Curajul rememorării

NICOSSIENSIS

  • Citit în limba greacǎ
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.
  • Nicossienses, Niki Marangou
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.

O povestire şi poezii ale autoarei cipriote Niki Marangou în traducerea din limba greacă a Elenei Lazăr.

Nicosia, spunea Hristoforos, emană un soi de încordare din cauza liniei verzi.

Cei care sunt aici tânjesc să meargă în cealaltă parte, iar cei de dincolo doresc să vină aici. Asta creează apăsare în oraş. Oraşul prezintă asemănări cu Constantinopolul şi Salonicul, nici una cu Atena.

Stăteam pe terasă acasă la Konstantis şi în jurul nostru se întindea oraşul, cele două străzi comerciale, străjuite de palmieri, Sfânta Sofia ale cărei minarete semeţe ascundeau clădirile noi.

- Biserica era atât de importantă, am spus, încât aici avea loc încoronarea regilor Ierusalimului şi ai Ciprului. REGES HIERUSALEM ET CYPRI.

Vocea imamului răzbătea limpede. Fiind duminică, străzile erau pustii. Doar câteva cofetării erau deschise şi câţiva trecători pe trotuar căscau gura la vitrine. Răsărea o luna uriaşă, ca o felie de pepene verde.

La Nicosia am venit când aveam patru ani. Atunci când a fost gata clinica pe care tatăl meu a construit-o lângă Spitalul General, vizavi de tribunale. Alergam cu bicicleta de la un capăt la altul pe coridorul nesfârşit al clinicii. Sosită de la Limasol la Nicosia, chiar şi eu, care eram copil, simţeam o strângere de inimă. O societate închisă, formată din funcţionari publici ai colonialiştilor, foarte diferită de cea din Limasol, a petrecăreţilor şi negustorilor. Foarte puţine amintiri mi-au rămas din acea perioadă, în timp ce din Limasol aş putea descrie fiecare colţişor. Recepţiile la guvernator, ziua de naştere a reginei, rochiile de bal ale mamei, înlocuiau petrecerile din jurul uriaşei mese pătrate din bucătăria casei din Limasol.

La şcoala primară imaginaţia mi-a fost aţâţată de lupta EOKA împotriva stăpânirii engleze. Am suferit mult că părinţii aduseseră în casă o englezoaică să ne înveţe limba şi-i consideram trădători.

Locuiam lângă râu, într-o zonă cu mulţi copaci, eucalipţi şi palmieri, foarte aproape de cartierul turcesc al oraşului. În acest cartier mergeam în fiecare zi cu mama fiindcă aici era piaţa populară şi poşta centrală, de unde luam scrisorile tatei sosite la căsuţa poştală. Îmi plăcea cartierul turcesc, nutream de copil o dragoste pentru clădirile vechi, pentru istorie, şi găseam tot felul de pretexte să ajung în el. Din jurul bisericii Sfânta Sofia porneau radial străzile cu diverse meserii. Mici prăvălii boltite cu marfa agăţată în cuie pe pereţi sau pe rafturi. Meşterul stătea în faţa unei măsuţe joase şi lucra. Plăpumari cu plăpumi şi perne multicolore, roz, mov, portocaliu, culori tourtzisima, cum spunea bunica, când purtam vreo haină fistichie. Mai jos se înşirau cizmarii, cu şorţurile lor de piele şi papuci coloraţi. Vânzătorii de halva cu bucăţi mari de halva şi cuţitul înfipt în ele, strada cu fierării, strada cu ţesături. Intram cu mama în piaţa populară. Un miros amestecat de pastramă, brânzeturi, flori. Carnea o cumpăra întotdeauna de la Hasan, care avea marfa cea mai bună. Peştele de la Andreas şi zarzavaturi de acolo de unde erau cele mai proaspete. Mă ştiau toţi după nume şi-mi dăruiau vreun covrig sau orice altă bunătate aveau în prăvălie. Turcii şi armenii vorbeau toţi greceşte.

Nicosia am cunoscut-o mai bine în anii 60 ai secolului trecut când, adolescentă de-acum, umblam cu bicicleta prin oraş.

Tata era foarte sever. Îmi dădea voie să ies din casă numai dacă trebuia să merg la lecţii. Până şi la British Council mă duceam pe ascuns. Aşa că, sub pretextul că aveam vreo lecţie, o întindeam de-acasă şi adesea drumul mă purta în cartierul turcesc. Invocam tot felul de lecţii ca să am ocazia să ies. Descoperisem în strada Viktoria o armeancă, unde învăţam dactilografia şi stenografia. Mama ei urmărea din chioşc forfota străzii. Vizavi de casa lor era biserica armenească a Fecioarei din Tyr. Tocmai cumpărasem atunci cartea lui Gunnis şi din ea am aflat că acolo existase şi un depozit de sare. În timpul asediului Nicosiei de către otomani din 1571, armenii, care-i urau pe latini, i-au ajutat pe otomani, iar aceştia, după căderea oraşului, le-au cedat biserica. Citeam cartea asta şi-mi închipuiam că sunt arheolog şi cu mare entuziasm descopeream cutare inscripţie, cutare placă de mormânt.

Strada giuvaergiilor avea mici magazine cu vitrine sumar amenajate. Marfa bijutierului era de obicei aşezată în cutii metalice englezeşti de biscuiţi în care scotoceam cu orele. Găseam câte o broşă care înfăţişa o mână ţinând o floare, cercei făcuţi din aurul acela de pe vremea stăpânirii turceşti, cu mult cupru în amestec, pietre roşii rubinii cărora le ziceau „selania”. Toate acestea erau pe-atunci foarte ieftine şi cumpăram câte ceva de câte ori îmi permiteau banii de buzunar pe care-i primeam săptămânal. Mă impresionau în mod deosebit nişte lănţişoare în cutiuţe de argint, cu hârtiuţe cu scris arab agăţate pe ele. Aşa cum m-a lămurit un bijutier, erau pentru impozitul pe cap de om impus de turci grecilor din insulă şi cui nu-l plătea i se tăia capul. Cutiile astea aveau pe dinafară imagini cu decapitări, stăteam şi le priveam cu ceasurile, dar n-am cumpărat niciodată vreun astfel de obiect. Peste ani am văzut într-un muzeu o cutie asemănătoare. Îl înfăţişa pe Ioan Botezătorul. Poate că toată istoria asta să fi fost o legendă. Una din numeroasele legende născute în cetăţile antice. Existau acolo şi o mulţime de verighete de argint, în timpul războiului din 1940 multe femei îşi dădeau verighetele de aur şi luau unele de argint pe care era scris „LUPTA ELIB.1940” Cei mai mulţi meşteri bijutieri erau greci şi după incidentele din 1963 (dintre turci şi greci – n.trad.) au plecat toţi de acolo şi s-au împrăştiat în cele patru zări. Pe unul dintre ei, pe Eteoklis, l-am întâlnit peste mulţi ani. Încercase să redeschidă prăvălie, dar n-o mai scotea la capăt, se aduceau bijuterii gata confecţionate, iar cele lucrate de mână nu mai aveau căutare. Aşa că a deschis o tavernă, ce tavernă, de fapt o bombă într-o casă veche, unde locuia împreună cu nevasta lui spanioloaică. Devenise alcoolic.

Când a sosit vremea şi au început să mă intereseze băieţii, primele întâlniri au fost sus la turlele bisericii Sfânta Sofia. Între turle se forma un fel de scobitură, ca un şezlong de piatră. Urmăream câmpia înverzindu-se primăvara şi îngălbenindu-se vara. Urcam pe scara îngustă a minaretului şi toată Nicosia se întindea la picioarele mele până la lanţul de munţi Pentadaktylos. De pe un minaret galopa Sinbad Marinarul, de pe celălalt mă ademenea Jane Austen. Citeam fără întrerupere.

Am continuat să merg în sectorul turcesc chiar şi când s-au înălţat posturile de pază de ambele părţi. O tânără fată pe bicicletă, nu-i trecea nimănui prin cap să mă oprească.

Linia despărţitoare tăia oraşul exact la mijloc, pe strada Ermou. Era zona pe unde înainte treceam aproape în fiecare zi cu mama. Nenumărate prăvălii lungi şi înguste cu sticlărie, farfurii, pahare, jocuri, o cascadă de culori, erau primele mărfuri din plastic care mă impresionau cu izbitoarele lor culori, ceşti chinezeşti emailate pictate cu peşti şi tot felul de bibelouri. Zona a devenit pustie, prăvăliile s-au mutat în altă parte, s-au împrăştiat, la cafeneaua SPITFIRE abia mai descifrezi inscripţia, o motoretă veche într-o vitrină năpădită de iarbă, saci cu nisip, tranşee.

În 1965 am plecat din Nicosia la Berlin, la studii. Acolo am trăit o altă Nicosie, nostalgia ei. Când m-am întors, în 1970, am găsit un oraş destul de schimbat, mă schimbasem însă şi eu, ieşisem din mediul meu, mă dezrădăcinasem şi nu mai puteam nici să scriu, nici să pictez. Publicam articole în ziare „despre noile tendinţe ale socialismului european” pentru care primeam comentarii foarte bune, dar mă molipsisem de tristeţea nord-europeană. Îmi pierdusem creioanele. Numai după-amiezele pline de moleşeală ale Nicosiei mă ajutau să-mi reamintesc cine sunt. Acalmia şi palmierii la orizont. Şi marea. Înainte de invazia din 1974 Nicosia era aproape un oraş de litoral. În douăzeci de minute ajungeai la mare, automobilul urca pe munte şi apoi drumul cobora din vârf spre Kerynia drept în mare, o mare vrăjită. Adesea închid ochii şi refac în gând călătoria asta spre mare. Au trecut de-atunci douăzeci şi şase de ani. Ca să mergi la cealaltă mare, spre Larnaka sau Limasol, ai nevoie de o călătorie de două ore şi jumătate. Din cauza noului statut al oraşului, marea s-a pierdut. Privind spre nord muntele Pentadaktylos, care o ascunde, zăresc un uriaş steag turcesc desenat pe munte. Evit să privesc spre nord.

Umblu adesea pe jos prin oraşul vechi, jumătatea care a rămas. Toată străzile duc la posturile de pază. Cobor pe Ledra, vechea stradă comercială centrală, rezervată doar pietonilor. În fundal se disting minaretele Sfintei Sofia, care în perioada ramadanului au agăţate între ele ghirlande de lampioane colorate. Biserica Faneromeni, baia Emerkes în cartierul cu bordeluri. Numele„Emerkes” vine de la geamia de alături, Omerghie, adică moscheea lui Omar, veche mănăstire a Augustinilor devenită loc sfânt pentru musulmani când, potrivit tradiţiei, a înnoptat acolo califul Omar. Dar mănăstirea a fost loc sfânt şi pentru latini. Vechii cronicari povestesc că acolo era îngropat trupul nepieritor al lui Jean Montfort, sosit în Cipru în vara anului 1248 împreună cu Sfântul Ludovic ca să pregătească cruciada la Locurile Sfinte. Au rămas peste iarnă în Cipru şi o epidemie a secerat armata. Sfântul Ludovic a pierdut mai bine de 250 de cavaleri. În iarna aceea a murit Jean şi l-au înmormântat în Mănăstirea Augustinilor. Se povesteşte că o pelerină germană care venea de la Locurile Sfinte, după ce a petrecut o noapte de rugăciune lângă sfânt a smuls cu dinţii o părticică din umărul lui ca să ia cu ea sfintele moaşte. Corabia însă nu s-a clintit din port până când nu a mărturisit şi nu a dus înapoi bucata smulsă care s-a lipit îndată pe trupul sfântului. Nicosia e plină de astfel de poveşti, cum sunt toate oraşele vechi care poartă cu ele amintirile ca un acoperământ cu mai multe straturi. Mai încolo conacul dragomanului Hatzigheorgakis Kornesios cu horoscoapele copiilor lui desenate pe pereţi.

Oraşul vechi are un şir de frumoase biserici vechi cu icoane de o deosebită frumuseţe. Adesea în partea de jos a icoanei era pictat donatorul pe cheltuiala căruia fusese executată. Negustori olandezi, cucoane latine numai dantele, preafrumoase fiice moarte în veşminte de purpură şi cu mâinile încrucişate pe piept, copii cu pălării ciudate. Deniile din Săptămâna Mare sunt pline de evlavie. Cu epitafuri împodobite de fetele din cartier, evocând obiceiuri străvechi ale cultului lui Adonis. Numai în oraşul vechi îmi place să urmăresc slujba de Paşte. Sunt toţi acolo. Bărbatul de alături cu profil antic grecesc priveşte ripidele, romeii, francele cu părul prins în plasă, sarazinii, copţii, nestorienii, Diaconul Markos, fata îmbrăcată în negru, teologul în costum demodat, toţi, uluiţi, în aur şi catifele, „de teama agarenilor”.

Puţin mai încolo, crucea lui Misirikos, care este o geamie, arată ce încurcate sunt lucrurile în acest oraş. O veche biserică bizantină a Crucii, cu elemente arhitecturale gotice, italiene şi france, cu numele de Misirikos, care vine poate de la Misir, adică Egipt, şi cu minaret.

Locuitorii au plecat din casele care se învecinau cu linia verde, care desparte oraşul în două. Astfel casele acestea au devenit ateliere, Gavriilis tinichigiul, magazia lui Petros, negustorul ambulant, unde păstrează cărucioarele pe care dimineaţa le umple, în funcţie de anotimp, cu lămâi, pepeni, lumânări pentru Înviere, alături Pavlos ciungul taie lemne, Stefanos băieşul şi domnul Spyros cizmarul. Pe perete, scris cu vopsea de ulei, cuvântul RESPECT. Seara străzile devin pustii şi cine se plimbă de-a lungul zidurilor veneţiene are impresia că în şanţ se află marea sau măcar un râu. Nicosia însă nu are oaze de apă ca să stingă arşiţa verii pe Mesaoria, câmpia care înconjoară oraşul, îngălbenită mai tot timpul anului. Tocmai în arşiţa verii îmi place mai mult Nicosia, seara adie o briză dinspre apus şi oraşul încins respiră un pic. Şi toată lumea iese prin grădini sau în balcoane să se răcorească.

Când, la începutul secolului, oraşul s-a extins şi casele noi nu mai încăpeau înăuntrul zidurilor, s-au înălţat primele cartiere în afara acestora. Case frumoase în stil neoclasic sau colonial înconjurate de grădini spaţioase. Acestea sunt cele mai frumoase cartiere ale oraşului care, din fericire, s-au păstrat. Fiindcă noile zone unde s-a construit în ultimii ani n-au reuşit niciodată să devină cartiere. Circulaţia banului şi-a pierdut forţa în ultimii ani. După invazia din 1974 mulţi ciprioţi rămaşi fără case şi slujbe au plecat în ţările arabe, au muncit din greu, s-au întors şi au reconstruit locul. Bogăţia izbeşte privirea. Case ai căror proprietari şi le-au imaginat pornind de la scenarii de televiziune, iar când au intrat în ele să le locuiască poate că s-au simţit incomod. Aceste zone nu au nici o culoare, clădirile noi cu coloane şi piscine în grădină ar putea să se afle oriunde.

Vechiul oraş este cel care mă defineşte, simţul istoriei pe care-l poartă în el fiecare zid năpădit de iarbă. Acolo am şi senzaţia situării geografice a Nicosiei spre Orient. Şi, cu cât trec anii, eu, care am fost o călătoare împătimită, nu mai simt nevoia să plec. Sunt clipe în care mi se pare că lumea toată este adunată în grădina mea, unde

În tovărăşia geometrului şi-a fabricantului de lumânări
am sădit anul acesta trandafiri
în loc să scriu poeme
cel cu o sută de petale de la casa îndoliată de la Sfântul Thoma,
cel cu şaizeci de petale adus de Midas din Frygia,
trandafirul din China,
mlădiţe din unica seră care a supravieţuit
în vechiul oraş,
dar mai ales Rosa Gallica adusă de cruciaţi,
căreia îi mai spunem şi trandafir din Damasc
cu parfumul ei minunat.

***

În tovărăşia geometrului şi-a fabricantului de lumânări
dar şi cu puzderia de gâze în preajmă,
cu cărăbuşul, cantarida,
căluţul Fecioarei atoaterozător,
vom împărţi frunze, petale, cer
în această grădină neînchipuită
şi ei şi eu trecători.

 

© Niki Marangou
Niki Marangou din Cipru
Niki Marangou, născută în 1948 la Limassol/Cipru, locuiește la Nicosia; studiază sociologie în Berlinul de Vest (1965-70); a lucrat mai întâi ca dramaturg la Teatrul de Stat al Ciprului; profesează și ca pictoriță, participând la numeroase expoziții în Cipru și străinătate; a tradus printre altele opera lui Joachim Sartorius „Alexandria”, în 1999; scriitoare independentă (povestiri, romane, poezii, basme); a publicat numeroase cărți, printre care: , Είναι ο πάνθηρας ζωντανός, roman (Atena 1998), Selections from the Divan, poezii (Nikosia 2001), Γιατρός από τη Βιέννη, roman (Atena 2003), Divan, antologie de poezii (Atena 2005), Ο Δαίμων της πορνείας, povestiri (Atena 2007); în limba germană au fost traduse: Și și-au sărbătorit nunta patruzeci de zile și patruzeci de nopți, basme cipriote (Köln 2001), De la Famagusta la Viena, povestea unui doctor din Cipru, roman (Klagenfurt 2008). A fost distinsă printre altele cu Premiul Academiei de Poezie din Atena (2006) și Premiul Kavafi (1998).

 

Eine Übersetzung von Niki Eideneier
Niki Eideneier, născută în 1940 la Kilkis / Grecia; studiază filologia greacă şi bizantinistica în perioada anilor ’60  la Tesalonic şi München. Din 1964 a lucrat pentru emisiunea în limba greacă a Radiodifuziunii Bavareze, program care milita împotriva juntei militare din Grecia. De la mijlocul anilor ’70 a fost lector vizitator de limbă şi literatură neoelenă la Universitatea Frankfurt pe Main. A tradus în limba germană lucrări ale unor prozatori eleni precum Giannis Ritsos, Vassilis Alexakis, Manolis  Anagnostakis, Jorgos Chimonas, Alekos Fassianos, iar în neogreacă opere ale unor mari autori germani ca Peter Handke, Günter Grass, Ingeborg Bachmann şi Sevgi Özdamar. În 1982 înfiinţează editura Romiosini pentru literatură elenă în limba germană; în 1998 îi sunt decernate premiul turco-elen pentru pace şi bună înţelegere între oameni Abdi-Ipekci precum şi distincţia Arzu Toker pentru publicarea volumului trilingv (germano-eleno-turc) Kalimerhaba.

 

Eine Übersetzung von Ingrid Parth-Dombros
Ingrid Parth-Dombros, născută în 1940 la Rostock/Germania, este fiica scriitorului şi ziaristului Wolfgang W. Parth. A studiat pictura şi istoria artei la München, a lucrat apoi ca redactor la revista MADAME; în 1961 se căsătoreşte cu scriitorul şi inginerul elen Apostolos Dombros, în 1964 se stabileşte definitiv la Atena. În anul 1984 publică, sub titlul Ρίζες και κλαδιά (Rădăcini şi ramuri) o culegere de proză scurtă − apreciată de critici, astfel că pentru unele dintre naraţiuni este distinsă cu mai multe premii literare, printre care şi premiul PARNASSUS. Traduce poezie şi proză din limba elenă în limba germană şi viceversa, iar în anul 2005 înfiinţează, împreună cu soţul ei, societatea caritabilă KOSTAS DOMBROS − GREEK COMMITTEE FOR EDUCATION OF KENYAN YOUTH. De atunci, petrece regulat patru luni pe an în Africa.