Curajul rememorării

ROŞU

O nuvelă de Murat Uyurkulak din Turcia în traducerea Luminiţei Munteanu.

1

Copil fiind, omul trăieşte într-o mare ţară a fericirii şi nechează vesel, gonind fără judecată în toate direcţiile cu putinţă. Apoi creşte şi, pe măsură ce creşte, se prosteşte, iar pe măsură ce se prosteşte dă uitării acel tărâm miraculos şi, într-un fel, moare. Răstimpul dintre copilărie şi bătrâneţe aduce cu puntea dintre Rai şi Iad: vieţi deşarte, întocmai ca suferinţa îndurată la umbra unei pietre de mormânt a cărei inscripţie sfârşeşte prin a se alcătui din strădanii molcome, socoteli mărunte şi nefericiri temeinice. Adulţii sunt ca nişte zombi...

Când îmbătrâneşte însă, omul se naşte a doua oară, revine la viaţă, prinde din nou să trăiască, deşi nu-i mai rămân decât câţiva paşi până la Lumea de Dincolo. Uitarea purgatoriului maturităţii se numeşte ramoleală, ceea ce este cum nu se poate mai inexact, pentru că, pe măsură ce uită, oamenii nu fac altceva decât să-şi amintească. Bătrânii, până şi cei mai supărăcioşi, mai neînduplecaţi dintre ei, sunt foarte amuzanţi, foarte melancolici şi foarte oneşti...

Aveam un unchiaş pe nume Hamza – acesta era, de fapt, bunicul mamei. Nu eram decât un puşti când l-am cunoscut. Nu-mi fusese dat să-mi cunosc rudele din partea mamei, din pricina unei gâlcevi izbucnite între cele două familii la nunta acesteia. Când s-a stins supărarea iar cele două familii au sfârşit prin a se împăca, la o masă cu multă lume, aveam vreo cinci ani. Cineva m-a proţăpit în faţa lui şi mi-a spus „uite, ăsta e Hamza, străbunicul tău, aşa că sărută-i mâna!”. Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, de petele maronii, de pielea uscată, crăpată a mâinilor lui, care îmi rănea buzele ca un şmirghel, şi de faptul că mă întrebam ce era un „străbunic”. Lucrul de care îmi amintesc însă cu cea mai mare limpezime sunt ochelarii lui imenşi, care-i ascundeau aproape jumătate din chip...

În timp ce-i sărutam mâna, ridicase capul spre tata şi-l întrebase „cum îi zice ăstuia?”. Când i se răspunsese „Murat”, se înfuriase, îşi trăsese mâna înapoi, înciudat, şi strigase: „I-aţi pus băiatului nume armenesc? Da’ Mehmet, Ahmet ce au? Păgâni fără Dumnezeu ce sunteţi, la voi nimic nu e cum se cuvine, v-o spun eu...”

Părea că înaintarea în vârstă nu-l făcuse pe Hamza să se împuţineze, ci mai degrabă să sporească la trup, căci era un bărbat peste măsură de voinic. Umbla mereu cu un baston gros la el. Nu-i plăcea deloc larma copiilor care se jucau pe uliţă şi-l văzusem de nu ştiu de câte ori, de la fereastra casei, cum sălta bastonul şi-i gonea pe ţânci, ocărând de mama focului, cu ochelarii aceia negri care-i ascundeau ochii. Eram un copil bolnăvicios, plăpând şi nu mi se dădea voie să ies pe stradă. Când se întorcea acasă răsuflând din greu, sastisit de vânătoarea de copii, Hamza bombănea ceva de genul „nu mai face nimeni azi copii cuviincioşi, pizdele muierilor nu mai împroaşcă decât puşlamale”, iar mama mă apuca repede de braţ şi mă scotea grăbită din raza sudălmilor lui...

În timpul Primului Război Mondial şi al Războiului Turc de Independenţă, care urmase acestuia, Hamza fusese soldat vreme de nouă ani bătuţi pe muchie, fără a-şi vedea barem o dată casa. După cum umbla vorba, în vremea aceea o luase niţel razna, pentru ca mai apoi, când fusese lăsat la vatră şi se-ntorsese acasă, să se-nchidă, vreme de un an, în cea mai întunecoasă dintre camere, răstimp în care nu vorbise cu nimeni. Când, în cele din urmă, exilul lui voluntar la domiciliu luase sfârşit şi arăta ca un schimnic, primul lucru pe care-l făcuse fusese să-i ceară nevestei lui să-i fiarbă nişte ciorbă de linte. Socotind că Hamza era pe cale să se-nsănătoşească, nevastă-sa îi făcuse ciorba din toată inima, dar când pusese pe masă farfuria plină cu zeamă, se alesese cu o trosnitură de lingură-n frunte. Pe la noi, ciorba se face cu mult bulion şi ardei iute, aşa încât ajunge să capete o culoare roşie. Aceasta era şi pricina pentru care Hamza o pocnise pe nevastă-sa cu lingura-n cap. „Dacă-mi mai pui vreodată mâncare roşie dinainte, îţi fac felul!”, urlase el la străbunica mea ca din gură de şarpe. Nu peste multă vreme, cei din casă aveau să priceapă despre ce era vorba. Hamza nu răbda, de fapt, să vadă roşu-n faţa ochilor, aidoma taurilor, aşa încât, ori de câte ori vedea ceva sângeriu, îşi ieşea din fire şi-şi pierdea cumpătul. O dată, pe când tăia lemne, i se-nfipsese o aşchie în braţ şi, văzând sângele care se prelingea uşor din rană, bărbatul acela impunător, mare cât un munte, picase lat cât ai zice peşte. Ca să n-o mai lungesc, în casa aceea nu s-a mâncat niciodată pe faţă pepene verde, nu s-au pus în mâncare pătlăgele şi bulion ani de-a rândul, iar obiectele de culoare roşie au fost fie zvârlite la gunoi, fie date de pomană prietenilor şi cunoscuţilor. Asta până când şi-au făcut apariţia ochelarii...

Una dintre rudele noastre cu ştiinţă de carte, care auzise că Hamza nu ieşea din casă de teamă să nu dea cu ochii de ceva roşu şi că viaţa celor din familie devenise un adevărat iad pentru că Hamza nu se ducea nicăieri şi era mereu pe harţă, comandase ochelarii aceia negri ca smoala, care estompau culorile vii, tocmai la Istanbul. Povestea zilei în care veniseră ochelarii de la Istanbul umbla, în familie, din gură-n gură, aidoma legendelor. Hamza o zbughise de acasă de cum îşi pusese ochelarii la ochi şi revenise câteva ore mai târziu, însufleţit de o veselie neobişnuită. Dacă e să ne luăm după ceea ce se povesteşte, Hamza se dusese glonţ la moschee şi-l întrebase pe imam dacă era ori nu păcat să-şi facă rugăciunile legiuite cu ochelarii la ochi, iar când aflase că, deşi nu era de dorit, lucrul acesta nu putea fi socotit un păcat, se bucurase ca un copil. De-acum încolo avea să-şi poată face liniştit rugăciunea de vineri în casa Domnului, iar roşul covoarelor aşternute pe jos, al versetelor de pe pereţi şi al veşmântului purtat de imam n-avea să-l mai împiedice s-o ducă la bun sfârşit. Totodată, avea să poată zăbovi şi tăifăsui la cafenea cu cei câţiva prieteni mai în vârstă, de-o seamă cu el, pe care-i mai avea, fără să-l mai mânie roşul pulurilor de la table, al drapelului atârnat pe perete ori al ceaiului din pahare. Cine altcineva să plutească de fericire, dacă nu el?

Hamza nu-l plăcea deloc pe tata – învăţător cu orientare de stânga. După el, toţi stângiştii erau nişte bezbojnici. Faptul că tata era emigrant constituia un alt cusur în ochii lui Hamza. Ori de câte ori găsea prilejul, bombănea de zor: „Emigranţii ăştia au luat totul de-a gata! Noi am luptat, iar ei au venit la de-a gata. Ca să nu mai spun că sunt pe cât de slobozi la limbă, pe atât de seci la creangă. V-aţi dat fata după un venetic, aşa că nu eu nu mă lepăd de nimic pentru vreunul dintre voi. Ar fi fost mai bine să i-o daţi unui kurd, că măcar ei sunt viteji şi de bună-credinţă. Când îţi intră veneticul pe uşă, s-a zis cu cinstea...” De fapt, bombănitul – timp în care pufăia zdravăn din ţigară, pe care n-o stingea niciodată – era singurul lui fel de a vorbi. Stătea aşezat în cel mai ferit ungher din salon, unde se-nghesuia întreaga familie, cu buzele însufleţite de un freamăt continuu, despre care nimeni nu ştia dacă-şi avea obârşia în rugăciune ori în sudalmă, şi veghea la ceea ce se petrecea în jur cu ochii pe jumătate închişi. Toată lumea ştia că nu trebuia să discute probleme delicate când se afla Hamza prin apropierea mea. Pentru că era sigur că urma să te alegi cu o săpuneală zdravănă din partea lui, indiferent de orientarea politică pe care o susţineai. După Hamza, toţi erau un căcat – că erau de dreapta ori de stânga, credincioşi ori laici. Era suficient ca numele cuiva să se asocieze cu rangul de politician pentru ca respectivul să aibă parte de ocările lui. Se întreceau cu toţii, care mai de care, să-şi vândă patria. Problema era cine avea s-o cumpere. Rusia, America, ţările arabe, Europa... Stăteau la coadă, ca să pună laba pe Turcia, s-o cumpere cât mai ieftin...

Acesta era şi punctul în care de ce ţi-era teamă nu scăpai – punctul în care lui Hamza i se dezlegau băierile limbii. După aceea se dezlănţuia un adevărat potop de amintiri din război, care părea fără sfârşit. Era musai să asculţi acele aduceri-aminte, pe care Hamza le depăna ceasuri de-a rândul, cu o vioiciune şi o putere de judecată la care nu te-ai fi aşteptat de la un om de vârsta lui. Nimeni nu se putea clinti din loc, nu putea nici măcar să se ducă la toaletă, pentru că cei ce aveau nesăbuinţa de a se ridica se vedeau nevoiţi să îndure cele mai cumplite înjurături cu putinţă...

Potrivit lui Hamza, „ei” salvaseră patria de tot soiul de vrăjmaşi, dinăuntru şi din afară. Odată ce prindea să istorisească, aveau parte de furia lui toţi cei care trăiseră cândva ori care trăiau atunci în ţara noastră: niciunul dintre veneticii veniţi din Balcani şi din Caucaz nu era bun de nimic, toţi erau nişte nelegiuiţi, nişte blegi, dacă i-ar fi stat în putere i-ar fi trimis pe toţi de unde veniseră. Kurzii erau viteji şi cinstiţi, dar şi trădători. Dacă ţi se ivea prilejul, trebuia să-i faci pulbere pe toţi, numai că era prea târziu pentru aşa ceva. Armenii căsăpiseră mulţi musulmani, aşa că, dacă nu i-am fi deportat noi, n-ar mai fi lăsat picior de credincios într-ale islamului. Grecii din Turcia se uniseră cu cei din Grecia şi încercaseră să reînvie Bizanţul, ocupându-ne patria. Chiar şi atunci când dăduseră greş, luându-şi apoi tălpăşiţa, tot sfârşiseră prin a pârjoli minunăţia de Izmir, ca să se răzbune. Arabii ne înjunghiaseră pe la spate şi ne vânduseră pământurile englezilor. De fapt, arabii erau primitivi, ignoranţi şi jegoşi, aşa că nu era deloc de mirare că ne trădaseră. Iranienii erau nişte impostori care se credeau mari scule, dar care nu ştiau altceva decât să recite poezii şi să bea vin. Nu degeaba apăruse proverbul privitor la „lucrătura persană”. Îţi luau şi izmenele de pe tine, de nici nu apucai să zici pâs. Ţiganii erau hoţi, lazii nătărăi, jidanii potlogari...

Poate că dacă turcii ar fi fost scutiţi de ploaia aceasta frenetică de ocări îndreptată împotriva populaţiilor care vieţuiau între hotarele ţării, Hamza ar fi putut fi lăsat în legea lui, ca un soi de ins dus cu sorcova, ba chiar ar fi putut fi privit cu un soi de înţelegere amestecată cu milă. Numai că cele mai grele vorbe pe care le rostea se revărsau asupra turcilor. Potrivit lui Hamza, principalii duşmani ai Turciei erau turcii înşişi. Turcii erau puturoşi, turcii erau slabi de înger, turcii erau fraieri, turcii erau ignoranţi, turcii erau cei mai mari şnapani dintre toţi. Toate epopeile despre faptele lor de eroism, toate poveştile despre isprăvile lor de vitejie erau nişte minciuni sfruntate. Ori de câte ori le era primejduită existenţa călduţă, turcii spălau putina fără zăbavă. În Războiul pentru Independenţa Turciei, numărul dezertorilor fusese mai mare decât cel al luptătorilor, dar nimeni nu ştia asta, iar dacă o ştia, n-o spunea. Dacă s-ar fi apucat să aştearnă pe hârtie bazaconiile pe care le săvârşiseră turcii în timpul războiului, cu greu ar fi încăput în cărţi. Adevărurile erau însă tăinuite, iar oamenii erau împinşi să creadă că strămoşii lor fuseseră nişte eroi. În minţile tuturor celor din familie, care-l ascultau pe Hamza cu gura căscată, îşi făcea loc aceeaşi întrebare, dar niciunul dintre ei nu îndrăznea să-i dea glas: „Dumneata ai luptat oare singur, bunicule?”

2

Primul semn de ramoleală al lui Hamza m-a vizat pe mine, apoi pe mama.

Într-o zi, pe când ne aflam în salon, se întorsese spre mama şi o întrebase: „Cine e puştiul ăsta care se tot fâţâie pe-aici? De unde l-aţi adus pe mucosul ăsta, Leylâ?”

Dacă lucrurile s-ar fi mărginit la faptul că nu mă recunoscuse pe mine, ar fi fost bine, numai că i se adresase mamei cu numele primei sale născute, care murise de pojar la şase luni. Îmi aduc aminte că la auzul numelui „Leylâ”, mama, Aylâ, se tulburase la chip şi se înfiorase, iar faptul acesta mă înspăimântase. Cât despre faptul că Hamza uitase de mine, lucrul acesta îmi făcea plăcere. Poate că aveam să scap de identitatea „armeanului Murat” şi aveam să mă fac remarcat cu un nume nou, iar el avea să sfârşească prin a mă îndrăgi şi răsfăţa.

Manifestările de ramoleală urmaseră una după alta. Într-o zi ne pomeniserăm la uşă cu un imam nervos, însoţit de Hamza: „A sărit în picioare în toiul rugăciunii, când toată lumea bătea mătănii, şi a început să strige, arătând spre una dintre inscripţiile cu versete din Coran, că e scrisă greşit şi că trebuie s-o îndreptăm, după care s-a pornit pe înjurături. Noi nu dorim asemenea necuviinţe în faţa Domnului. Rugămintea mea este să-i purtaţi de grijă bunicului dumneavoastră. Ba chiar ar fi bine să-l duceţi imediat la doctor, după părerea mea”, spusese imamul. Atunci aflaserăm noi pentru prima oară că Hamza ştia să scrie şi să citească. Citea şi scria într-o altă limbă decât cea cunoscută de noi, dar, în definitiv, ştia s-o facă, aşa că eram nespus de miraţi şi ne trezea respect.

Cel mai însemnat simptom de ramoleală, din punctul meu de vedere, fusese faptul că mă chemase la el într-o dimineaţă, în timpul sărbătorii de Ramadan, şi îmi dăduse o pungă plină cu dulciuri. Prin urmare, îmi uitase numele. Cu siguranţă că-l uitase, căci nu se mulţumise doar să-mi dea dulciuri, ci mă mai şi îmbrăţişase, lipindu-mă de gâtul lui. Inspirasem pe săturate mirosul acela minunat de sudoare – aducea cu mirosul tatei, tata era venetic, Hamza nu era, dar sudoarea lor avea acelaşi iz. Când îi adulmecai, pătrundeai pe neaşteptate într-o lume vastă, fericită, care inspira siguranţă...

Cred că eu l-a ucis pe bunicul Hamza.

S-a întâmplat fără voia mea, dar eu l-am ucis.

Dacă în ziua aceea n-aş fi alergat prin casă ca un bezmetic tocmai când se-ntorcea el de la cafenea, pe urmele avionului de hârtie pe care-l slobozisem în aer, şi nu m-aş fi ciocnit de Hamza tocmai când acesta deschidea uşa şi păşea în hol, iar Hamza nu s-ar fi rostogolit la pământ, sub înrâurirea izbiturii, aşa încât să-i sară ochelarii de la ochi şi să se spargă în vreme ce el se prăvălea, dacă, pe de altă parte, noi n-am fi slăbit cenzura exercitată în casă asupra roşului, încrezători în ochelarii lui, şi n-am fi aşternut, la întâmplare, tot soiul de gazete sub încălţările înşirate în faţa uşii, relaxaţi cum eram, dacă într-o fotografie colorată, mare cât o zi de post, aflată pe prima pagină a uneia dintre gazetele cu bucluc, nu s-ar fi aflat nişte terorişti capturaţi după ce răposaseră şi dacă din trupurile acelor terorişti prinşi după ce trecuseră în rândul drepţilor n-ar fi şiroit atâta sânge, dacă prima imagine pe care căzuseră ochii lui Hamza în timp ce zăcea, gâfâind, pe jos, n-ar fi fost tocmai imaginea aceea, poate că străbunicul meu ar mai fi trăit şi astăzi, iar naţia noastră s-ar fi străduit să-l înscrie în Cartea Recordurilor (Guinness Book), ca pe cel mai bătrân om din lume...

În timp ce stăteam lângă el, tremurând ca varga, aşteptând să se ridice-n picioare şi să mă muştruluiască zdravăn, poate chiar să-mi ardă o palmă de pomină, el rămăsese cu ochii aţintiţi la fotografia aceea. Se îndreptase uşor, aşa cum stătea în faţa uşii, se rezemase cu spatele de perete şi-şi încrucişase picioarele, se întinsese şi rupsese fotografia din gazetă, şi-o apropiase de ochi şi o cercetase minute-n şir, cu atenţia unui bijutier. Pe măsură ce trecea timpul, răsuflarea îi devenea din ce în ce mai grea, iar în trăsăturile mereu severe ale chipului său se putea percepe o moliciune stranie. Expresia aceea de blândeţe îi stăruise destul de multă vreme într-un punct anume al feţei, apoi îi luase în stăpânire întregul chip – crezusem, o clipă, că urma să râdă, dar n-a râs. Strecurase fotografia în buzunarul cămăşii sale bune, se săltase binişor în picioare, se îndreptase spre cea mai întunecoasă încăpere din casă, intrase în ea, iar apoi auzisem sunetul metalic al cheii răsucite în broască şi un hohot, doar unul singur...

Stătuse în odaia aceea preţ de patru zile bătute pe muchie, fără se sinchisi de rugăminţile stăruitoare ori de eforturile de persuasiune care răsunau de cealaltă parte a uşii, fără a mânca şi a bea nimic, fără a scoate un sunet.

În seara celei de-a patra zile, când întreaga familie i se alăturase cu entuziasm celui mai vârstnic dintre unchii mei, care propunea să se spargă uşa, şi blestema de zor – „ochelarii cei noi tot n-au venit, trăsnească-l Dumnezeu pe opticianul ăla de la Istanbul!” –, Hamza îşi făcuse apariţia în uşa salonului. Era sleit, căci, în răstimpul celor patru zile, ajunsese numai piele şi os – pierduse aproape jumătate din corpolenţa care-l făcea să arate atât de falnic. În plus, mai era şi ud leoarcă, iar mirosul de urină pe care-l răspândea invadase imediat întreaga încăpere. Când mătuşile mele se repeziseră, disperate, să dea la o parte un bibelou ce înfăţişa un ţăran bavarez vânjos, îmbrăcat cu o vestă roşie, care fusese aşezat fără niciun fel de pretenţii pe măsuţa din mijlocul încăperii, Hamza nici nu le băgase-n seamă. Rămăsese în uşa salonului şi cercetase, rând pe rând, chipurile celor adunaţi acolo. Când se uitase la mine, chipul îi tresărise afectuos, sau aşa mi se păruse mie...

Îl vedeam pentru prima oară fără ochelari şi-mi aduc aminte cât de frumoşi mi se păreau ochii lui mari, albaştri, cât de viguroase îmi păreau privirile lui. Simţisem, cred, instantaneu, în ciuda minţii mele de copil, că ochii aceia îmi pătrundeau până-n adâncul fiinţei, că mi se întipăreau în suflet pentru toată viaţa şi că, nu peste multă vreme, aveam să-i pierd, după ce abia îi descoperisem. Mă podidise plânsul. Nu mă puteam stăpâni, şi, pe măsură ce plângeam, îmi venea să plâng şi mai tare, aşa încât sughiţurile mele se înteţiseră treptat, pentru ca, la un moment dat, să se preschimbe-n hohote. Hamza păşise încet spre fotoliul lui, aşezându-se în el, iar mama mă scosese din salon, cu lacrimi cu tot...

Peste ani de zile, cel mai tânăr dintre unchii mei avea să-mi dezvăluie, într-o cârciumă în care ne îmbătaserăm amândoi criţă, ce anume se petrecuse în seara aceea acolo, în salon. Cred că unchiul nu mi-ar fi putut istorisi seara aceea decât cherchelit fiind, iar eu nu l-aş fi putut asculta decât în aceeaşi stare.

Nici măcar acum n-am destulă putere să povestesc totul...

Hamza se străduise să le scoată pe fetiţe şi pe tinere din ghearele siluitorilor, iar pe cele pe care izbutise să le scape le încredinţase unor familii musulmane, în vreme ce pe cele pe care nu izbutise să le salveze le siluise şi el, la rândul lui...

Hamza îi legase pe nişte bărbaţi cu funii, bucşindu-i bine, de parcă ar fi fost nişte şiraguri de peşti înşiraţi pe aţă, iar apoi, după ce-i răpusese pe toţi cu un singur proiectil, făcând astfel economie de muniţie, îi lepădase într-un râu...

Comandantul îl însărcinase pe Hamza să-i numere, rând pe rând, pe ţăranii măcelăriţi într-un sat iar acesta îşi dusese misiunea la îndeplinire, pentru ca apoi comandantul să ordone să fie omorâţi de cinci ori mai mulţi oameni, de acelaşi neam cu cei care-i căsăpiseră pe primii, într-un alt sat. În timp ce povestea toate acestea, Hamza spusese, ştergându-şi lacrimile: „Dacă aş fi numărat cu unul mai puţin, dacă i-aş fi spus că erau cu unul mai puţin, ar mai fi rămas în viaţă cinci oameni”...

Hamza cărase cu mâinile lui o ditamai sticla cu gaz, care iscase flăcările ce mistuiseră un mare cartier din Izmir...

Hamza trecuse ca pe uscat, asemenea lui Moise, un râu destul de adânc, aflat într-un loc numit Koçgiri, la nord de Dersim, pentru că râul gemea de leşuri...

Hamza încercase să ţină în loc nisipul mătăsos al deşertului, care se ridica spre cer ca o negură, în vreme ce soldaţii, tovarăşii săi de arme, care crăpau de foame, se luptau între ei pentru o felie de pâine dar, văzând că nu izbutea, se enervase şi, pe măsură ce-i sporise enervarea, ajunsese să vadă negru în faţa ochilor, aşa încât pusese mâna pe armă, împuşcând patru prizonieri şi doi soldaţi...

Lui Hamza nu-i plăcea roşul, pentru că era frate cu moartea şi împilarea. Lui Hamza nu-i plăcea nici albul, pentru că atunci când se-nfigea un proiectil în capul cuiva, în jur se răspândea potop de alb. Nici galbenul nu-i plăcea, pentru că din rănile ce prindeau coptură se scurgea gălbeneală.

Lui Hamza nu-i plăcea nicio culoare strălucitoare.

Culorile erau mincinoase, la fel ca oamenii...

Bunicul Hamza a murit la o lună de la seara aceea.

Literele de pe peticul de hârtie pe care-şi aşternuse testamentul erau asemenea valurilor mării, unduioase şi mlădioase.

Ici-colo se vedeau puncte, aidoma unor pescăruşi, aidoma unor cormorani.

I-am dus testamentul imamului, dar acesta n-a izbutit să priceapă ce scria în el.

L-am dus la Direcţia Învăţământului Naţional, dar nu l-a putut descifra nimeni.

În cele din urmă, i l-am dat spre desluşire unui profesor de la universitate.

În testament scria precum urmează:

„Tabachera este a prietenului şi tovarăşului meu de arme, arabul Fahri din Hatay ...

Bricheta îi aparţine kurdului Cemal din Amed , care m-a scăpat dintr-o ambuscadă...

Cele douăzeci de lire pe care le am la bancă sunt ai lui Seher (numele ei adevărat este Heranuş), tânăra armeancă din Çermik ...

În tocul de ochelari se află un galben din epoca Republicii. Daţi-i-l ginerelui meu, Hasan veneticul...

Să-l cheltuiască pentru învăţătura lui Murat. Şi să mă ierte...”

August 2009, Istanbul

_________________________________

1 Provincie în sudul Turciei, pe coasta Mării Mediterane, desprinsă din Siria şi alipită Turciei în anul 1939. Este cunoscută ca o zonă prin excelenţă cosmopolită şi are o populaţie arabofonă importantă.
2 Numele oraşului Diyarbakır (sud-estul Turciei), în limba kurdă; oraşul, la fel ca şi zona, este larg dominat de kurzi, după ce, în trecut, s-a remarcat şi printr-o populaţie armeană semnificativă.
3 District în provincia Diyarbakır.

 

© Alexandra Klunsmann
Murat Uyurkulak din Turcia
Murat Uyurkulak, născut în 1972 la Aydin/Turcia, a studiat mai întâi dreptul, apoi istoria artelor la Izmir, întrerupând însă ambele studii şi mutându-se la Istanbul; acolo lucrează printre altele pe post de chelner, traducător, jurnalist şi editor; astăzi este scriitor independent şi traducător; a tradus printre altele operele lui Edward Said şi Mihail Bakunin în limba turcă; primul său roman Tol a fost publicat în 2002 (İstanbul) şi a stârnit imediat atenţia publicului, de atunci Murat Uyurkulak este considerat o voce importantă a literaturii turce contemporane; alte cărţi publicate: Har, roman, (İstanbul 2006); Har a fost primit de asemenea cu entuziasm de către critica literară; în limba germană a fost tradus: Mânie; adaptarea pentru scenă a romanului Tol, (Zürich 2008).

 

Eine Übersetzung von Gerhard Meier
Gerhard Meier, născut în 1957, licenţiat în traduceri şi interpretariat pentru limbile franceză şi italiană a Universităţii Mainz din Germersheim, promoţia 1986. Din 1982 începe să înveţe limba turcă ca autodidact. S-a stabilit în Franţa, în apropiere de Lyon, în anul 1986, iar actualmente lucrează ca traducător de beletristică din limbile franceză şi turcă în limba germană. Din franceză a tradus lucrări de Amin Maalouf, Henri Troyat, Jules Verne, Jacques Attali şi Paco Rabanne, iar din turcă opere de Hasan Ali Toptaş, Orhan Pamuk, Murat Uyurkulak, Ahmet Hamdi Tanpınar şi Murathan Mungan.