câinelui. Era el! O fi bănuit sau i-o fi spus poate călugărul şi alerga s-o ia înapoi, s-o trimită la Veneţia cu galera care-l adusese pe Livio de Nores şi cele patruzeci de rochii, la Veneţia unde un abate descoperise vreo buruiană de leac pentru lepră...

Din pădurice se ivi mai întâi o umbră. Era slujnica Kypriani. Apoi, câinele.

„Du-te, pleacă...”

„Ştiu, stăpână. Fra-Giacomo mi-a zis...”

„Stăpânului tău i-ai spus?”

„Nu, stăpână, nimănui. Îţi jur. Vino cu mine, stăpână. Nu sări. Nu trebuie. Dumnezeu e mare. Cu siguranţă o să-şi pogoare harul asupra copilului meu...”

„Pleacă, du-te, eşti liberă...”

„Hai să mergem la Kastelli, stăpână. Ştiu un ţăran care cunoaşte un leac...”

„Aici, în chilia asta, regele Angliei l-a închis pe Komninos. În chilia unde stai tu. Sub fereastra ta dormea. Într-a mea Henri l-a închis pe fratele său Ibelin! Nepotul celui de-al doilea este noul comandant al garnizoanei...L-ai văzut pe stăpânul tău ieri când ai coborât?”

„Nu, stăpână, nu l-am văzut.”

„Ce-ai aflat?”

„E bine.”

„Întreabă de noi? ...Ştie unde stăm?”

„Nu ştiu, stăpână.”

„Minţi, căţea, o să mi-o plăteşti...Într-o bună zi o să te închid cu copilul aici şi o să-mi iau lumea-n cap...Prevenditore spunea că Echive Montpeliard, soţia lui Ibelin, pe care o urmăreau, s-a deghizat în călugăr şi a cerut azil aici sus. A scăpat ascunsă în chilia asta...Nimeni nu cunoaşte Kastelli mai bine...Şi nici nu-l iubeşte mai mult...De când Ordinul l-a părăsit, mă aducea des aici ...Ia spune-mi...”

„Se zice că e bine...Stă la Comandamentul Garnizoanei...A lăsat două slujnice să-l îngrijească...”

„Copiii?”

„I-a trimis cu galera la Veneţia!”

„Aici ne-a întâmpinat regina! Purta purpură, numai perle. Într-o noapte a schimbat trei toalete. Îi plăcea Boufavento, voia să fie demnă de frumuseţea locului...Ţăranul?”

„Încă n-a apărut. I-am trimis însă veste.”

„Se pricepe într-adevăr la ierburi, cum spui?”

„L-am văzut cu ochii mei. Uite, ţărăncuţa aia din Karmi. Era în slujba lui Sinior Zagravi, la Ai-Lariou, când el s-a procopsit cu boala...Fata a recunoscut semnele şi-a-ncercat să scape. Au prins-o şi au dus-o înapoi la stăpân. I-a crestat cu un briceag sânul şi l-a sărutat şi l-a frecat de el până când i-a dat şi bietei fete boala. Apoi au alungat-o. A găsit-o bătrânul şi i-a uns trupul cu ierburile lui. Şi s-a lecuit...”

„Când vine?”

„Azi-mâine.”

„De ce-l alăptezi?”

„Eu nu mă molipsesc, stăpână. N-am zgârieturi.”

„De unde eşti? Se vede satul tău de-aici?”

„Nu ştiu. Ai mei au fost omorâţi când eram atâtica...”

„Cum s-a-ntâmplat?”

„Nu ştiu, stăpână.”

„Nimic nu ştii. Ce ştii? Eşti o nătângă, asta eşti...M-am umplut toată, ştii asta? Pe braţ, aici, pe burtă...la fel o să păţeşti şi tu. Câinele a scăpat, ai văzut?! Ştiai asta? Dar ce-ţi pasă ţie! Tu nu te molipseşti. Aşteaptă mai întâi să ţi se-mpută carnea şi-atunci o să-ţi faci griji. Atunci o să te duci să-l cauţi. Acum nici în cot nu te doare, te uiţi mai întâi dacă ai vreo zgârietură şi dacă nu ai, faci pe sfânta...”

„Bătrânul a dat ortu’ popii, stăpână. Sunt ani de-acu’. Nimeni nu ştie leacul lui...”

În zori s-a trezit în bubuituri de tun şi zarvă mare. Focul pârjolea Kerynia şi portul dispăruse în fum. În larg se cufundau galere şi alte ambarcaţiuni.

O trimise pe slujnică să afle. Toată grija ei, de luni de zile, era aţintită spre ce se întâmpla acolo jos, în oraşul Prevenditorelui, în portul care lua şi aducea mesajele şi misivele lui către doctori şi astrologi. Leacul întârzia să apară, de-aceea nu venea, îl ştia cât de milos era întotdeauna cu ea, cât de bun...Cu toată lumea era posomorât. Până şi cu veneţienii...Numai cu ea...Într-o bună zi va apărea cu străinul sau cu vreun bătrân cu faţa şi mâinile acoperite de o piele ţepoasă ca de cactus pe care şi-o tămăduise singur...

S-a făcut de amiază, s-a înserat şi lupta s-a domolit; dar slujnica nici chip să apară. Se târî până la fereastra lui Ibelin şi se aşeză la pândă, cu ochii aţintiţi spre potecă. Rămase acolo mult timp. Noaptea coborâse peste mare învăluind-o. Se vedea doar focul care-şi schimba întruna forma şi era atât de strălucitor, avea o piele atât de netedă şi atât de curată, că nici o boală nu putea să-l atingă, o piele care vindeca orice boală...

Noaptea târziu îşi făcu apariţia câinele. Dispăruse de câteva zile. Veni şi se aşeză lângă ea. Plecă de la fereastră şi trupul ei se prăbuşi greu în pat. Înţepenise şi frigul îi intrase prin crăpăturile pricinuite de boală până la oase. Lacrimile care-i urcau în ochi erau ca nişte gheare încinse de foc...

Întinse mâna, trase câinele şi-l aşeză între ea şi copilul pe care boala îl schimonosise într-un ghem de carne putrezită. Îl freca ba de ea, ba de copil, ca să se încălzească.

Atunci, brusc, băgă de seamă că sub păr pielea animalului nu mai mustea. Aprinse felinarul. Rănile câinelui erau vindecate sau pe cale să se închidă. Iar deasupra lor, ca o crustă, se întindea pielea nouă. Îmbrăţişă animalul cu mai multă tandreţe decât îşi îmbrăţişase vreodată copilul sau soţul, cu un soi de disperare, şi, trează toată noaptea, frecă rănile ei şi ale pruncului de blana câinelui...

Când Kypriani se întoarse, îmbătrânită, în zadar îşi căută stăpâna. Chilia lui Ibelin era pustie şi aşternuturile îngheţate.

Puse la loc sigur carnea furată din tolba unui veneţian căsăpit şi dădu fuga la stâncă...Nu era acolo. În genunchi, se târî până la buza prăpastiei şi privi în jos. Niciun semn nicăieri, nicăieri vreo haină sau urmă de sânge.

Se-ntoarse, luă carnea, o legă în şorţ şi porni spre oraş. Turcii începuseră deja să-şi aducă familiile şi o slugă era întotdeauna bine primită, una despre care nimeni nu ştia că fusese în slujba unei leproase, nici că pe sfârcurile ei începuseră să se coloreze în trandafiriu primele pustule...Până când s-o afla, mai avea timp...În ţâţele ei laptele lua foc...Era puroi...Era...

Toţi cei care ar fi putut să o dea de gol şi s-o alunge departe de oameni şi copii nu mai trăiau...Nici stăpâna ei, nici Fra-Giacomo pe care l-a găsit ţeapăn în piaţă, nici Sinior Giorgio, al cărui leş, cu socoteala cu care îi luase fecioria smulsă, se legăna în bătaia vântului agăţat într-un eucalipt, în afara zidurilor. Nici Filippo de Molino, care scăpase împreună cu câţiva oficiali din Castru pe o corabie. Părăsise insula teafăr şi luptând şi doar ea, slugă nătângă, îşi frământa mintea ce minciună să-i îndruge stăpânei, cum că, chipurile, a fost ucis cu numele soţiei pe buze sau că a fost luat prizonier şi l-au dus la Serai sau că şi-a închinat viaţa unui înţelept muezin şi, de oriunde s-ar afla, tot o apărea într-o bună zi ...

Până să apună soarele, era doică la conacul lui Muselim Hakki Ibn Affan.

Până să apună soarele, pe cealaltă coastă, goală, cu trupul firav, stigmatizat, cu copilul gângurind în braţe, cufundat tot în apă, Maria de Molino se scălda în izvorul unde se lecuise câinele.

Alături, lătrând la muşte, stătea la soare, cu blana udă, credinciosul animal...

 

© Takis Demetriades
Panos Ioannides din Cipru
Panos Ioannides, născut în 1935 la Famagusta/Cipru, locuiește la Nikosia; a studiat comunicare și sociologie în SUA și Canada; a lucrat ca director de programe radio și t.v. la Societatea de Televiziune și Radio de stat a Ciprului, a fost președintele comisiei artistice a Asociației Teatrelor din Cipru (THOK) și este editorul revistei de limbă engleză In Focus; a scris și publicat povestiri, poezii, romane și piese de teatru; a publicat o serie de cărți, printre care : Τρία Θεατρικά Έργα (Μπάνιο, Εγγαστρίμυθοι, Γρηγόρης), piese de teatru (Kinyras 1977), Η αβάσταχτη φιλοπατρία του P.F.K, roman (Nikosia, ediția a 2-a 1990), Face of an Island, 24 short stories from Cyprus, povestiri (Armida 1997), Εν Παρενθέσει, poezii (Armida 1997), Gregory and other stories, povestiri (Armida 2009); piesele sale de teatru Gregory, Peter I, Geamantanul și Ventriloci au fost jucate și în Germania; de ani buni este președintele centrului PEN din Cipru; a câștigat patru Premii Nationale pentru romanele sale Census și The Unbearable Patriotism of P.F.K și pentru colecția sa de nuvele Cyprus Epics și The Unseen Aspect, piesa sa Gregory a fost premiată cu Primul Premiu Internațional pentru teatru t.v., în 2007 a primit distincția Award for Excellence in Letters a Republicii Cipru.

 

Eine Übersetzung von Sigrid Willer
Sigrid Willer, născută în 1947 la Hamburg / Germania, stabilită de peste trei decenii în Grecia. După 25 de ani de traduceri şi interpretariat din şi în limbile germană, greacă şi engleză studiază, în perioada 2002−2004, literatură şi ştiinţe umaniste la Centrul European pentru Traduceri literare EKEMEL din Atena. De atunci s-a dedicat traducerilor din literatura elenă în limba germană, traducând proză scurtă, piese de teatru, un roman, un scenariu de film, prezentări de carte etc. − printre autorii traduşi numerându-se Emmanouil Roidis, M. Karagatsis şi numeroşi alţi autori eleni.