Curajul rememorării

ÎNCOTRO?

  • Citit în limba turcǎ
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.
  • Încotro, Cem Akaş
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.

O nuvelă a autorului Cem Akas din Turcia în traducerea Luminiţei Munteanu.

Meltem se trezi stăpânită de un simţământ straniu: trenul se oprise.

Preţ de o clipă, nu izbuti să se dumirească unde se afla.

Urcase cu Onur, din gara Sirkeci, de la Istanbul, în trenul de Thessaloniki-Selanik, se instalaseră amândoi în compartimentul confortabil, curat, iar apoi se uitaseră la Sliding Doors, cu Gwyneth Poltrow, la laptopul pe care-l luase cu ea.

În timp ce făceau dragoste, cu geamurile coborâte şi draperiile trase, constatase, din cine ştie ce pricină, că-şi dorise să facă acest lucru de când se ştia; apoi citiseră puţin, după care adormiseră.

Întredeschise perdelele şi se uită pe fereastră; se zărea clădirea unei gări modeste, pe care scria ceva în greacă, prin urmare trecuseră graniţa; mai pe urmă, când auzi vocile unor funcţionari care repetau cuvântul „paşaport”, ajunse la concluzia că se aflau în prima gară de dincolo de frontieră, în partea greacă.

Iubitul ei se trezi din somn atât de ursuz, încât aducea la chip cu fotografia pe care o avea în paşaport; când trenul se puse din nou în mişcare, el dormea deja de multă vreme.

Se petrecea însă ceva ciudat: când plecaseră de la Istanbul, peisajul se perinda prin faţa ferestrei de la dreapta spre stânga, în vreme ce acum copacii, casele joase, stâlpii de telegraf, şesul pătrundeau în câmpul vizual delimitat de fereastră prin partea stângă, pentru a ieşi apoi prin dreapta.

N-avem cum să facem cale întoarsă, cugetă Meltem. Oare să se fi întors?

***

Cum nu se lipea somnul de ea, Necmiye se sculă şi-şi căută un loc pe puntea vasului „Ismet Paşa”, înţesată de lume, aşa încât să se poată sprijini cu coatele de parapet, pentru ca în cele din urmă să se strecoare cu greu printre alte persoane şi să privească luminile care se zăreau în faţa ei.

Plecase din satul Kilkis-Kılkış , poposise la Thessaloniki-Selanik cu cele câteva lucruşoare pe care le avea asupra ei, iar apoi urcase cu mare greutate pe hârbul acela de vapor care avea s-o poarte spre noua ei patrie.

Odată ajunsă la Izmit, urma să se comporte şi ea aidoma unui copac smuls din pământul în care se statornicise: avea să-şi întindă iar rădăcinile împuţinate, pentru ca, într-o bună zi, fiica nepotului ei să pornească la drum şi să cutreiere Grecia de nenumărate ori, însoţită de iubitul ei, mai întâi pentru a vedea de unde venise familia din care se trăgea, iar mai apoi pentru că-i plăcea nespus de mult şi pentru că se simţea foarte bine acolo.

De vreme ce nu erau luminile portului Thessaloniki-Selanik, care o petrecuseră în chip de rămas-bun, luminile pe care le zărea în acele clipe în întunericul de nepătruns al mării nu puteau fi decât luminile noii sale patrii, care o îndemna să i se alăture.

***

Obiectul acela care spânzura din tavan nici măcar nu aducea cu o lustră – era un simplu bec, fără abajur –, dar, cu toate acestea, lumina pe care o răspândea, altfel neîndestulătoare pentru a lumina cafeaua, izbutea să-l orbească pe Ali.

Peste câteva zeci de ani, Sevim, nepoata lui dinspre fiică, n-avea să-i mai poată pomeni numele fără să-şi spurce gura, dar în momentele acelea, mintea aburită de băutură a lui Ali era departe de asemenea griji: Ali se gândea la naveta cu vin pe care urma să i-o aducă ţiganul căruia-i vânduse ultima parcelă de pământ din terenul pe care-l primise la Schimb, precum şi la nevasta cea durdulie a proprietarului cârciumioarei de cartier din Kavala-Kavala , pe la care se abătea mereu.

***

Osman Bey nu pusese nici măcar o dată piciorul în cârciuma aflată peste drum de clădirea din Thessaloniki-Selanik unde-şi avea banca; i se întâmpla însă în unele seri să treacă prin faţa ei, când revenea la conac, şi să suspine.

Urcase pe vasul „Ismet Paşa” cu zece bidoane doldora de galbeni şi turnase peste ei ulei de măsline, aşa încât aceştia să rămână tăinuiţi dacă ar fi fost nevoit să le deschidă.

Acum, în vreme ce asista, în grădina casei sale din cartierul Aksaray, Istanbul, la circumcizia celor trei nepoţi, între care se găsea şi Mustafa, cel care urma să devină tatăl lui Onur, eveniment care se petrecea în schimbul unei părţi modeste din galbenii aceia, ce prinseseră a se împuţina, nu se mai gândea la cârciumă, ci la faptul că, în copilărie, se trudea să vândă fructe, la o tarabă cu portocale aflată în piaţa din Thessaloniki-Selanik.

***

Meltem se opri deodată pe una dintre străzile acelea înguste şi abrupte aflate în Oraşul Vechi din Kavala-Kavala, care ajunsese să fie cunoscut ca „mahalaua turcească”: un miros familiar – mirosul ardeilor pe care obişnuia să-i coacă Necmiye, străbunica ei dinspre tată, în dimineţile de duminică –, o voce familiară – formula ghiduşă, în turcă, pe care-o rostea cea care mijea la jocul de-a pitita, stând cu ochii pe jumătate deschişi, înainte de-a porni în căutarea prietenelor ei: „faţă, spate, dreapta, stânga stai, cine nu se piteşte mijeşte”.

***

Nici nu trecuse prea multă vreme de când se măritase, că Necmiye şi rămăsese grea, pentru ca apoi, înainte de-a fi apucat să priceapă prea bine ce se petrecea cu ea, să aducă pe lume un băiat şi, curând după aceea, o fată. Mehmet nu ştia, în timp ce patrula pe terenul dinspre mare al Ţesătoriei din Hereke , unde era paznic, că acela avea să fie ultimul său rond, că n-avea să se mai deştepte niciodată din somnul în care avea să se cufunde în zorii zilei, după ce avea să-şi încheie serviciul şi să se întoarcă acasă, că avea să fie nevoit să-şi calce cuvântul dat lui Necmiye, la Kilkis-Kılkış – acela de a nu o lăsa niciodată singură.

De-ar fi ştiut, poate că s-ar fi întristat să afle că n-avea să mai aibă niciodată prilejul de a se supăra pe copiii lui, care se jucau de-a pitita la vremea mesei.

***

„Ai promis să conduci încet”, se bosumflă Meltem, în timp ce dădeau o raită cu maşina prin Xanti-Iskeçe .

De data aceasta, plecaseră de la Istanbul cu maşina; urmau să se ducă la Athina-Atina, să treacă cu feribotul la Kos-Istanköy, iar de acolo la Bodrum, pentru ca apoi să urce de-a lungul ţărmului Mării Egee, spre nord, şi să revină la Istanbul.

Onur nu conducea, de fapt, cu prea mare viteză, dar după ce se căsătoriseră şi, mai cu seamă, după ce rămăsese însărcinată, Meltem începuse să se teamă de anumite lucruri, iar Onur se străduia să nu facă prea mari presiuni asupra ei; la drept vorbind, nu-i prea plăcea să circule cu viteză prin locuri necunoscute, pe drumuri prea puţin ştiute, căci putea fi nevoit să oprească pe neaşteptate şi să întoarcă, dându-şi seama că o apucase pe unde nu trebuia.

Când şoferul maşinii din spatele lor strigă, în turcă, „istanbulez măgar ce eşti!”, Meltem se simţi ca într-un târg anatolian, şi râse fără voie.

***

Când, odată adusă în faţa lui Mustafa Kemal care, deşi nu devenise încă Atatürk, era tratat de multă vreme ca atare şi se purta în consecinţă, Nimet se porni să verse şiroaie de lacrimi, Ali fu cuprins de nelinişte şi-l copleşi ruşinea, deoarece socotea că Marele Conducător avea să-l dojenească din pricina fiicei sale.

Nimet îi spuse lui Mustafa Kemal, care se interesase de ce-i plângea concetăţeana, că voia să meargă la şcoală, dar că taică-său nu voia s-o trimită, şi-i demonstră, citind frumos gazeta care-i fusese adusă în acest scop, că dobândise demult un asemenea drept.

În timp ce Mustafa Kemal îl convoca la el pe superintendentul şcolilor şi-i dădea indicaţii, potrivit cărora Nimet urma să-nceapă şcoala din clasa a doua, toată lumea se uita la Ali, iar Ali căta în jos, la pantofii lui de mire făcuţi la Thessaloniki-Selanik, care încă nu se găuriseră.

***

Îi prinsese ploaia, dar continuau să meargă – pe ploaie, străzile din Thessaloniki-Selanik miroseau aidoma străzilor din cartierul istanbulez Erenköy.

Dând colţul pe o stradă, avură senzaţia că nimeriseră în plin platou de filmare: dintr-o biserică cu uşa deschisă răzbătea lumină şi bucurie, iar pe lângă ei tocmai trecea mireasa, înveşmântată toată în alb, care urcă apoi cât putu de repede treptele lăcaşului, în care o aştepta destul de multă lume.

Aceasta fu surpriza care-i stârni cea mai mare satisfacţie lui Meltem de-a lungul călătoriei, lăsând la o parte portocalul care li se ivise-n cale în mijlocul unei străzi năpădite de blocuri şi care încă mai gemea de fructe.

***

A doua zi după pârjolul care, până să fie stins, mistuise întreaga casă, pe când stătea pe deal şi se uita la luminile Ţesătoriei, Necmiye îşi aduse aminte cum dăduseră francezii şi bulgarii foc Salonicului şi cum turnaseră benzină peste oraş, trecând pe deasupra lui cu zepelinul; în vreme ce chibzuia când anume urma să le povestească celor doi copii ai săi despre cele petrecute, îi veni în minte conacul unui bancher turc, aflat chiar lângă Palatul de Justiţie, ce arsese cu nişte ditamai flăcările – conac ce scăpase din pojarul acela, ce prefăcuse-n scrum întregul oraş, de-a lungul unei singure zile.

***

De data aceasta, erau trei persoane – în compartimentul pe care-l ocupau în „Trenul Prieteniei” se afla şi fiul lor, care de-abia începuse să îngaime primele propoziţii şi care, întrebat cum se numea, răspundea „Kaaniko”.

Atât el, cât şi Onur dormeau în acele clipe, sforăind uşor; excursia la Salonic îi istovise pe amândoi.

La drept vorbind, şi Meltem era istovită, dar se împotrivea somnului; de data aceasta era hotărâtă să se lămurească în care moment şi de ce anume îşi schimba trenul direcţia, să se dumirească dacă lăsa doar impresia că o făcea, dacă faptul acesta se petrecea cu adevărat sau nu.

 

Cem Akaş © Esra Ozdogan
Cem Akaş din Turcia
Cem Akaş, născut în 1968 la Mannheim/Germania, locuieşte la Istanbul/Turcia; a studiat inginerie chimică la Universitatea Bogazici din Istanbul precum şi studii politice la Universitatea Columbia din New York, obţine doctoratul în istorie la Universitatea Bogazici; în perioada 1992-2004 Cem Akas a lucrat pentru una din cele mai mari edituri din Turcia, „Yapi Kredi Yayinlari“, iar în 2005 a înfiinţat editura sa proprie; scriitor indepedent (romane, povestiri şi eseuri); a publicat numeroase cărţi, ultimele titluri fiind: Guarding the State, ştiinţe politice, (Charleston, SC 2010); 19, roman, (Istanbul 2009); Gitmeyecekler icin Urbino, roman, (Istanbul 2007); Povestiri alese (Öykü Seçkisi), (Istanbul 2002); Olgunluk Çağı Üçlemesi, roman, (Istanbul 2001); în limba germană a fost tradus Unde este covorul, povestire, în: Istanbulul nostru, (Berlin 2008).

 

Eine Übersetzung von Christoph K. Neumann
Christoph K. Neumann, născut în anul 1962, a predat şi cercetat la mai multe institute şi universităţi din Praga şi Istanbul. În prezent este profesor de turcologie la Universitatea Ludwig Maximilians din München. Pe lângă numeroase studii dedicate istoriei culturii şi civilizaţiei Imperiului Otoman a publicat, împreună cu Klaus Kreiser, Die Kleine Geschichte der Türkei (Mică Istorie a Turciei, Philipp Reclam jun. Stuttgart, ediţia a II-a, 2008). A mai tradus, în limba germană, opere ale unor reputaţi autori turci precum Orhan Pamuk, Ahmet Hamdi Tanpınar şi Şebnem İşigüzel.