Curajul rememorării

Sarajevo

Foto: Lisa Robert

Un eseu al autoarei turce Aslı Erdoğan în traducerea Luminiţei Munteanu.

© Lisa Robert


ZIUA

De ieri sunt singură aici, în odaia de la mansardă, luminată de un oberliht. E o încăpere prăfuită, cu geamurile crăpate, aproape despuiată de lucruri. Un pat jos, de o persoană, care-ţi ajunge până la nivelul genunchiului, o masă uriaşă de desen, care pare să nu mai fi fost folosită de ani de zile, două-trei rafturi – asta e tot. Mai sunt şi nişte cutii de film goale, îngrămădite prin colţuri. Aici, într-un alt popas al vremelniciei, mă pot lesne simţi mai străină, mai tânără, mai liberă decât sunt în realitate… Între a nu putea pleca şi a nu putea rămâne. De parcă în camera aceea, în camera aceea nepereche, cea mai retrasă dintre toate, în care am petrecut ani, nopţi, anotimpuri, pe care am purtat-o şi-am adus-o cu mine… De n-aş fi fost atât de obosită aseară, aş fi putut contempla îndelung petele de pe pereţi, mai cu seamă pata aceea mare, înspăimântătoare de pe tavan, aş fi putut descoperi tot soiul de imagini în întuneric. Felurite poveşti, pete de euri, de trecuturi… Imagini pe care orele înaintate să le facă şi mai adevărate, şi mai intense, imagini care, odată cu ele, să-mi scoată la iveală, din pereţii perfect netezi, existenţa zămislită pe jumătate din cuvinte.

Am un balcon înghesuit între acoperişurile drepte: gălbenele care se deschid galeşe, ghivece care, cu excepţia unuia dintre ele, sunt cu desăvârşire goale, vrăbii şi o cioară, care mă adoptă imediat. Pe zidul din faţa mea, urme de gloanţe şi de şrapnele. Jos se instalează o piaţă, aşa încât se ivesc, una după alta, tot soiul de camionete, se cară lăzi cu salată, mere, portocale, care sunt aşezate apoi pe tarabele înşirate la rând, precum băncile la şcoală, şi stropite cu apă. Câteva tarabe sunt rezervate pentru obiecte lucrate de mână, pentru dantele, pentru prosoape, iar alte două-trei, pentru flori... De la plăcintarul de alături se răspândesc felurite arome; cele mai multe dintre precupeţele înfăşurate în şaluri şi îmbrăcate în jachete din material de blugi îşi aprind ţigările şi rup tăcerea. Trece, cu zgomot, un tramvai. Este abia şase dimineaţa. În mai puţin de o oră, spaţiul în care este amenajată piaţa va fi năpădit de culoare, de viaţă, va geme de lume; este o piaţă modestă, de cel mult cincizeci pe cincizeci – piaţa în care o rachetă a făcut zob şaizeci şi opt de oameni, cu mai bine de zece ani în urmă. Piaţa ale cărei fotografii năclăite de sânge şi creier omenesc s-au lăfăit pe primele pagini ale presei mondiale, care i-a făcut celebri pe fotografi, pe corespondenţii de presă şi care le-a amintit cititorilor care-şi degustau cafeaua ori ceaiul de dimineaţă de „ferocitatea” aproape uitată a războiului. În vreme ce privesc tarabele înşirate ca nişte sicrie, dantelele simple, fără pretenţii, şi chipurile livide ale femeilor care le vând, îmi vine în minte întrebarea unui prieten palestinian căruia i-a fost dat să vadă războiul de câteva ori: „Ce cauţi în oraşul acela haotic?” Învăţ să mă întorc, i-am răspuns eu, laconic.

© Daniel-Costin SanduMă aflu la Sarajevo. În oraşul acesta mititel, aşezat între dealuri cu pante abrupte, într-un oraş înconjurat de munţi, de păduri de brad care s-au rărit acum binişor, de văi umbroase, de încărcături explozibile, de cimitire... Cimitire răspândite printre case, printre copaci, prin parcuri, prin pieţe, prin grădinile şcolilor – mormintele morţilor tineri. De parcă fiecare dintre ele ar aştepta, ar tânji după un altul. Pietre funerare tăcute, drepte ca lumânarea, ochi albicioşi, opaci care mă urmăresc necontenit, oriîncotro aş întoarce capul. De parcă asupra vieţii ar fi fost azvârlit un năvod împletit din priviri ultime, neduse până la capăt. Poate că aici, la Sarajevo, care a ieşit teafăr dintr-un asediu de o mie patru sute de zile, ale cărui clădiri sunt, toate, ciuruite de gloanţe, care îşi oblojeşte şi acum rănile, după mai bine de zece ani (unele răni refuză însă să se lase oblojite şi, totodată, să se-nchidă), învăţ să sacralizez viaţa, să o mai sacralizez încă o dată, împotriva a tot şi a toate. Aducându-mi aminte de o bucurie nelămurită, tulbure, dar, cu toate acestea, nespus de pură, nespus de profundă... Bucuria pe care o încerci în faţa fluviului vieţii, care se rostogoleşte năvalnic. Bucuria pe care o încerc eu însămi în faţa curgerii lui impetuoase, în ciuda faptului că mă părăseşte aici, în inima propriei mele singurătăţi, în faţa unui zid ciuruit de gloanţe. Într-un balcon de la mansardă, într-un oraş străin, în aşteptarea altei zile, între ceea ce s-a sfârşit de mult şi ceea ce nu s-a născut încă...

Cred că pot privi această zi ca pe prima zi de primăvară.

NOAPTEA

Mă aflu pe podul de piatră din faţa bibliotecii mistuite de foc. Luna plină e mare, strălucitoare şi golaşă, aşa cum n-am mai văzut-o de mult, şi pare gata să le grăiască oamenilor. Să le vorbească despre culoarea ei palid-aurie, despre o lume cu mult mai veche... S-a apropiat de vârfurile brazilor, de mai-mai să le-atingă... Lumina lunii este răsfrântă de pietrele albe, de apele puţin adânci, mocirloase ale râului Miljacka... E ca şi cum aş mai fi trăit cândva aici, înainte vreme. Toate acestea, starea de asediu, blocada, suferinţa pricinuită de ceea ce nu va mai reveni nicicând, de ceea ce nu se va mai întoarce niciodată, de ceea ce s-a pierdut pe vecie... De ceea ce a fost, parcă, întrerupt pe neaşteptate, de ceea ce a rămas nedus până la capăt, într-o altă viaţă a mea, mai veche, mai adevărată... Aud oraşul, care s-a cufundat în tăcere înainte de miezul nopţii, râul, „care îngână cântece de leagăn doar pentru copii”, şi scârţâitul unui scrânciob cu arcurile ruginite. În parcul aflat ceva mai încolo de mine, o bătrână fumează în tăcere, întovărăşită de nepot şi de un câine. Poate că aici, în noaptea aceasta pustie şi tăcută, caut drumul care urmează să mă poarte înapoi, spre viaţă. De vreme ce am ajuns aici, venind dinspre viaţă...

Aflu, în urma unui telefon primit în jurul orei nouă dimineaţa, că la orfelinat a izbucnit un incendiu, datorat unei scăpări de gaze petrecute în plină noapte, şi că a murit un sugar de patru luni.

     

    Aslı Erdoğan © Gürcan Öztürk
    Aslı Erdoğan din Turcia
    Aslı Erdoğan, născut în 1967 la İstanbul/Turcia, unde locuieşte şi astăzi; a studiat informatică şi fizică; lucrarea de diplomă la Laboratorul European pentru Fizica Particulelor Elementare (CERN); întrerupe un doctorat început la Rio de Janeiro şi se hotărăşte să devină scriitoare; locuieşte doi ani în America de Sud; scriitoare independentă (romane, povestiri, eseuri); a publicat numeroase cărţi, ultimele titluri fiind: Taş Bina ve Diğerleri, povestiri alese, (İstanbul, 2009); Hayatın Sessizliğinde, eseuri, (İstanbul 2004); Bir yolculuk Ne Zaman Biter, editoriale de ziar, (İstanbul 2000); Mucizevi Mandarin, povestiri, (İstanbul 1996); Kabuk Adam, roman, (İstanbul 1994). Povestirea Tahta Kuşlar (titlul în germană: Holzvögel(Păsări de lemn), Köln 1998) a fost distinsă în 1997 cu Premiul de Literatură al Deutsche Welle şi tradusă în nouă limbi.

     

    Eine Übersetzung von Angelika Hoch
    Angelika Hoch, născută în 1969 la München/Germania, a studiat istoria şi cultura Orientului Apropiat, turcologia, arheologia clasică şi istoria artei la Universitatea Ludwig Maximilians din München. Din anul 2005 Angelika Gillitz-Acar şi Angelika Hoch traduc împreună preponderent proză scurtă, poveşti precum şi lucrări ale autoarelor Leylâ Erbil şi Ayşe Kulin.

     

    Eine Übersetzung von Angelika Gillitz-Acar
    Angelika Gillitz-Acar, născută în 1958, a studiat mai întâi pedagogia socială, iar ulterior istoria şi cultura Orientului Apropiat precum şi turcologia. Trăieşte la München und s-a dedicat proiectelor pentru tineri fără studii liceale. Lucrează şi în calitate de traducător, transpunând¸ împreună cu Angelica Hoch¸ la solicitarea Bibliotecii Turce, lucrările Tuhaf Bir Kadın (O femeie ciudată) de Leyla Erbil, Kırmızı Pelerinli Kent (Oraşul cu pelerină roşie) de Aslı Erdoğan şi, recent, Bir Gün (Un drum îngust) de Ayşe Kulin în limba germană, acestea fiind publicate de editura Unionsverlag din Zürich.