Curajul rememorării

POARTA DALMAŢIEI (Nălucile)

  • Citit în limba croată
    Sie benötigen den Flashplayer, um dieses MP3 zu hören.

O povestire a autorului croat Dalibor Simpraga în traducerea Octaviei Nedelcu.

I

Mai întâi s-a îmbolnăvit Katja, luni, cu trei zile înainte de Crăciun. Chipurile. „Cel care minte trebuie să aibă o memorie bună”, spunea profesorul nostru de matematică din generală. Ai fi putut chiar s-o şi crezi, dacă nu ar fi pomenit, în treacăt, cu o lună mai devreme, că intenţiona să-şi ia concediu de Anul Nou şi să facă punte cu zilele de sărbători de Crăciun ca să aibă în final opt zile libere.

Acum va avea chiar zece; de fapt, cu weekend-ul chiar douăsprezece!

Între timp însă, şefa noastră de departament, făcând planificarea activităţii noastre, ne-a comunicat în mod individual că nu va ţine cont de toate combinaţiile anterioare şi schimburile de „tură” şi că fiecare dintre noi trebuie să-şi facă tura, indiferent de problemele personale şi de apartenenţa religioasă.

Nu şi-a argumentat decizia. Nici măcar n-a mormăit, cum o făcea de obicei: „ S-a cerut de sus...”

Evident, era o demonstraţie de forţă, un sadism firesc de şef.

Nu exista un motiv real de a pune moratoriu pe schimburile de tură. Conform unei legi nescrise, crainicii puteau să-şi schimbe între ei „turele”, şi pentru că toţi erau conştiincioşi şi corecţi nu s-a întâmplat niciodată să se producă vreo încurcătură.

Era, de altfel, singura modalitate de avea la rând câteva zile libere: de exemplu, după ce munceai pe brânci primele trei zile, aveai următoarele patru, libere.

Poate Katja a aflat înaintea celorlalţi de moratoriul impus. Ea şi şefa „se aveau bine”. Brusc, aceasta s-a îmbolnăvit de viroză intestinală.

Această problemă de sănătate avea în ţara noastră şi o denumire alternativă: „ boala perfectă”. Vine când vrei şi scapi de ea când nu mai ai nevoie.

Era culmea tupeului din partea Katjei. Cu atât mai mult, cu cât toate celelalte cinci crainice rămase, urmau să-i facă şi turele ei.

Ea s-a abţinut în tot acest răstimp. Planul de a pleca acasă de Crăciun se evaporase brusc, dar a decis să-şi accepte soarta. Fără supărare. Ei bine, îşi spuse ea, o s-o fac şi pe asta. Când şi-a revenit puţin şi a aruncat o privire asupra tabelului cu turele colegilor (incluzând şi suplinirile pentru „turele” Katjei), a realizat că ar putea ajunge acasă în ajun de Crăciun şi ar putea rămâne două zile pline, iar apoi ar putea lua autobuzul de noapte şi a treia zi în zori s-ar putea prezenta la serviciu.

Din păcate însă, atunci când a decis să plece acasă de Crăciun, nu a mai găsit bilete de autobuz. Studenţii şi toţi oamenii muncii îşi cumpăraseră din timp bilete, doar ea a venit la ghişeu ca un câine şi a plecat cu coada între picioare.

A ajuns acasă, a dat câteva telefoane. Şi totuşi, părea că norocul i-a surâs. Urma s-o ia un amic, care dintr-un motiv oarecare mergea cu maşina spre sud în după amiaza de ajun. Îi convenea de minune!

Acel tip, Ivan, fusese cu ea coleg de liceu, doar că era cu doi ani mai mare decât ea şi fusese iubitul unei colege de clasă. Înalt, puţin adus de spate, fără sare şi piper, se ştiau din vedere, se întâlniseră de câteva ori în timpul facultăţii la câte un bairam. Nu avea însă nicio importanţă, oricum vor ajunge mai repede la Imotski decât dacă ar fi călătorit cu autobuzul.

II

Trecuseră doi ani de la război, pe timpul când nu se construise încă autostrada prin ţinutul pustiu ce ducea spre mare. Sensul de mers spre Dalmaţia, a şoselei naţionale D1 în tronsonul Zagreb-Split pe care urmau să meargă ei doi în ziua aceea, lega câmpia Panonică de zona muntoasă de lângă Kordun şi Lika, urcând uşor ca să ajungă la ultimul obstacol de depăşit, lanţurile munţilor Velebit. Era iarnă şi vântul dinspre Genova adusese nori denşi, grei şi compacţi deasupra întregii ţări. Se aştepta să ningă abundent.

Deşi în după-amiaza aceea la ştirile de la orele douăsprezece şi jumătate şi apoi la cele de la unu şi jumătate citise în eter cele mai noi informaţii privind prognoza meteo, o făcuse atât de mecanic, încât nu conştientizase fraza „ probabilitate crescută de viscol troienind zăpada; conducătorilor auto care traversează regiunea Lika şi Gorski Kotar li se recomandă atenţie sporită”.

Lucrase până la orele 14, iar Ivan o aştepta punctual în faţa clădirii la 14.05. În timp ce vechiul lui „opel caravan” şerpuia în curbe printre coline, ei doi au discutat vrute şi nevrute, punând ţara la cale. Din sens opus începuseră să apară maşini cu depuneri de zăpadă pe capotă, dar aici pe unde treceau ei, era doar înnorat şi uscat, încât n-au luat aminte. Se grăbeau spre oraşul natal. „Trebuie să ajungem pe la nouă”, repetase Ivan de câteva ori.

Iarna creease privelişti magnifice şi impresionante, peisaje de o cromatică inversă celei obişnuite, când pământul e mai strălucitor decât cerul plumburiu şi fumuriu. Traversau un ţinut nelocuit, pustiit de ultimele operaţiuni militare în care ici-colo se reflectau pe înserat ferestrele vreunei cârciumi ori motel.

La lacurile Plitvice i-a surprins să vadă prima zăpadă căzută în păduri, văi şi vârfuri de munte. Dar utilajele de deszăpezire curăţaseră deja carosabilul, astfel că se vedea asfaltul curat până departe, sub ramurile de ienupăr încărcate de zăpadă.

„Ai cauciucuri de iarnă?”, întrebase ea, ca să arate că se pricepe.

Nu i-a răspuns.

„ Am unele”, răspunse acesta, într-un târziu. „Habar n-am dacă sunt de iarnă...”

S-au oprit să bea o cafea la marginea localităţii Korenica. Afară începuse să se întunece. Cârciuma era ticsită de nişte tipi dubioşi. În colţul tejghelei strălucea un brăduţ din plastic. Au băut la repezeală cafeaua şi au şters-o rapid. În parcare i-au întâmpinat primii fulgi de zăpadă care dansau sub luminile terasei.

Şi-au continuat drumul pe şoseaua care traversa dealuri întunecoase. Ningea potrivit, nimic nu prevestea că ar fi trebuit să fie îngrijoraţi. Radiatorul din maşină nu funcţiona. El îşi puse mănuşile de piele, iar ea ţinea mâinile în buzunar având pe cap căciula ei peruană cu urechi, cumpărată cu câteva zile în urmă din piaţa de pe strada Varşoviei. S-a înfipt în scaun, încălzindu-se la gândul odăii părinteşti care era acolo, departe, spre sud şi în care se va afla, în cel mult trei-patru ore. Mama, fratele şi bunica vor sta bucuroşi în jurul mesei...

Au făcut plinul la Gračac unde se bifurca drumul, la dreapta spre munţii Velebit, iar la stânga spre Knin. Ivan a luat-o în direcţia Knin.

„Pe aici e mai scurt drumul. Vom câştiga cel puţin un ceas.”

N-a făcut niciun comentariu. Şi-a strâns paltonul în jurul corpului, şi-a îndesat mai tare căciula pe urechi şi şi-a aţintit privirea spre şoseaua întunecată din faţa lor.

Zăpada începuse să cadă viscolind. Pe drumul acesta judeţean, circulaţia era mai rară. De fapt, din când în când venea câte o maşină din sens opus.

Drumul şerpuia, „opelul” urca cu motorul care se opintea anevoie în salba de curbe nesfârşite, iar nămeţii de zăpadă erau din ce în ce mai mari.

Apoi, după mai bine de o jumătate de oră, părea că totul devenise mai uşor: drumul începuse să coboare, tot atât de sinuos şi chiar dacă căderile de zăpadă, transformate într-o melasă amorfă ameninţau aproape în totalitate vizibilitatea, inima ei tresălta de bucurie la gândul că trecuseră de ceea ce era mai rău. Suntem aproape, în sudul regiunii Lika, căută ea să se orienteze în spaţiu. Încercă să-şi imagineze harta fizică a ţării, dar geografia nu era punctul ei forte.

„Acum coborâm uşor spre Dalmaţia” îi confirmă şi Ivan, ca şi cum i-ar fi citit gândurile. „ Drumul pe care am urcat a fost o trecătoare nenorocită, acum suntem pe cai! Şi ninsoarea o să se oprească, ce naiba...!”

Însă, bucuria lor n-a fost de lungă durată. Imediat după ce au trecut de nişte case pustii, incendiate, după o curbă periculoasă, au zărit deodată în faţa lor ivindu-se din lapoviţă şi ninsoare luminile roşii ale unei maşini. Ivan puse piciorul pe frână şi „opelul” se opri ţintuit la un metru de faruri.

S-a dovedit a fi, de fapt, ultima maşină dintr-o coloană lungă ce se pierdea în viscol. S-au uitat unul la celălalt. „Ce naiba e asta?!”, şuieră Ivan nervos, mai mult pentru el.

„Fir-ar să fie de treabă, trebuie să aprind o ţigară”, spuse el, după o scurtă pauză. Scoase pachetul dintr-un buzunar interior şi-i oferi un joint răsucit. „Serveşte-te, fără probleme”, adăugă el. „Am suficiente, îmi ajung până la primăvară!”

Ea acceptă. Maşina se umplu de fum. Canabisul începu să-şi facă rapid efectul şi totul deveni unduitor. E drept că coloana de maşini stătea pe loc, dar din maşinile din faţa lor, în jurul farurilor se vedea cum dansa seducător fumul din ţeava de eşapament peste care ningea întruna.

Aprinseră încă o ţigară, iar apoi după încă două momente stupide de aşteptare interminabilă, Ivan deschise brusc portiera. „Mă duc să văd ce e, nu pot rămâne peste noapte aici...! Trebuie să fiu la Imotski până-n nouă!”

A luat-o sprinten la picior pe lângă coloana de maşini şi a dispărut în ninsoare.

Deşi credea că e calmă, se pare că i-a transmis şi ei starea lui de nervozitate. Fuma şi-şi rodea din când în când pieliţa de la unghii. Ea chiar trebuia să fie perdantă în orice variantă?! Dar asemenea gânduri au durat puţin. La radio începuse o nouă melodie, cu ritmuri de mandolină la început şi ea dădu mai tare ca să se bucure de notele dulci ciupite ale corzilor. O să ajungă acasă, o să se bage în patul ei şi o să răsfoiască la lumina abajurului revistele adunate cu atâta râvnă pe perioada liceului. Se va lăsa cuprinsă de nostalgie şi se va simţi bine ca un făt în pântecul mamei.

Ivan nu apăru destul de mult timp. În cele din urmă acesta se întoarse, cu capul plecat din cauza ninsorii, cu depuneri de zăpadă pe umeri şi păr. Intră în maşină abia după ce-şi scutură fulgii de nea de pe cap şi de pe geaca de schi.

O informă că acolo, undeva departe s-a răsturnat un autovehicul O.N.U şi că acum se aştepta să sosească plugurile de deszăpezire şi utilajul de remorcat ca să-l scoată de pe carosabil.

„Şi noi ce-o să facem acum?”, întrebă ea, nu atât de disperată cum ar fi fost altminteri la auzul unor asemenea veşti. Iarba, îşi făcea efectul, concluzionă ea. De fapt, totul i se părea, într-un fel, chiar amuzant: autovehiculul O.N.U. venise dintr-o ţară de peste ocean ca se răstoarne aici în această fundătură, la dracu-n praznic.

Ivan scoase din torpedou o hartă veche, mototolită toată. Aprinse becul deasupra oglinzii retrovizoare şi începu să studieze cu minuţiozitate.

„Ar fi departe să ne întoarcem şi s-o luăm prin Zadar?”, întrebă ea.

„Nici vorbă de aşa ceva”, spuse el. „Uite, am găsit un drum pe scurtătură. Cred că am şi trecut o dată pe aici, prin anii nouăzeci, când erau baricade şi când se trăgea...În două-trei ceasuri o să fim la Imotski oricum!”

Făcând o manevră îndemânatică Ivan întoarse maşina uşor, privind atent în partea stângă a şoselei. Erau singuri, nimeni nu-i depăşea, ca şi cum trecuseră ultimii prin ţinutul acela blestemat.

După câţiva kilometri apăru un viraj.

„Ăsta e”, exclamă el şi viră brusc de parcă era urmărit de cineva. „O să vezi, o să ajungem la nord de Knin cât ai zice peşte!”

După câţiva zeci de metri de acces larg, şoseaua deveni un drum de căruţă, înfundat de zăpadă şi care se îngusta şi mai mult din cauza gardurilor de nuiele din ambele părţi.

N-a fost o idee grozavă, îşi zise ea, dar nu spuse nimic. O să ajungem, oricum, mai devreme sau mai târziu!

„Mama ei de treabă, aici a nins nu glumă”, spuse Ivan, conducând hotărât maşina în continuare prin zăpada care devenea din ce în ce mai abundentă, cu cât înaintau mai mult.

III

Într-unul din eseurile sale, scriitorul belgrădean, Mihajlo Pantić, descrie un fenomen pe care el îl numeşte „şoc mediteraneean”. E vorba de momentul când, călătorind spre sud, indiferent dacă mergi cu maşina sau trenul, treci din regiunea continentală în cea mediteraneeană. E posibil ca uneori, brusc, să simţi o nelinişte reală şi să fi cuprins de un exces de elan, de un sentiment de bucurie de origine necunoscută.

Locul, unde se întâmplă acest fenome cel mai evident în drumul spre Dalmaţia, se află pe şoseaua naţională D-1, între sectorul de drum Gračac-Knin. „Şocul mediteraneean” se manifesta aici aproape instantaneu; după doar câteva sute de metri de pădure de brazi şi pini, peisajul se transforma radical, înlocuit de o vegetaţie de lăstăriş, de tufe de ienuperi şi arbuşti, specifici zonei mediteraneene, cum ar fi stejarul auriu sau carpenul. În câteva minute, în timp ce priveşti absent pe fereastră, în faţa ochilor se produce alternanţa celor două zone de climă...

Contactul dintre zona continentală şi Mediterana, dintre regiunile Lika şi Dalmaţia are loc într-un defileu, interesant şi ca locaţie istorică. Dintotdeauna, aici a fost graniţă. În vremuri imemoriale, graniţa dintre cele două triburi de iliri, liburnii şi iapozii, mai târziu, graniţa între Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană, respectiv Regatul Italiei. Această trecătoare separa cele două jumătăţi de imperiu, cel austriac de cel ungar, iar această diviziune s-a păstrat până astăzi: de mai bine de două sute de ani aici se află şi graniţa dintre regiuni. Chiar şi astăzi, dacă treci pe aici cu maşina, pe locul indicat te vor întâmpina tăbliţele de bun rămas ale uneia, respectiv de bun venit ale celeilalte zone administrative ale ţării.

„Poarta Dalmaţiei” cum mai era supranumită această regiune, datorită unei cetăţi, strategic amplasată, care păzea trecătoarea, fusese teatrul multor bătălii crâncene. Pe aici trecuseră popoare migratoare ca avarii, slavii, tătarii, pe aici trecuseră ca viforul în două rânduri şi cruciaţii în drum spre Ierusalim. În cursul războaielor cu turcii au fost consemnate aici mai multe încleştări armate sângeroase, întrucât ocuparea numitei cetăţi însemna obţinerea unui important avantaj strategic. Tot aici, în 1809 a avut loc şi confruntarea aprigă dintre armatele austriece şi cea a lui Napoleon. Cu alte cuvinte, pe un spaţiu foarte restrâns, dar într-o periodă îndelungată de timp, mulţi ostaşi şi-au lăsat aici, osemintele.

IV

Maşina se izbi în ceva moale şi motorul tuşi, apoi se opri. După ce şi-au revenit din şoc, au ieşit amândoi; maşina se înfipsese într-un troian de zăpadă care parcă era îndesată în mijlocul drumului. În mormanul alb, luminat de faruri, se zărea o formă oarecum ciudată.

Ivan înlătură zăpada cu vârful cizmei, din câteva mişcări. Sub stratul de zăpadă părea că se afla ceva, închis la culoare, dar care era acoperit de un strat subţire de gheaţă. Viscolul aşeza deasupra gheţii un nou strat alb de zăpadă.

Repetă mişcarea cu cizma, sparse gheaţa şi ajunse la ceva gelatinos.

„Ce naiba o fi asta?”, spuse Ivan sincer mirat.

Lovi cu călcâiul încă o dată în vârful acelei cocoaşe moi, care sub lovituri repetate plesni ca un balon şi în faţa lor, sub lumina farurilor, luciră trei coaste uriaşe. În drum zăceau coastele imense, albe, contorsionate ale unui animal.

Pe ea o trecură fiori de teamă, dar Ivan nu se dădu bătut. Scutură zăpada de pe o creangă, o rupse şi mătură suprafaţa mortăciunii. „– E un hoit de vacă! Şi încă într-o stare avansată de descompunere!” Printre coaste şi în interiorul stomacului se vedeau resturi negre de carne putredă.

„Morţii mătii de treabă, ce ne facem acum?”, înjură ea, pentru prima data, în ziua aceea.

Ivan, negru de supărare, stătea în zăpadă până la glezne şi privea plaga aceea neagră ce se căsca în mijlocul albului imaculat din jur din care se iţeau coastele de vacă. Apoi intră în maşină şi încercă să pornească. Motorul, însă, nu făcea contact, rulând în gol.

Blestemă la rând maşina, zăpada şi iarna, încercând insistent să pornească motorul. Pe puţin zece minute. Dar, în zadar.

Ea îngheţase deja de frig afară pe zăpadă, nevrând să intre în maşină, ca şi când ar fi trebuit să păzească vaca şi aşa ar fi înlesnit încercările lui.

Ivan deschise portiera dinspre partea ei.

„Nu e bine să ardă farurile”, spuse el, „şi aşa mi-e acumulatorul pe ducă. Să nu se descarce. Haide, intră şi o să ne gândim la ce-o să facem mai departe.”

Când a intrat în maşină, el stinse farurile şi aprinse o ţigară pe un întuneric beznă.

„Habar n-am ce să fac”, spuse. „N-avem nicio şansă să repar ceva pe viforniţa asta. Mai degrabă, aş lăsa maşina aici şi m-aş întoarce la şosea să facem autostopul, ca să ajungem acasă măcar până la miezul nopţii. Îţi imaginezi că o să fie imposibil să găsim în seara asta vreun service de tractare. E ajunul Crăciunului şi chiar dacă ar fi cineva de serviciu, e clar că se îmbată în prima cârciumă.”

Ea nu se gândi decât la geamantanele ei grele de pe bancheta din spate. Cine să le târască acum pe ninsoarea asta?”

„Aşteaptă, ai răbdare puţin”, spuse ea. „Cine ştie cât de departe suntem de drumul principal?”

„Da, ai dreptate”, spuse Ivan. „Nu e o soluţie bună. Riscăm să şi degerăm pe drum”.

Au stat aşa o bună bucată de vreme, el, încercând, de câteva ori, să pornească motorul, dar era din ce în ce mai frig. Parbrizul era aproape în întregime acoperit de zăpadă. Ivan porni ştergătoarele şi în faţa lor apăru, după două-trei mişcări, drumul, care dispărea însă, rapid, în întuneric, din cauza viscolului.

Pierduseră orice speranţă. Era frig, întuneric, iar în maşină era din ce în ce mai mult fum şi mai puţin oxigen.

Ea coborî geamul lateral să intre puţin aer.

Viscolul slăbise, între timp, din intensitate, iar în dreapta, zăriră licărind în întuneric o lumină slabă.

„Ce-o fi acolo?”, întrebă ea, surprinsă.

« O fi vreo casă... »

« Să mergem într-acolo să întrebăm, ce ştiu eu, o să îngheţăm stând aici ! »

V

Le deschise uşa un bătrân, încotoşmănit cu o vestă groasă, peste care purta un cojoc. Îi explicară ce li se întâmplase şi omul îi invită să intre în casă. Lângă o sobă albă pe lemne din care ieşea în perete un burlan ruginit, şedea într-un fotoliu vechi şi rupt o bătrână care împletea un ciorap din lână brumărie. Întreaga odaie era luminată doar de o lampă pe gaz deasupra sobei, dar era cald ca în rai.

Gazdele îi primiră călduros şi îi invitară să stea la masă.

„Vă e foame, copii?”, întrebă bătrânul şi, fără să aştepte vreun răspuns, porunci: Femeie, scoate pe masă nişte brânză şi lipie.”

Baba intră în încăperea alăturată neluminată şi aduse două farfurii de tablă. Luă de undeva şi două pahare de sticlă groasă, iar din masă trase de un sertar şi scoas nişte tacâmuri.

„Noi am vrut doar să întrebăm dacă aveţi telefon?”, spuse Ivan.

„Ce telefon”, răspunse moşul. „Aici nu există, fiule, nici curent electric, nici telefon, nici televizor. Firele s-au rupt, televizorul s-a dus.”

Moşul scoase din bufet o sticlă de ţuică şi spuse, turnându-le deja în pahare:

„Să vă pun nişte ţuică? N-avem nici pahare mici, aşa că bem dintr-astea mari.”

Nu s-au împotrivit. Dădură noroc cu moşul şi baba şi apoi amândoi au băut ţuica până la fund.

Moşul umplu paharul său şi apoi al tuturor până la vârf.

„N-aveţi acum încotro decât să aşteptaţi dimineaţa. Încălziţi-vă la foc. Ninsoarea s-a oprit, dar o să înceapă iar. Dacă n-avem altceva, dar paturi se mai găsesc prin casă, aşa că faceţi-vă comozi şi mâine dimineaţă o să daţi de cineva la şosea care o să vă ia pe dum.”

Ţuică după ţuică, brânză după lipie şi limbile începură să li se dezlege. La un moment dat, Ivan avu o tresărire şi trecu cu privirea prin odaie. Nu era niciun semn că se apropia Crăciunul!

Se înfioră, dar nu arătă a fi surprins. Discuţia se purta pe teme generale, despre iarnă, despre cât de greu se trăia şi altele de felul acesta.

Profită de un moment potrivit ca să le explice că trebuia să meargă până la maşină să ia un pachet de ţigări.

„Dacă tot ieşi, adu-mi şi mie trusa de cosmetice, e imediat deasupra, în geamantan...”, îi strigă ea din urmă, când acesta ajunsese deja la uşă.

Ivan reuşi să ajungă până la „opel”, croindu-şi într-un fel cu greu drum prin viscolul care se pornise din nou, de data asta, parcă mai tare. Mai întâi vâră mâna sub buretele din tetiera scaunului de lângă şofer, pipăind pacheţelul cu iarbă pe care ar fi trebuit să-l livreze în seara aceea, iar apoi scoase de sub scaun un pistol. Trase uşor piedica să verifice dacă era glonţul pe ţeavă, apoi înfipse pistolul de curea, acoperindu-l cu puloverul. Răsturnă apoi geamantanul să-i găsească nenorocita aceea de trusă de cosmetice. La ce i-o fi trebuit acum, fir-ar să fie, o vrea cumva să se spele şi pe dinţi!?”, se gândi el iritat.

Închisese deja maşina şi o pornise spre casă, când îşi aduse aminte că nu luase ţigările.

Dădu buzna în încăpere, nins ca un om de zăpadă. Se scutură de zăpadă şi se aşeză pe un alt scaun ca să fie cu spatele la perete.

Ei trei vorbeau în surdină, fără să-i acorde atenţie lui Ivan.

„Mai e cineva, în afară de dumneavoastră, în satul ăsta?”, îl iscodi ea pe bătrân.

„Nimeni, fata mea”, răspunse baba în locul lui. „Trăim ca nişte pustnici.”

Ţuica se turna în pahare. Noaptea se scurgea. Moşul scoase din bufet o a treia farfurie şi un cuţitaş cu lama îndoită. Luă de pe poliţă două căpăţâni de ceapă şi o solniţă. A început să taie ceapa şi brânza, îndesându-le în gură în timp ce vorbea.

„Eu am lucrat înainte de război aici, la ocolul silvic şi chiar înainte de a ieşi la pensie mi-a căzut un copac pe picior şi mi l-a rupt, aşa că, atunci când a început războiul, eu am fost în spital, tocmai la Zagreb. Şi atunci m-am tot perpelit ce să fac, încotro s-o iau, nu puteam s-o las pe baba în sat singură pentru că oamenii din sat fie plecaseră fie pieriseră, aşa că în loc s-o trag după mine şi apoi să mergem la băiat, am fugit din spital şi m-am întors fain frumos acilea! Mi-am zis, încotro s-o apuc, ce să fac, bla-bla-bla...”

Baba moţăia, între timp în fotoliul de lângă sobă. Se apropia miezul nopţii şi bătrânul se culcă în pat. Se întinse într-o parte şi-şi continuă povestirea explicând de ce rămăseseră ei doi „când nu mai era nicio ţipenie de om în jur”:

„Ştiţi, eu am un băiat la Rijeka, ne vizitează din când în când, a vrut să ne aducă mai aproape de el, dar eu mi-am zis unde să mă duc la vârsta asta eu şi cu baba după mine. Zice el şi ce-o să faceţi într-un sat pustiu. Iar eu îi răspund, ştii şi tu că satul ăsta a fost pustiu şi până la război, aşa că fiule, care e diferenţa, aici au fost şi înainte mai mulţi morţi decât vii. Şi nici eu nu mai eram în stare să plec undeva, băiete, ca să nu spun că nu mai suntem buni de nimic. Am devenit neputincioşi. Nu e de mers nicăieri, stau şi aştept să închid ochii şi mă rog bunului Dumnezei să aibă cine să mă îngroape.”.

VI

Bătrânii dormeau deja într-un somn adânc, când Ivan o întrebă unde era WC-ul. Ea îi răspunse că nu exista toaletă.

„Mi-au explicat, probabil că tu erai afară după ţigări, că dacă avem nevoie la WC, să ieşim aici, în spatele casei.”

El, înfuriat, dădu din cap şi se ridică de pe scaun şi luă din cuier geaca sa de schi. „Mama ei de mizerie şi de sărăcie...”, spuse el, îmbrăcându-şi haina.

A ieşit în noaptea friguroasă.

Ninsoare slăbise din nou, doar câţiva fulgi de zăpadă i se aşezau pe faţă. Afară domnea o linişte profundă. Chiar şi pe cer, norii grei începură să se împrăştie şi în golul rămas, răsărise luna.

Ivan întoarse capul în direcţia casei dintr-un sentiment de stinghereală să se asigure că nu va ieşi şi ea şi să-l surprindă aici cum îşi făcea nevoile. De aceea se deplasă câţiva zeci de metri în pustietatea albă.

Era complet singur. Călca anevoie cu cizmele în zăpada adâncă, dar jena era mai puternică.

Tocmai se desfăcuse la pantaloni, când au apărut.

La început nu i-a fost clar despre ce era vorba. Îşi spuse că era un vârtej de zăpadă, sau mai multe vârtejuri mai mici, dar aerul încremenise şi nu se simţea nicio adiere de vânt. Era îngrozitor de frig şi se vedea foarte clar: Nu, nu erau vârtejuri.

Din bezna întunericului, dinspre partea dreaptă a apărut un cortegiu de siluete întunecate care traversau câmpia, cu un murmur de abia perceptibil. Erau prea departe ca să poată distinge nişte detalii.

Rămase încremenit, de parcă era sub imperiul unei vraje.

De unde apăruseră ăştia în toiul nopţii, gândi el, în satul ăsta unde nu era ţipenie de om.

Ţinea încă mâna la pantaloni şi, doar pentru a se simţi mai în siguranţă, ridică puloverul şi geaca şi puse mâna pe piedica pistolului. N-o să-i atac eu pe ei, sper că nici ei pe mine...

Nălucile, ca o coloană de deţinuţi sau un cortegiu de pelerini, se mişcau deopotrivă în mijlocul întinderii albe în aceeaşi direcţie. Din când în când răzbătea din murmurul acela câte-un hohot de râs sau frânturi de conversaţii, pentru ca apoi totul să fie acoperit de o tăcere mormântală.

Treceau deja de multă vreme, unii dintre ei se şi opreau, se adunau în grupuri, ca să se despartă din nou, continuându-şi marşul. Dispăreau în spatele unui arbore în faţa căruia se aflau nişte arbuşti deşi, astfel încât nu se mai vedea unde mergeau în continuare.

Îi privea fără să clipească. Timpul trecea. Cortegiul nu se mai termina. Treceau cu sutele, aici, peste câmp, în faţa ochilor lui.

A rămas aşa mai mult de un ceas, a înlemnit de frig, cu faţa şi degetele învineţite, dar nu-şi putea desprinde privirea de această privelişte. Nu văzuse în viaţa lui aşa ceva.

„Ivan...”, auzi deodată o voce din spatele lui.

Păşea anevoie prin zăpadă, încercând să meargă pe urmele lăsate de cizmele lui. „Unde ai dispărut, omule?!” Am crezut deja că ai căzut pe undeva şi ai degerat.”

„Priveşte”, spuse el, atunci când ea s-a apropiat şi arătă cu mâna spre năluci.

Treceau în continuare. Lent şi fără întrerupere, ca într-o procesiune.

„Ce e asta?”, şopti ea. „Cine sunt oamenii ăştia?”

„Am crezut că am vedenii. Deci, îi vezi şi tu?”

„Cum să nu-i văd?”

„Dar îi auzi cum murmură ceva? »

« Nu. Nu se aude nimic. Vezi doar că e o linişte mormântală ».

Urmăreau acele năluci, în linişte, ca şi când ar fi privit un fenomen natural. Se întâmplă adesea ca mulţi oameni, fricoşi de altfel, să reacţioneze firesc, fără urmă de teamă, la anumite privelişti, cu adevărat înfricoşătoare.- Stăteau aici ca şi când ar fi urmărit lumina polară, ca şi când ar fi fost siguri că aceste năluci nu reprezentau nicio ameninţare la adresa lor.

Coloana acestora s-a oprit puţin şi patru năluci s-au desprins de ceilalţi. Au luat-o de-a curmezişul, îndreptându-se spre ei doi. S-au apropiat de ei într-atâta încât se putea distinge clar faptul că purtau un fel de uniforme, cu centura prinsă încrucişat peste piept.

Una dintre acestea arăta cu degetul în direcţia lor, mai exact spre stânga, în direcţia casei.

« Regardez là-bas ! Regardez là-bas ! », exclamase aceasta.

Ceilalţi trei, cu palma la ochi, ca şi când s-ar feri de un soare necruţător, examinară pe îndelete.

« La maison ! Regardez là-bas, la maison ! »

« Je ne vois rien », spuse un altul.

« Moi, non plus », spuse cel de-al treilea. « Je ne vois rien. »

Au rămas aşa, ceva vreme, uitându-se atent în direcţia casei.

VII

Au întâmpinat zorile aşezaţi la masă. Baba sforăia în fotoliu, cu capul căzut într-o parte, iar moşul dormea fericit pe pat, cu şuba pe cap şi cu palma sub obraz.

Ivan se ridică cu greutate şi-şi frecă cu mâna şoldul înţepenit. « Plecăm?”, întrebă el şi o porni şchiopătând spre uşă.

Afară i-a întâmpinat rumenul zorilor şi amândoi au pornit spre maşină, fără niciun chef, pe drumul străjuit de garduri de nuiele. Priveau câmpia parcursă noaptea trecută de armata de năluci; acum, părea o pârloagă obişnuită, acoperită de zăpadă în locul acela unde a înţărcat mutu iapa. Un ţinut banal, cu vegetaţie golaşă din loc în loc, ca în picturile lui Peter Breugel.

Maşina îi aştepta acolo, împotmolită în şanţ, cu un morman de zăpadă pe toată caroseria, înfiptă în cocoaşa aceea de zăpadă din mijlocul drumului.

Lângă maşină, într-un anume loc, câmpul şi drumul erau brăzdate de o pârtie prin zăpadă. Nu erau urme de paşi, doar o adâncitură de-a lungul în zăpada prin care trecuse cineva, rotunjită de noul strat de zăpadă căzută în noaptea trecută.

„Astea or fi urmele lor?”, arătă ea pârtia ce se pierdea în lungul întinderii câmpiei.

„Nu mă mai întreba nimic”, spuse el. Băgă mâna în buzunar şi scoase un mănunchi de chei ce zornăiau. „Imaginează-ţi, de abia acum câteva clipe mi-am adus aminte că am în portbagaj un acumulator vechi. Nu ştiu unde mi-a fost capul. Poate reuşesc să pornesc maşina cu el.”

Ajunseră la maşină şi Ivan scoase de sub scaunul din faţă o măturică şi o răzuitoare de gheaţă. „N-ai vrea să cureţi puţin până ce eu înlocuiesc...? »

« Dă-ncoa... » răspunse ea. El îi dădu peste capotă măturica. Un zgomot de motor îi atrase atenţia şi se întoarse privind peste umăr.

Nu foarte departe, de cealaltă parte a câmpului, trecea în mare viteză un autocamion cu o prelată galbenă pe care scria »Fanta-gustă viaţa !»

„Uite”, arătă ea.”Am fost în tot acest răstimp aproape de şosea! Drumul acesta merge paralel cu şoseaua!”

„La ce ne foloseşte acum...”

„Vai, dacă am fi ştiut...Puteam doar să traversăm. Poate că s-ar fi oprit cineva să ne ia şi am fi ajuns deja acasă.”

„O să ajungem şi aşa”, replică cu năduf Ivan, aplecându-se sub volan ca să tragă de mâner şi să deschidă capota. „O să ajungem acasă în două ore şi jumătate, cel mult în trei, de data asta sigur. Numai să apuc să schimb acumulatorul.”

 

Dalibor Šimpraga © Darko Tomaš
Dalibor Šimpraga din Croaţia
Dalibor Šimpraga, născut în 1969 la Zagreb/Croaţia, locuieşte la Zagreb; a studiat limba şi literatura croată şi slavistică la Zagreb; scriitor independent (romane, nuvele); editor şi redactor cultural al celei mai mari reviste din Croaţia „Globus“; co-fondator al revistei culturale „Fantom Slobode“; a publicat numeroase cărţi, ultimele titluri fiind Anastasia, roman, (Zagreb 2007); Kavice Andreja Puplina, colecţie de nuvele (Zagreb 2002); 22 u hladu, antologie de proză croată nouă (Zagreb 1999); pentru romanul său de debut Anastasia este distins în 2008 cu cel mai valoros premiu literar din Croaţia, „roman@tportal.hr“; membru al Asociaţiei Scriitorilor din Croaţia „Hrvatsko društvo pisaca“.

 

Eine Übersetzung von Gérald Kurth
Gérald Kurth, născut în 1968 la Solothurn/Elveţia, a studiat slavistica, limba şi literatura franceză şi istoria artei la Berna, Zagreb, Paris şi Chicago. Din 1997 până în 2005 a fost asistent şi lector de bosniacă/croată/sârbă la Institutul de Slavistică Berna. Din 1999 este traducător literar liber profesionist (din limbile bosniacă, croată, sârbă, macedoneană, cehă ş.a. în limba germană şi din germană în limbile bosniacă, croată şi sârbă). A tradus, printre altele, romanul lui Martin Walser Jakob von Gunten în limba bosniacă (Jakob von Gunten u školi zaborava, Lukavac, 2001) şi volumul lui Midhat Kapo: Verschwunden im Übergang (Pierdut în tranziţie − Lukavac, 2000). Teza sa de doctorat, din anul 2005, a tratat tema Identităţi între ethnos şi cosmos: Studii despre literatura romilor din Macedonia (Wiesbaden 2008).