Curajul rememorării

Înainte să ne naştem

  • Citit în limba macedoneanǎ
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.
  • Înainte sǎ ne naştem, Nikola Madzirov
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.

O selecţie de poezii ale autorului macedonean Nikola Madzirov în traducerea Aralei Ciora

ÎNAINTE SĂ NE NAŞTEM

Străzile erau asfaltate
înainte să ne naştem şi toate
constelaţiile erau deja formate.
Frunzele piereau
pe marginea trotuarului.
Argintul se înnegrea pe
pielea muncitorilor.
Oasele cuiva creşteau prin
lungimea visului.

Europa se unea
înainte să ne naştem şi părul
unei fete liniştit
se răsfira pe întinderea
apei mării.

DUPĂ NOI

Într-o bună zi cineva ne va strânge păturile
şi le va trimite la curăţătorie
ca să scoată din ele şi ultima fărâmă de sare,
ne va deschide scrisorile şi le va sorta după dată
şi nu după cât de des le-am citit.

Într-o bună zi cineva va aranja mobila din cameră
ca pe figurile de şah la începutul unei noi partide,
va deschide vechea cutie de ghete
în care păstram nasturii căzuţi de pe pijamale,
bateriile neterminate şi foamea.

Într-o bună zi o să ni se întoarcă durerea din şira spinării
de la greutatea cheilor de la hotel şi de la
neîncrederea cu care recepţionerul ne înmânează
telecomanda.

Regrete străine vor porni după noi
ca lumina lunii după un copil rătăcit.

CÂND CINEVA PLEACĂ TOT CE S-A CREAT SE ÎNTOARCE

Lui Marjan К.

În îmbrăţişarea de după colţ îţi vei da seama
că cineva undeva pleacă. Întotdeauna e aşa.
Trăiesc între două adevăruri
ca un tub de neon care se clatină într-un
coridor pustiu. Inima mea adună
tot mai mulţi oameni, pentru că ei nu mai sunt.
Aşa e întotdeauna. Un sfert din trezie
o irosim pe clipire. Lucrurile
le uităm deja înainte de a le pierde -
caietul de caligrafie, de exemplu.
Nimic nu e nou. Scaunul din
autobuz e cald întotdeauna.
Ultimele cuvinte se împrăştie
ca şi coşurile cu grâu cosit într-un incendiu obişnuit de vară.
Şi mâine se va repeta acelaşi lucru -
chipul înainte de a dispare de pe fotografie
îşi va pierde întâi ridurile. Când cineva pleacă
tot ce s-a creat se întoarce.

MBRELE TREC PE LÂNGĂ NOI

Într-o zi ne vom întâlni,

ca o corăbioară de hârtie şi
o lubeniţă care se răceşte în râu.
Neliniştea lumii va
fi cu noi. Cu podurile palmelor
vom întuneca soarele şi cu felinarul
ne vom apropia unul de altul.

Într-o zi vântul nu
îşi va schimba direcţia.
Mesteacănul va trimite frunze
în pantofii noştri din prag.
Lupii vor porni după
nevinovăţia noastră.
Fluturii îşi vor lăsa
praful pe obrajii noştri.

O bătrână în fiecare dimineaţă
va povesti despre noi în sala de aşteptare.
Şi asta ce spun acum a fost
deja spus: aşteptăm vântul
ca două drapele în punctul de trecere a frontierei.

Într-o zi toate umbrele
vor trece pe lângă noi.

ZILELE ÎN CARE TREBUIE SĂ FII SINGUR

E adevărat că oraşul
a apărut ca urmare a minciunii
indispensabilă oamenilor,
ghivecelor de flori şi animalelor domestice

(aşa mă aprovizionez cu
justificările necesare)

E adevărat că toţi oamenii
ies din clădiri
(ţi se pare că-i cutremur)
şi cu o vază în mână
merg către pajişti.

Se întorc de trei ori mai trişti
cu praf pe podul palmelor
şi câteva zgomote
ca nişte gropi în amintire.

Apoi
iar tăcere în comun.

CASA

Locuiam la capătul oraşului
ca un felinar de stradă căruia nimeni
nu îi schimbă becul.
Pânza de păianjeni ţinea zidurile împreună,
sudoarea palmele noastre împreunate.
În metamorfozele pietrelor zidite stângaci
ascundeam ursuleţul de pluş
salvându-l de somn.

Zi şi noapte înviam pragul
întorcându-mă ca o albină care
întotdeauna se întoarce la floarea dinainte.
Era linişte când am părăsit casa:

mărul muşcat nu se înnegrise,
pe scrisoare era un timbru cu o casă veche părăsită.

Spre spaţiile tăcute de la naştere mă îndrept
şi sub mine golurile se unesc
ca şi zăpada care nu ştie dacă a pământului
sau a aerului este.

ÎNTOARCEREA

Deschid cu teamă uşa
cu raze să trasez graniţa
pe covor.
Îmi vine să vorbesc,
dar ecoul camerei nemobilate
mi-o ia înainte.
Nu e sudoarea mea pe clanţă
şi pecinginea gâtului meu
nu ţine de lumea aceasta.
M-am realizat în câteva
amintiri spoite,
sufletul meu e un palimpsest din pântecele
unei mame îndepărtate.
De aici reveria întoarcerii
şi scârţâitul uşor al balamalelor.

Cu pasul aş întinde spaţiul
ca să grăbesc firele de praf
şi de păr care se prăvălesc
pe podea, de la lumină
întotdeauna albe.

TOTUL

Totul este mângâiere.
Zăpada şi-a închis aripile
deasupra munţilor, eu mi-am închis palmele
deasupra trupului tău ca un instrument de măsură
care se desfăşoară numai pe lungimea
altor lucruri.
Universul exista
ca să ne naştem în locuri diferite,
casa părintească să ne fie curcubeul
ce leagă două grădini
care nu ştiu una de alta.
Şi astfel a trecut timpul:
am reflectat teama din noi,
încântarea se năştea în alţii.
Umbrele noastre se scufundau
în fântânile otrăvite,
cuvintele rostite se pierdeau
şi apăreau ca cioburile pe o plajă de nisip,
înjumătăţite şi tăioase.
Totul este amintire.
Visul era aproape,
departe era ceea ce visam.

AMINTIRI ALE VEŞNICEI NESIGURANŢE

E simplu să trăieşti în casa uitării, dacă peisajele privirilor noastre către trecut rămân zilnic aceleaşi şi pustii. Construcţia timpului istoric ce înaintează ca un tren rapid pe un drum necunoscut este astfel încât toate imaginile şi tărâmurile care apar la geamul subiectivităţii se mişcă înapoi, spre cele pe care le-a părăsit şi de care ne amintim doar atunci când vom căuta odihnă în spaţiul singurătăţii mentale. Gabriel Marquez dă prioritate amintirii inimii, care şterge răul şi slăveşte binele, şi de aceea datorită acestei iluzii conştiente reuşim să suportăm povara trecutului.

Riscul întoarcerii lui Orfeu şi al soţiei lui Lot în spaţiu şi timp se realizează prin intermediul pierderii definitive a timpului comun cu fiinţele dragi şi prin intermediul unei îngropări adânci în mecanismul veşniciei statice, astfel încât soţia lui Lot după ce s-a întors îndărăt se preface în stană de piatră. Astăzi multe statui de revoluţionari uitaţi stau drepte şi acoperite cu noroi în parcuri şi curţi de fabrici, amintind de o ideologie şi de memoria comună a ceva ce în esenţă fusese anunţat ca o profeţie: comunismul şi frăţia şi unitatea iugoslavă. Conform arhitecturii noii conştiinţe lingvistice, aceste bucăţi de piatră sculptate erau numite „monumente” sau „memoriale” şi sarcina lor nu era să amintească, ci să lărgească graniţele memoriei colective prin slăvirea suferinţei, a absenţei şi a sacrificiului de sine pentru un ideal.

După căderea comunismului, întâi am văzut aceste memoriale ale durerii acoperite de grafitti care transmit amintirile personale ale primei iubiri pierdute a cuiva sau controverse dacă punk-ul sau Nietzsche sunt morţi. În mâinile întinse revoluţionar ale acestor statui, trecătorii lăsau sticle golite de Coca-Cola sau ambalaje goale de carton de la fast-food, ca semn al propriei prezenţe şi vieţi, ca o încercare de a se uita durerea amintirilor impuse.

Estetica amintirii se construieşte printr-o întrepătrundere continuă a prezenţei şi absenţei, până când nu se şterge definitiv graniţa dintre ele în interspaţiul realităţii mentale. Soţia unui prieten de-al meu care a murit la treizeci şi ceva de ani păstrează cu disperare singura înregistrare a vocii sale pe robotul telefonic, repetând cu calm: „Nu suntem acasă. Lăsaţi un mesaj”. Cinci zile după moartea lui a devenit mamă şi până în ziua de azi aproape zilnic îl pune pe băiatul ei de şapte ani să asculte glasul tatălui său: „Nu suntem acasă…”. O voce a prezenţei care anunţă absenţa. Vocea amintirii care anunţă uitarea.

În Macedonia încă li se aduce hrană morţilor când li se vizitează mormintele, ca o manifestare a impulsului absolutist al celor vii de a-şi păstra simţul de superioritate şi siguranţă. Această prelungire rituală a timpului personal al morţilor cel mai adesea se realizează şi prin amintirea selectivă a acelor momente de care cei care nu mai sunt poate nici nu şi-ar fi amintit vreodată. În esenţă, astfel se naşte furtul memoriei, un lucru care a devenit metoda principală de perpetuare a dictatorilor de pe aceste meleaguri. Din larva unui profet autoproclamat care asigură un viitor mai bun, dictatorul se dezvoltă într-un protector pompos care oferă doar amintirea unor lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Riscul realităţii în leagănul unui regim dictatorial este cu mult mai mare decât riscul amintirii. Oamenii îşi verbalizează şi creează în memorie toate nostalgiile şi dorinţele nerealizate, pe jumătate vise… Cel mai puţin dintre toate îşi amintesc de atingerea vieţii şi de graniţele sale în spaţiu şi timp.

Amintirea devine cămin şi refugiu, iar casa se transformă în muzeu de exponate emoţionale conservate. Tatăl meu îşi aminteşte pentru a putea trăi. Cântă cântecele din anul în care m-am născut; le spune străzilor pe numele eroilor din cărţile vechi de istorie; pune taximetriştii să oprească în faţa unor clădiri care nu mai există; tatăl meu tot mai memorează canalul naţional de televiziune cu numărul 1 în telecomandă. Gaston Bachelard spune că pentru a se analiza existenţa noastră în ierarhia unei ontologii este necesar să se desocializeze marile noastre amintiri şi să se atingă cadrul viselor pe care le-am trăit în spaţiile însingurărilor noastre. Poate în întoarcerea spre amintirile comune proiectate, tatăl meu caută modul de a fi singur, de a-şi construi bariera siguranţei sale sociale şi emoţionale, de aceea uneori mi se pare că amintirile sale sunt mai lungi şi decât moartea.

Sunt urmaş de refugiaţi din Războaiele Balcanice de la începutul secolului trecut, şi prin povestirile înaintaşilor mei am înţeles că un cămin este o amintire care nu se moşteneşte. După fiecare război există multe case părăsite, dar există şi mai multe cămine părăsite. Când am vizitat ultima dată Bosnia, oamenii îşi împărţeau timpul personal după constanta comună: înainte şi după război. Nu existau copilăria, tinereţea, boala. Războiul era ceva ce nu se uită, iar celelalte lucruri erau doar amanţii săi mai buni sau mai răi. Derrida spune că se iartă doar acele lucruri care nu se uită sau: să ierţi nu înseamnă şi să uiţi. Balcanii aşteaptă să treacă decenii şi generaţii ca să se uite toate neliniştile şi spaimele care au şters lumina de zi cu zi în aceşti ani trecuţi şi în aceste vieţi trecute. Şi poate că e mai bine să se ierte şi să nu se uite.

Mult timp s-a investit în istorie ca formă dominantă a amintirii colective, până când aceasta s-a transformat într-un adevăr colectiv care nu caută amintiri şi dubii noi, deoarece orice absolut se creează exclusiv pentru a fi respectat, şi nu pentru a fi amintire. Se creează imaginea că în Balcani fără amintire nu avem nici un viitor, dar un astfel de viitor se transformă într-o problemă istorică deja dinainte de a deveni prezent. Aici sfinţii şi dictatorii nu au memorie, deoarece de mult timp locuiesc în minţile şi inimile noastre ca amintiri ale veşnicei nesiguranţe.

 

Nikola Madzirov © Gerald Zörner / gezett.de
Nikola Madzirov din Macedonia
Nikola Madzirov, născut în 1973 la Strumica/Macedonia, unde locuieşte şi astăzi. Profesează ca poet, eseist, traducător literar, redactor. Este coordonatorul pentru Macedonia al reţelei internaţionale de creaţie lirică „Lyrikline“şi fost redactor la revista literară „Blesok“, responsabil de creaţia lirică. Poeziile sale au fost traduse în 30 de limbi. A publicat numeroase cărţi, ultimele titluri fiind Premesten kamen (Stânca strămutată) (Skopje 2007), Vo gradot, nekade (În oraş, aiurea) (Skopje 2004); Nekade, nikade (Undeva nicăieri) (Radovis 1999), Zakluceni vo gradot (Închis în oraş) (Skopje 1999); în 2007 laureat al Premiului Hubert Burda acordat scriitorilor din Europa de Est, precum şi al numeroase premii naţionale precum Premiul „Fraţii Miladinov“, Premiul „Studentski zbor“, Premiul „Aco Karamanov“. Poeziile sale au fost publicate în reviste şi antologii în America de Nord şi de Sud, Europa şi Asia; a primit numeroase premii internaţionale şi burse: „International Writing Program“ (IWP) la University of Iowa / SUA; „Tandem literar“ la Berlin; Bursa „KulturKontakt“ la Viena; „Internationales Haus der Autoren“ la Graz; „Literatur Haus NÖ“ la Krems şi „Villa Waldberta“ la München.

 

Eine Übersetzung von Alexander Sitzmann
Alexander Sitzmann, născut în 1974 la Stuttgart/Germania, a studiat limbi şi literaturi scandinave şi slave la Universitatea din Viena/Austria, unde predă şi cercetează în prezent. Activează ca traducător liber profesionist din 1999, traducând din limbile bulgară, macedoneană şi scandinavă în limba germană. A scris două monografii lingvistice, a publicat mai multe antologii şi ample materiale pentru reviste – printre altele pentru KulturKontakt Austria, bm:ukk precum şi alte edituri din ţară si străinătate. În anul 2004 a fost distins cu premiul de onoare al Ministerului bulgar al Culturii, în 2007, 2008 şi 2009 a primit premiul pentru traducere al bm:ukk precum şi o serie de burse.