Curajul rememorării

SUNT AICI

Sunt aici –

de mă va atinge cineva

mă voi răsturna, mă voi vărsa

precum o sticlă de vin cu dopul scăpat înăuntru

Aţi plecat, m-aţi părăsit, tu şi toată lumea (chiar şi ea),

sunt prins, se pare, aici, în capcană,

am rămas pe insula aceasta strâmtă, diminuându-mă,

fără pace, fără dragoste

În seara aceasta am cumpărat un buchet de pansele

cu ultimul meu bănuţ – cel înghiţit în copilărie

şi lepădat apoi în scârnă

am mistuit… am fost mistuit… am ajuns o reptilă

Pisicile şi câinii se strâng la căldura trupului meu

şoarecii dolofani îşi cer şi ei partea

muşte şi soldaţi.

LEFKOŞA¹

M-ai amăgit, Lefkoşa, cu dăi-nu-i-ri-le de partea ta…

M-am deprins cu misterul prin curţi dosnice, despărţite în două,

pe sub curmali cucernici, alături de oameni cu graiuri stâlcite

Am înnoptat în cimitirul armenesc, socotindu-l casă, până ce am visat-o

pe ea, pe Isabel d’lbelin’i

Mi-am schimbat mândria pe somiera abandonată a unui bordel închis

şi pe scheletul unei biciclete la mâna a doua, veche de 28 de ani

Deşi bătrânii simt plutind în aer mireasmă de iasomie,

eu am adulmecat pe străzile tale putoare de sudoare militaristă şi de rană

De-aş fi izbutit să atrag în apele tale stătute o egretă cu gâtul în V, mai albă ca fetele tale rămase acasă, dar n-am izbutit

Mi-ai purtat prea mult numele pe buze, Lefkoşa, e vremea să-l scuipi…

2006

SĂRUTĂ MOARTEA

Sărută moartea! Sărut-o, aşa încât să ţi se deschidă azalee pe buze

să nu se audă decât o chitară cu sunet plin

scoateţi din minţi o mamă

să cadă în genunchi un tată

iar ţie să-ţi rămână viaţa, cu mirosul sugarilor daţi cu pudră

iar vouă să vă rămână viaţa, cu sângele care se prelinge

dintr-o sticlă spartă, doldora cu lacrimi, proptită-n venă

Sărută moartea! Sărut-o, aşa încât între biberon şi cimitir

să se dezlănţuie o sărbătoare de pomină

trupul să-şi schimbe culoarea, să se zbârcească

sub desfătarea amintirilor

să mă fac de râs cu faima mea

o faimă care stârneşte fiori

pentru că-mi filmez moartea cu propria-mi cameră, gol puşcă,

şi vă înfăţişez, cu încetinitorul, propria-mi moarte

Sărută moartea! Sărut-o, aşa încât să te molipsească ecoul fără eritrocite

să-ţi rămână moştenire pacea divină a revoltatului

da, ardoarea! Sărut-o, sărut-o şi află

că poeţii pribegi gonesc mereu înaintea tuturor, călcând moartea,

deoarece cunosc fluierul lui Pann.

NU POEZIE, CI APĂ

Poeţilor din Cipru

De la Afrodita încoace, insula aceasta a devenit groapa de gunoi a dragostei.

Ori de câte ori ni se mişcă picioarele, prinse-n rădăcinile neamurilor cotropitoare,

se aud trosnind mormane de oase

sub povara noastră

Pământul este atât de greu de mustul morţii

încât singura izbăvire

este apa,

nu poezia!

Până şi pietrele s-au topit din pricina arşiţei

scurgându-se-n râuri şi mări

limbile venetice ne-au pârjolit gurile căscate de invazia sexuală

precum arama topită

Prea multă poezie

pentru o insulă atât de măruntă

opriţi-vă din scris,

plantaţi copaci

sau apă!

STAVRAKONNO , DUPĂ 29 DE ANI

Mamei şi tatei

I.

Prima voastră casă ridicată la locul ei

pentru cei ce se perindau însă pe-acolo, indiferenţi

Şcoala primară s-a transformat în biserică, popa cultivă

nişte ditamai bostanii în curtea din spate

Chiar dacă majoritatea grădinilor se usucă

cele treizeci de izvoare continuă să curgă

II.

Cimitirul e pustiu, de parcă până şi morţii

s-au sculat şi-au pornit pe urmele pribegilor,

cu epitafuri cu tot

Satul ce atârnă pe buza prăpastiei

pare gata să se azvârle-n ea

de nu se-ntoarce, abandonându-i pe cei plecaţi

III.

Pământul e imparţial şi primitor,

Iar cerul nu te întâmpină ca pe un venetic

De vreme ce copacii înfloresc când le vine vremea,

înseamnă că dau rod mai departe,

cei dispăruţi se vor întoarce

şi ne vor surâde...

2003

____________________________

1 Oraşul Nicosia (Cipru), în varianta turcească a denumirii sale.