Curajul rememorării

PETE OARBE

O povestire a autorului bosniac Faruk Sehic în traducerea Octaviei Nedelcu.

PETE OARBE

Cât de departe eram de ororile care se săvârşeau în faţa ochilor noştri. Uneori mai aflam că Vitezovi1 îi decapitau pe sârbii prizonieri pe câmpul lor de luptă. Unii vedeau în aceste fapte motive de admiraţie privind pregătirea militară a acelor luptători şi determinarea acestora de a-i înjunghia şi apoi de a le tăia capetele, îngroşând astfel rândurile celor declaraţi morţi din tabăra inamică. Pentru alţii, imaginea decapitărilor stârnea în mintea lor imaculată o stare de greaţă în stomac şi în piept. Rareori însă se vorbea despre asemenea cazuri, pe care până atunci nimeni nu le etichetase drept crime de război. Lupta pentru supravieţuire putea justifica asemenea acţiuni şi cazuri, mai ales dacă te aflai într-o enclavă, într-o tabără de refugiaţi împotriva căreia luptau trei armate inamice: sârbii bosnieci, sârbii din Knin2 şi separatiştii lui Abdić. Nu era loc de sentimente umaniste şi renaşcentiste, aşa judecam pe atunci şi nu-mi aduc aminte ca cineva să fi pomenit vreodată de sintagma crimă de război, pe care am auzit-o pentru prima oară la CNN, cu privire la crimele săvârşite la Omarska şi Keraterm, iar mai apoi în poveştile care circulau pe ascuns după ce a fost ocupată Srebrenica. Serviciul nostru militar de Informaţii şi Etică nu ne pomenise despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat la Srebrenica. Moraliştii ne-au citit, ca de obicei, cele mai noi ştiri cenzurate de pe teatrele de operaţiuni militare din Bosnia de răsărit. În acele rapoarte erau consemnate cifre privind luptătorii care şi-au pierdut viaţa, dar nici pe departe despre cei 8000 de oameni luaţi prizonieri şi apoi ucişi. De asemenea, era enumerat, pe categorii, numărul total de tancuri, vehicule, armament uşor de infanterie şi muniţie capturate în timpul străpungerii frontului de la Srebrenica şi Žepljak spre teritoriul liber de la Tuzla, ceea ce părea o falsă consolare. Ocuparea oraşului Srebrenica ni se prezenta, mai degrabă, ca o înfrângere armată jenantă, dar sub nicio formă ca o crimă de război, deşi amărăciunea şi furia răzbăteau din cuvinte şi printre rânduri. Adevărul urma să-l aflu de abia după terminarea războiulu, când secretele militare deveniseră de prisos, dar nici chiar atunci nu am fost în stare să percep dimensiunea tragediei de la Srebrenica, cea care va fi proclamată, prin sentinţa dată de Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, drept genocid.

Aşadar, auzeam poveşti despre cum erau torturaţi separatiştii (cei notorii cât şi cei declaraţi), precum şi câte un sârb din Cazin (dintre cei doi-trei câţi mai rămăseseră în oraş) sub acuzaţia că ar fi fost spioni, în acele momente când situaţia pe câmpurile de luptă privind Autonomia era grea şi la marginea prăpastiei. Torţionarii erau, conform unor zvonuri, criminalii locali ori importaţi, aflaţi în serviciul poliţiei civile. Se vorbea că printre metodele de schingiuire se folosea curent electric contectat la testiculele prizonierului. Uneori acesta era obligat, sub ameninţarea cu moartea, să mănânce sare şi apoi i se dădeau să bea litri întregi de apă. Nici măcar acele poveşti nu ne scandalizaseră în mod deosebit, pentru că şi noi îi consideram pe separatişti (mai ales pe ei) şi pe cetnici3 duşmani de moarte, faţă de care nu trebuia să ai milă în lupta corp la corp, ori pur şi simplu, pentru că ne aflam noi înşişi în cele mai primejdioase câmpuri de luptă unde toţi stimulii minţii se focalizau într-un singur gând de autosugestie: să rămâi în viaţă!

Se vorbea, de asemenea, despre sârbii luaţi prizonieri din zonele noastre de luptă de la Ćojluk, cum erau bătuţi cu lopeţi şi cabluri de oţel de pe stâlpii doborâţi de la reţeau electrică de înaltă tensiune până ce erau omorâţi. Această imagine încercam s-o compun în minte şi ea mi se lipise de retină, dar nu reuşeam să-mi imaginez cum era posibil ca cineva să masacreze un prizonier neînarmat, lipsit de apărare şi de orice atribut de inamic primejdios, fiind departe, în spatele liniei frontului, într-un beci. Poliţia militară avea această misiune de a-i tortura. Îi băteau pe cetnici cu sălbăticie ca să nu fie trimişi ei în linia întâi. Unii dintre torţionari erau aici ca să-şi răzbune fratele, fiica ori fiul.

În timpul şederii mele într-un centru militar improvizat, unul dintre tovarăşii de luptă mi-a arătat hangarul unde fuseseră torturaţi şi ucişi prizonierii sârbi din Ćojluk şi îngropaţi în apropiere de unde au fost mai târziu deshumaţi şi transportaţi pentru schimbul de soldaţi, ai lor cu ai noştri, de fapt pentru schimbul de cadavre. Nu-mi aduc aminte ca în timpul acestui război să se fi făcut schimb de prizonieri care să fi fost în viaţă. Am dormit câteva nopţi aproape de hangarul de tortură şi ucidere. Înainte de război aici era un complex de creştere şi îngrăşare a viţeilor. Locul acesta din care sângele nu se putea spăla nici cu apă şi nici cu trecerea anilor îmi provoca greaţă. M-am gândit la cei care au săvârşit aceste torturi şi execuţii, dar acest lucru dura puţin, întrucât greaţa avea simptome de nebunie şi cea mai bună soluţie era să-ţi decuplezi creierul.

Într-un sat cu populaţie majoritară sârbă, în ofensiva noastră de dimensiuni uriaşe, am dat de o femeie care rămăsese în casa ei, nedorind să fugă, aşa cum o făcuseră ceilalţi localnici. Chiar de la intrarea în satul liniştit cu gospodării înstărite am văzut case incendiate pedant pentru că erau case de musulmani. Modul în care erau incendiate aceste case demonstra precizia igieniştilor locali responsabili cu epurarea etnică a poporului ceresc. Nu aveam timp să mă gândesc la soarta locatarilor acestora. Femeia era între două vârste, robustă şi foarte grasă, cu obraji rumeni ca două mere, sub baticul legat pe cap. Stătea la masă în curtea ei ca şi cum nu se întâmpla nimic. Am dat întâmplător de ea, pentru că misiunea de ocupare a satului se făcea din mai multe părţi şi a urmat obişnuita îmbulzeală şi confuzie atunci când participă unităţi militare din mai multe brigăzi.

Am auzit-o cum le spunea unor luptători care se învârteau pe acolo: «Sunteţi de-ai mei, sârbi? Sigur că da, dar nu vreţi să spuneţi, sârbii mei...”

Nu sunt sigur dacă am auzit o rafală de mitralieră cât timp mă aflam în câmpul ei vizual ori mă aflam în spatele grajdului, grăbit să-mi îndeplinesc misiunea şi ocupând respectiva poziţie. Nu-mi aduc aminte, poate că am văzut-o chiar şi moartă, dar mintea mea refuza cu obstinaţie să păstreze pentru mai târziu această imagine a crimei. Erau fracţiuni de secundă în care gândul zboară cu viteza de o sută de kilometri pe oră şi tot ce se afla în afara obiectivului tău, se desfăşura într-un fel de negură, de coşmar diurn. După rafală ne-am continuat drumul spre dealul deasupra căruia se aşternea întunericul de septembrie. În vreme ce treceam pe lângă biserica ortodoxă am auzit focuri de armă şi explozia de viespi de foc. Venise comandantul unei unităţi de diversiune care ne-a spus să ne adăpostim de grenadele cetnicilor, deşi era mai mult decât evident că ei erau cei care încercau cu proiectile să distrugă biserica ortodoxă. Când am ieşit în cele din urmă din ambuscadă, ne-am împrăştiat de-a lungul trecătorii şi ne-am ocupat poziţiile. Am rămas aici vreo zece zile. În case era curent electric, ne uitam la programul televiziunii croate de parcă eram hipnotizaţi. Cât priveşte aprovizionarea cu muniţie, arme, alimente şi ţigări erau zile de aur, ultimele zile de război. Ne-am retras, fără luptă, în bezna nopţii, în urma ordinului superiorului. Satul a dispărut în negură în spatele nostru. În sat şi în împrejurimi se cultivau gogoşari cărnoşi care creşteau în pământul fertil nisipos. Culoarea lor amintea stringent de obrajii ţărăncii, cu câteva secunde înainte de a fi ucisă.

1992

Primele zile de război, proaspete ca roua şi ameţite ca nişte bondari beţi. Mă voi concentra pe chipurile oamenilor şi pe lucrurile care îmi reînvie în memorie. Locul acţiunii sunt casele părăsite care, începând de-a doua ori a treia zi, şi-au pierdut în totalitate căldura şi destinaţia iniţială. Locatarii au dispărut şi au devenit refugiaţi. Feţele lor sunt înceţoşate şi departe de câmpul meu vizual. Deşi toţi oamenii înarmaţi se mişcau repede, alergând întruna sub ploaia de grenade şi gloanţe, totul îmi părea acum mult încetinit, încremeni, ca într-un muzeu al figurilor de ceară. Un chip însă se distingea în mod special în haosul general, chipul juvenil al unui tânăr de nici douăzeci de ani cu cicatrice şi ochi saşii. Are părul închis la culoare, tenul palid, iar ochii sunt amplasaţi în aşa fel încât chipul lui pare mai degrabă asiatic. Mişcările corpului său sunt energice, trupul lui e muşchiulos şi clădit armonios. Trăsăturile chipului său sunt dure şi delicate în acelaşi timp şi în el se confruntă dorinţa de a arăta ca un tip periculos şi tinereţea anilor săi. Cu un picior e pe fereastră, iar cu celălalt pe canapea privind spre malul celălalt al râului unde se află inamicul invizibil, înarmat până în dinţi. Sunt sârbii noştri orăşeni şi rudele lor de pe coasta muntelui Grmeč care au coborât în oraş să se răfuiască, în sfârşit, cu Turcii. Întreaga înfăţişare a tânărului denotă nervozitate, iar mie mi-e teamă să-l privesc în ochi. Ceva din chipul său a eliberat pentru totdeauna toţi demonii din el. Atunci l-am văzut pentru prima şi ultima oară.

Oraşul dispare din faţa ochilor noştri. Devine o metropolă străină şi nevăzută a utopiei noastre care transmite: vreau să mă întorc acasă şi totul să fie ca înainte. Nimeni nu se mai gândeşte la apă şi râu. La sfârşit de aprilie, natura se trezeşte în toată plenitudinea ei şi acest lucru trece neobservat.Treptat ne întoarcem la formele primitive de trai unde esenţial este să fii sătul, să stai la căldură şi în siguranţă. Învăţăm ce e ura pentru că e unicul mod de supravieţuire şi cu ajutorul ei e posibil să trezim furia şi demonii din noi care ne vor ţine în viaţă şi care ne vor trezi dorinţa de a trăi. Nu e greu să înveţi ce este ura, trebuie doar să te laşi în voia corpului.

Cât de ridicolă e dorinţa să-ţi păstrezi corpul intact. Omul se sforţează până la maximum să rămână intangibil. Îşi stabileşte limite extreme pe piele ca să-şi conserve maldărul de carne şi oase, inima şi, poate, sufletul. După aceea, oraşul şi omul nu vor mai fi niciodată aceiaşi, cu condiţia ca omul să apuce sfârşitul războiului. Oraşul nu poate fi distrus, el este intangibil şi omul îşi va folosi toată forţa să-l refacă şi să-şi refacă din ruine sufletul fărâmiţat. Încercarea este din start sortită eşecului. Nimic nu va mai fi ca înainte, dar nimeni nu ştie încă acest amănunt. Toţi cred în propriul viitor şi în prosperitatea oraşului, ceea ce e legitim, pentru că aşa gândesc toţi oamenii după război. Momentul de ezitare şi îndoială trece, iar eu cred din nou în oraş şi în râu care prin forţele lor subterane trebuie să-i renască pe oameni din propria lor cenuşă. Străzile sunt pline de gunoaie şi de schelete de case incendiate. Peste zece ani urmele războiului vor fi vizibile doar în fotografiile alb-negru. Ceea ce este paradoxal este sortit victoriei.

TOSHIBA

În biblioteca mea alexandrină, cea care ar fi trebuit să fie alcătuită din obiecte mărunte, din ritualuri zilnice lipsite de importanţă sau din crâmpeie de amintiri, se află astăzi un radiocasetofon vechi, marca Toshiba. L-am cumpărat într-o librărie, cândva pe la începutul anilor optzeci şi acel radiocasetofon dublu era primul model cu tastele de comandă amplasate jos, imediat sub lăcaşul unde se introduceau casetele. Era un aparat uşor şi proporţional conceput, nici prea înalt nici prea voluminos, din plastic negru cu scala radioului a cărei strălucire se vedea şi noaptea şi te purta fără să te deplasezi în locuri îndepărtate precum Riga sau Vilnius, oraşe despre care nu ştiam la vremea aceea unde se aflau cu certitudine. Denumirile acestora mi se păreau a fi de pe altă planetă, pentru că zona baltică şi neslavă a URSS-ului (cu excepţia baschetbaliştilor lituanieni de la Zbornaia komanda) asta şi erau. Radiocasetofonul se demoda cu viteza cu care avansa aparatura tehnică prin design şi prin inventarea nebunească de funcţii tot mai rapide. Capitalismul, încă departe de noi, cei din spatele zidului Berlinului, producea miracole pe care le vom descoperi cu întârziere, când am pierdut deja capacitatea emoţională pentru acestea, fiind rătăciţi în vieţile noastre în încercarea de a le regăsi şi a le recompune într-un întreg, visând la o fericire simplă. Din acest motiv, anii nouăzeci au asupra noastră o forţă care domină ca o amintire totalitară.

În biblioteca mea alexandrină, de abia acum realizez acest lucru, acest radiocasetofon va ocupa un loc prioritar pe scala existenţială. L-am lăsat la Zagreb şi în data de 15.04.1992 am pornit spre ţara mea, aflată în stare de război. Bosnia de est era în flăcări şi am văzut cu ochii mei refugiaţii din Zvornik cum stăteau în parcarea din faţa geamiei din Zagreb cu pungi de plastic şi boccele în mâini. Ei vor fi primii refugiaţi expediaţi în lume ca nişte trasoare care lasă în urma sa o dâră luminoasă pe cerul nopţii, dispersaţi în toate colţurile posibile ale lumii. Cu câteva zile în urmă fuseseră organizate la Sarajevo demonstraţii pentru pace şi păstrarea integrităţii Iugoslaviei. Minerii cei săraci cu duhul au mărşăluit cu drapelul Iugoslaviei intonând cântece patriotice socialiste până când n-au fost împrăştiaţi de gloanţel lunetiştilor cetnici, aflaţi pe terasa hotelul Holiday Inn.

Îm filmul Blade Runner pe clădirile unui oraş din viitor, scăldat de o ploaie permanentă, erau amplasate megareclamele firmei TDK pe care o voi ţine minte pentru totdeauna din pricina casetelor cu acelaşi nume de 60 şi 90 de minute. Cu certitudine că undeva există o planetă ascunsă, un univers pentru obiecte pierdute şi lucruri demodate cu reclamele lor care pulsează cu luminile de neon ale veşniciei.

Pe câmpul de luptă în 1994 din casa a cărei acoperiş gâfâia de furia focului- spiritul vremurilor noastre, am salvat radiocasetofonul Sanyo care m-a ţinut încă 14 ani. Câmpul de luptă era plin de noroi, ploaie, nori şi copaci plumburii ca frontul rusesc toamna târziu, înainte de a da zăpada, gerul şi de a îngheţa. Frontul nostru era mai cumplit decât cel rusesc, pentru că nu exista stepă ca să te retragi, dar era frontul nostru. De câte ori mi-aduc aminte, mă ia cu frig până-n măduva oaselor, apoi mă cuprinde căldura, ca o sobă pe care n-o încing, dar care mă încălzeşte. Şi atunci apare Rutger Hauer4, într-o manta lungă de piele şi care, în timp ce ploaia curge în averse pe frontul nostru îşi croieşte drum cu mâinile prin tufişuri şi ne spune întruna: This is not Time to die. This is not Time to die...

Chiar şi atunci când am încetat să-l mai folosesc, mult timp după război, radiocasetofonul zăcea printre obiectele folositoare din jurul meu ca o străveche relicvă protectoare din trecutul meu. Ambalajul de plastic dintr-o parte fusese topit considerabil de dogoarea focului. Avea o cicatrice de război şi a sfârşit în conteinerul de la periferia oraşului.

Cât timp am aţipit, am visat că aveam în faţa mea radiocasetofonul Toshiba. Era distrus în întregime, cu firele care de-abia îl ţineau să nu se destrame şi care stătea pe masă. Scala radioului strălucea cu o luminiţă firavă albăstruie, pe dinăununtru maşinăria era aproape intactă cu un şir de diode galbene care semănau cu o uzină de distribuire a energiei electrice. Monumente singulare a unei tehnologii învechite ca nişte oraşe abandonate de la începutul erei Vestului Sălbatic, aşa arăta interiorul acestuia. Pe dinafară era distrus, dar încă mai funcţiona. Nu am fost şi noi aşa imediat după război? Inconştienţi de faptul că eram roşi de atotprezenta coroziune şi cu toate acestea ticsiţi de adrenalina nebunească a supravieţuitorilor. Din cauza radiocasetofonului şi a multor altor obiecte pierdute, mai ales a celor care nu erau de natură materială, am început să-mi construiesc biblioteca mea alexandrină. De câte ori depun câte un obiect în bibliotecă, acesta încetează automat să mai funcţioneze. Dispare în mod miraculos, aşa cum se şi cuvine, iar eu pot fi atunci fericit.

1 Vitezovi (Cavalerii) sunt suporteri unei cunoscute echipe de fotbal din Bosnia. (n. trad.)

2 Knin, oraş din Croaţia (n.trad.)

3 Nume însuşit de membrii unor organizaţii de tip fascist din Iugoslavia care, în timpul celui de-al doilea război mondial, au luptat alături de hitlerişti împotriva forţelor de eliberare naţională (DEX)

4 Actor olandez de film (n. trad.)

 

© Amer Kuhinja
Faruk Šehić din Bosnia şi Herţegovina
Faruk Šehić, născut în 1970 la Bihać/Bosnia şi Herţegovina, locuieşte la Sarajevo; soldat în armata Bosniei şi Herţegovinei (1992-95); din 1998 publică lucrări literare; scriitor independent (lirică, proză, eseuri, critici); reportaje jurnalistice, editoriale pentru diferite instituţii media (revista online Žurnal, Sarajevo şi e-Novine, Belgrad); a publicat numeroase cărţi: Hit depo, Poezii (editura Buybook, Sarajevo, 2003 şi editura Omnibus, Sarajevo, 2008), Pod Pritiskom, Proză (editura Zoro, Sarajevo-Zagreb, 2004); Transsarajevo, Poezii (editura Durieux, Zagreb, 2006 şi editura Branka Vuković, Belgrad, 2007), Street spistels, Poezii-ediţie bilingvă (editura Treći Trg, Belgrad, 2009); titluri traduse în limba germană: Pjesme u Nastajanju (Poezii în devenire), Hit depo (Sub presiune); premii câştigate: premiul cotidianului bosniaco-herţegovinean Oslobođenje (2003), al editurii Zoro (2004) şi premiul la Festivalul de Creaţie Lirică Trgni se! Poezija!(2008)

 

Eine Übersetzung von Klaus Detlef Olof
Klaus Detlef Olof, născut în 1939 la Lübeck, Germania, trăieşte în prezent la Zagreb şi Graz. A studiat slavistica la Hamburg şi Sarajevo; din 1973 predă cu precădere literaturi sud-slave la Universitatea Klagenfurt. Activează de mulţi ani în spaţiul german ca mediator şi traducător din limbile sud-slave, traducând preponderent lucrări din literatura croată şi slovenă, dar şi din literaturile sârbă, bosniacă, macedoneană şi bulgară în limba germană. A tradus, printre altele, opere de Dževad Karahasan, Miljenko Jergović, Zoran Ferić şi Igor Štiks. În anul 1991 a fost distins, pentru activatea sa remarcabilă, cu premiul de Stat al Austriei pentru traducere literară.